O regulă de trei simplă, care te pune pe gânduri şi pe făcut copii – că tot suntem în săptămâna dedicată. Habar n-am ce m-a apucat, dar în fine.
Tata are 57 de ani azi-mâine şi-un copil de 27 azi-mâine, cam aceeaşi azi-mâine. Iubitul meu are un coleg de vreo 45, a cărui soţie tocmai a născut săptămâna treuctă. Când era de vârsta lui, tată-meu avea deja o fată la liceu.
Discuţie despre cum se duce vârsta la care începem să fim părinţi tot mai târziu. Discuţie încheiată, că avem cu toţii motivele şi carierele noastre.
Cică discutau ei astăzi (iubitul şi colegii) cam care va fi vârsta de retragere în pensie peste câţiva ani, când vor ieşi ei, dacă se tot amână. Adică, acum se trimit în pensie mai târziu oamenii, iar la modul în care progresează medicina, probabil că va fi crescută vârsta tot mai mult.
La care unul dintre ăştia de mai sus, în ceea ce la prima vedere ar părea o încercare de glumă occidentală: Vârsta pensionării va fi aşa târzie, c-or să aştepte să avem nepoţi!
pauza pentru reflecţii şi tristeţi
Ce-am înţeles eu din morala asta e că alegerea e simplă. Oamenii din vorbirea de mai sus au câte o carieră celebră. Dar nu au timp. Să-şi facă pruncii, ca să-şi apuce nepoţii.
Aşa că, aveţi grijă la tinereţe, ce alegeri şi ce greşeli vă asumaţi când faceţi. Alegeri sau copii. Cei mai isteţi le pot pe amândouă. Uitaţi-vă la tata.
Hyun Jin, colega cu care am locuit vreme de aproape un an, era cu un an mai mare decât mine, deşi amândouă datăm din 1986. Ştiu de la ea că în cultura coreenilor, copiii au deja un an când se nasc. Adică, e luat în considerare primul an: cel intrauterin. Iar adevărul este că viaţa omului acolo începe, primele săptămâni fiind cele mai importante pentru dezvoltarea fiecăruia dintre noi.
În avion spre România, am citit (din scoarţă-n scoarţă) cartea lui Patrick Holford „Optimum nutrition before, during and after pregnancy”. E vorba despre ce trebuie să facem şi, mai ales, ce să nu facem dacă ne dorim un copil. Şi scrie aşa frumos undeva: „A face copii sănătoşi e ca grădinăritul. Tot ce poţi să faci ca să iasă mai bine e să pregăteşti pământul, să plantezi sămânţa, apoi să îi dai apă şi îngrăşăminte în mod regulat. Când te pregăteşti să concepi un copil, crearea unui mediu perfect, bogat şi nutritiv, nepoluat şi curat e cel mai frumos cadou pe care i-l poţi face viitorului tău copil în adevărata lui zi de naştere.”
Pentru momentul ăsta mă pregătesc dinainte de a şti că am cu cine face un copil, dinainte de a visa chipuri doar uitându-mă la omul de lângă mine. Am mai citit câte ceva şi-am învăţat multe, foarte multe de la mama. Din păcate, însă, majoritatea femeilor află abia după 1 lună că sunt însărcinate şi atunci au pierdut într-un fel startul ăla atât de important pentru copilul lor: prima lună! În care se multiplică celule de bază, din care ulterior se construieşte infrastructura omuleţului care va veni.
Patrick Holford spune foarte frumos că deşi sistemul nervos şi câteva alte celule sunt în continuă dezvoltare şi se pot multiplica şi în afara uterului, fundaţia copilului se formează înăuntru, nu afară. „În nici o altă perioadă din viaţa lui, copilul tău nu va fi mai vulnerabil şi sensibil ca în primele 9 luni intrauterine.”
În general, informaţiile sunt de bun simţ şi nu am găsit nimic senzaţional de nou, cu mici excepţii: nivelul homocisteinei se pare că e important, că se poate verifica printr-o analiză de sânge şi reduce prin dietă, dacă e ridicat.
Apoi, foarte mult vorbeşte de echilibrul hormonal, referindu-se la doi hormoni-cheie în sarcină: insulina şi progesteronul. Prima, fiindcă intervine în metabolismul alimentaţiei (se dărâmă încă o dată mitul conform căruia în sarcină trebuie să mănânci cât pentru doi!!! Nici vorbă, e foarte important CE mănânci, să fie calitativ şi nutritiv, iar corpul singur va şti să folosească ce îi dai), iar al doilea fiindcă fixează sarcina. Şi că alimentaţia e foarte importantă, dar cu adevărat contează APORTUL de nutrienţi, fiindcă alimentele din ziua de astăzi sunt mult mai sărace şi goale de vitamine şi enzime.
Chiar şi printre acele paciente care par perfect sănătoase şi în formă, am depistat persoane cu mari carenţe de nutrienţi esenţiali sau cu acumulări de toxine – acestea putând afecta dezvoltarea fătului. Spre deosebire de un adult, un copil nenăscut e foarte vulnerabil în faţa celor mai mici schimbări sau lipsă a aportului de nutrienţi sau poluanţi. Ştim că în vreme ce o femeie poate să nu dea nici un semn de lipsă de acid folic, o astfel de carenţă poate cauza spina bifida copilului ei. De asemenea, o femeie cu acumulări mari de plumb sau mercur poate fi fără simptome, dar să dea naştere unui copil cu probleme sau malformaţii fizice şi psihice.
Iar ceea ce nu ştiam, e că pentru mamă contează foarte mult luna în care maturează ovulul, adică jumătate din viitorul copil, iar pentru tată cam cele 4 luni dinaintea concepţiei. Deci bărbaţii trebuie să fie mai grijulii!
*Miercuri revin cu o continuare a acestui articol. Rămâneţi pe recepţie
Ştiu că “ne culcăm” nu e tocmai cea mai fericită expresie, deşi eu sunt doar fericită atunci când mă culc. Mai ştiu că există oameni care preferă dimineţile (aşa cum e mama) şi oameni care funcţionează mai bine noaptea (aşa cum sunt eu). Dar mai ştiu şi că există şefi care urlă dacă întârzii la birou, profi care pun absenţe nemotivate şi alarme care-ţi sună în moalele conştiinţei, că la snooze suntem cu toţii imuni.
(Pe mine, săptămâna asta, doar gândul la nevinovaţii ăia de pacienţi m-a scos din pat dimineaţa. Deşi, dacă s-ar spăla mai bine pe dinţi, n-ar trebui să mă gândesc la ei şi dacă aş fi şi eu mai profi, nu m-aş implica decât în somnul meu de frumuseţe şi m-aş preocupa mai mult de cearcănele mele decât de pulpitele lor. Dar în fine. O să-mi dispară şi cearcănele într-o zi! Când se va inventa pudra perfectă!)
Am un coleg care tot râde de mine că mă culc ca bătrânii. Ce-i drept, de când muncesc, rar mă prinde ora doişpe fără cornu-n pernă. De când am responsabilităţi, nu-mi mai permit oboseli. În zilele în care lucrez o oră mai mult, în ora aia uneori nici nu mai înţeleg ce vorbesc oamenii cu mine, de trebuie să-mi spună tot de două ori. Am avut o săptămână în care m-am culcat tot pe la 8-9. Au fost cele mai senzaţionale dimineţi din viaţa mea, dacă doamna gratamică îmi permite exprimarea. Mă trezeam hodinită şi cu poftă de viaţă, chiar şi de tratamente de canal! Doar că e tare scurtă viaţa, dacă tu ajungi de la cabinet la 6 şi la 9 te culci.
Dumneavoastră cum faceţi? Şi câte ore de somn vă sunt destule. Eu am o restanţă de weekend-ul trecut (în ultima noapte acasă am dormit mai puţin de 2 ore pe ceas, apoi am mai aţipit prin aeroporturi. ). În fiecare zi m-a durut capul. Tata zice că e de la Roentgen-ul din cabinet. Eu zic c-ar trebui să dorm mai mult. Iar iubitul meu …nu mai zice nimic.
Ieri, o pacientă (vreo douăzecişiceva de ani, spălăţică, muncitoare):
-Înainte să plec de la birou, m-am dus să mă spăl pe dinţi, la care o colegă, foarte mirată, îmi spune “Dar tu te speli pe dinţi înainte să mergi la dentist????” La care eu, dăăăăh! La care colega, că ea niciodată nu se spală pe dinţi înainte, că e ca şi când ai merge la coafor şi te-ai spăla pe păr înainte.
Nu. Nu e deloc aşa. Deşi sper că nu v-aţi pus niciodată întrebarea.
(Eu m-am întors în Regat, sunt în săptămâna neagră, mănânc doar prăjituri şi telemea cu ceapă verde, toate de acasă, de la mine din Sibiu. Nu vă povestesc detalii că mă umflă plânsul şi nu ne permitem inundaţii locale, că tastatura asta nu-i din aia modernă şi nici rezistentă la istericale blonde.)
Până ne revenim din mirajul repatrierii temporare, permiteţi-mi să susţin de la distanţă un prieten drag, al cărui potenţial l-am mirosit şi admirat de pe vremea când vorbea deschis şi despre balonările doamnelor trecute de prima tinereţe. Prietenii ştiu de ce. Niciodată nu i-am spus că atunci a fost prezentarea mea favorită şi că nici acum nu am înţeles de ce doar unii am împărtăşit la momentul respectiv viziunea comică despre balonările universale. Restu’ n-o fi făcut niciodată p*rţ, ci doar o fi auzit că miroase.*
Normal că multă apa a mai curs pe Dâmboviţa de atunci, unii au dispărut din peisaj, unii au fost invitaţi să ocupe un loc, iar alţii şi-au câştigat puterea de a creşte dincolo de visele lor. Hoinaru (ştie el de ce -a fost un moment când a refuzat oferta de job pentru care altă dată şi-ar fi dat un rinichi) merge la sfârşit de săptămâna la Timişoara, la PR Beta, unde va vorbi în cadrul unui workshop:
Vom discuta despre cum comunici cu bugete cât mai mici, cât de jos poţi merge şi în ce cazuri poţi obţine rezultate fără buget de media. În fond, toată lumea ştie să facă campanii bune cu bugete foarte mari (ok, aproape toată lumea). Noi, la Superior Media, încercăm să eficientizăm tot procesul.
În plus, pentru că studiile de caz din afară sunt foarte mişto dar de multe ori imposibil de pus în practică pe piaţa românească, vom discuta pe exemple româneşti. Sunt sigur că asta va da un imbold şi altor companii, care vor vedea că se poate comunica bine şi la noi. Înscrierile pentru conferinţă şi workshopuri se fac aici.
La Sibiu, m-am întâlnit cu Oltea şi-am vorbit de prietenii comuni, normal. Alex Ciucă. “Abia aştept să-l văd. Fiindcă adevărul e că-i foarte bun.” a zis nebuloasa. Şi blonda confirmă.
Pare rău că nu-s şi eu acolo, dar îi fac galerie de la distanţă.
* pentru mine e funny şi cu sens ce-am zis mai sus (e vorba de Olimpiadele comunicării, unde Alex şi echipa lui au avut de prezentat o idee de campanie pentru un iaurt împotriva balonării…sau aşa ceva.)
Sunt momente în care ne place să fim răsfăţate, alintate, pisicoase, miau-unoase. Apoi, sunt toate celelalte momente din restul zilei când nu-ţi mai permiţi să laşi pe altul să fie bărbatul în viaţa ta.
Ştiţi că iubesc bărbatul şi-mi iubesc feminitatea şi urăsc să car plase. Nu-s genul care să se simtă ofensată de o uşă deschisă la maşină, deşi mă descurc şi singură să trag de-o manetă. Nu-s genul care să fie jignită dacă bărbatul se parchează mai paralel decât mine şi nici dacă se orientează mai bine pe hartă în concediu. Rar mă rătăcesc în timp şi spaţiu, motiv pentru care n-am complexe sau frustrări legate de individualitatea unora sau a altora. Fiecare cu-ale lui, sănătoşi să fim şi isteţi mai tot mai des, că nu strică la frumuseţe.
Însă, cea mai mare siguranţă şi cea mai garantată protecţie vin din bărbatul pe care-l ascundem sub dantelă şi fustă, pe care-l purtăm pe tocuri de 12 ori îl camuflăm în parfumuri scumpe. Există momente în vieţile noastre, când nu mai avem 4 ani şi valul mării care ne loveşte nu ne mai găseşte pe aceeaşi plajă cu tata. Iar mâna salvatoare nu mai cade ca o binecuvântare, ci ca o palmă de la viaţă. Să te trezeşti din copilărie şi din inocenţă. Sunt momente când eşti cel mai bărbat din viaţa ta. După o vreme, puştiul va fi bine antrenat. Căci după vacantele din anii ’90 la mare, toate vremurile-s aşa. De antrenament.
În sensul ăsta, mi-e şi scârbă de viitor. Viitorul celor care se cred prea bărbaţi în pantalonii lor de pijama.
Cum vă place şi Anglia şi aveţi de gând să vă întoarceţi sunt întrebări standard zilele astea. Apar în conversaţie în prima jumătate de oră sau în prima jumătate de conversaţie, în funcţie de durata ei.
Cum ne place, nu prea ne place, deşi nu ne plângem, că doar nu stăm acolo de rău ce ne e. Învăţăm multe, iar ăsta e principalul avantaj. Dar de învăţat, învaţă şi colegii noştri, că doar nu a terminat nimeni facultatea gata-nvăţat. De plâns nu se plâng nici ei, deşi în seara asta am auzit ceva de genul “aş da săptămânal examen la chirurgie doar să mai fiu în studenţie”.
Ne-am întâlnit şi am vorbit despre pacienţi şi materiale şi, pentru prima dată din anu-ntâi, mi-a plăcut şi mie. Ce de schimbări pe lumea asta! Noaptea tot despre revista ELLE visez şi, întotdeauna, în româneşte. Iar de realitatea noastră englezească mi s-a făcut de câteva ori dor, cu un colţ de inimă pe care nici nu ştiam că-l am. Capabil de doruri de regină.
Iar în concluzie, vieţile noastre cam tot asemenea sunt, că de muncit, muncim cu toţii, iar de văzut, nu mai e ca-n studenţie. Orice cod poştal am avea. Şi indiferent în ce limbă numărăm dinţii pacienţilor noştri. Din toate celelalte puncte de vedere, nimeni nu se laudă de prea mult bine. Iar dacă una dintre prietene mi-a zis că îşi vede iubitul cam 10 minute pe zi, după care el adoarme îmbrăcat, eu pe-al meu îl văd mult mai mult de-atâta. Exceptând zilele şi nopţile cu gardă, dar alea nu-s în fiecare zi.
Deci nu-i nici Regina aşa de-afurisită. Cu cât stau mai mult acasă, cu-atât îmi place viaţa mea mai mult. Şi cu cât vorbesc mai sincer cu prietenii mei, cu-atât înţeleg mai bine că n-are de-a face cu locul, ci cu vârsta. Şi că e totuşi bine că ne-am făcut mari. Decât să fi rămas mici, iar timpul să treacă fără noi.
—————-
Sper c-aţi avut sărbători frumoase şi liniştite. Eu încă mai sărbătoresc, căci sunt acasă. Mi-e rău de oboseală, dacă poţi obosi şi bând cafele. Dar ce oboseală plăcută.
“Slab” înseamnă rar şi “sănătos”. Nimic mai neadevărat. În războiul dintre greutate corporală şi sănătate, cum putem desemna altfel câştigătorul decât cu un set de analize raportate la un moment fix în timp şi spaţiu. Orice alt fel de dat cu părerea e la fel de corect ca şi când ai aproxima ce tensiune arterială are cineva doar uitându-te la el.
Nu am auzit nicăieri ca “slăbănogeala” să pună vieţi în pericol, precum obezitatea. Dar, vorba aia, nu e ca şi când le-am auzit pe toate. Iar înainte de a sări de fund în sus la mine, vă amintesc că malnutriţia e foarte diferită de slăbănogeală. Fiindcă adesea persoanele obeze suferă de diferite deficite de nutrienţi. Exceptând cazurile care s-au îngrăşat de la salată cu pui la grătar.
Pe cealaltă parte, niciodată n-o s-o uit pe acea colegă care cântărea probabil de 3 ori cât mine, dar fugea mai repede decât toată clasa. Adevărul e că eu nici măcar nu mă străduiam, la probele de rezistenţă îmi luam 4 din oficiu, deşi aş fi meritat nota asta la purtare, că la sport nu fugeam nici de 2. Îi ziceam la prof să mă scutească, oricum după juma’ de tură mi se tăia gazul, mă făceam roşie, apoi albastră, apoi se lăsa cu stele verzi. Gena asta responsabilă cu sportul nu s-a activat la mine când trebuia, iar între timp e pe cale de dispariţie şi sub protecţia naturii. Nici n-o folosesc, de frică să nu se consume Dumneavoastră precis sunteţi mult mai isteţi şi sportivi decât mine. Iar exemplele vi le luaţi de la cine merită, nu de la blonde al căror singur hobby e să stea cu fundul pe scaun şi cu degetele pe tastatură.
M-am uitat în seara asta la 3 episoade din “Supersize Vs. Superskinny Kids“, un fel de reality-show britanic, unde nişte deştepţi iau câte un prunc gras şi unul slab şi vor să-i salveze de la pieire. Îi bagă într-o clinică de reabilitare, dar îi bagă împreună cu mamele din dotare, principalele vinovate pentru dezechilibrele micuţilor şi, mai ales, hrănirea poftelor acestora. E foarte nostim cum aproape toate mamele graşilor sunt grase ele însele, dar vor să dea sfaturi de nutriţie copilului?!?!?! Şi să se impună în faţa lui?!?!?! Dacă părinţii vor să facă educaţie în vreun fel eficient acela e PRIN EXEMPLUL PERSONAL. Îmi şi imaginez cum mă-sa şi ta-so bagă 3 burgeri cu mult ketchup pe sub nas, iar pruncului îi dau farfuria cu 3 frunze verzi, na, de rumegă: Frustrări, că altceva nu îmi închipui.
Vedeţi şi pe ăsta. Moderatorul zice la un moment dat “skinny is rarely healthy”, ca să-nţelegeţi de ce m-am enervat. În fapt, organismul face faţă mult mai bine unei greutăţi mai mici decât mai mari. Pe citate şi pe probate.
Pe de altă parte, mă enervează la culme cum îi obligă pe pruncii ăia slăbuţi să se umfle cu cartofi şi îngheţată. Copiii prezentaţi nu suferă de anorexie, ci doar părinţii lor suferă de comoditate (nu e posibil ca un copil de 11 ani să nu ştie ce gust are banana!!! şi să aibă zilnic acelaşi meniu) şi ignoranţă. De ce să le umfli burţile acestor micuţi??? ok, sunt de acord cu diversificarea alimentaţiei, dar aici tot cu părinţii trebuie vorbit, fiindcă ei sunt cei care introduc (deci prezintă, vând într-un fel) alimentele copilului. Mi se pare o aberaţie totală că emisiunea asta încearcă să ne convingă că slab înseamnă precis periculos, bolnăvicios etc. Nu, dacă analizele sunt bune, copilul nu e bolnav, NU ÎL FORŢAŢI SĂ MĂNÂNCE. Dacă totuşi nu ia în greutate şi medicii se panichează, atunci e altceva. Dar în toate celelalte cazuri de mame nebune care urlă că n-au pruncii poftă de mâncare, le-aş ura eu lor ceva de sănătate…
Copiii sunt ca nişte animăluţe. Mănâncă ce le cade bine, ce au nevoie şi, mai ales, cât au nevoie. Nu-i îmbolnăviţi cu poftele voastre bolnăvicioase, de mâncare. Mai târziu, când nu se vor putea opri, o să vă pară rău. Mamei mele îi pare, deşi n-a crescut un obez. Dar a fost lângă mine tot timpul şi-a durut-o poate la un moment dat mai tare decât m-a durut pe mine. Şi pe mine m-a durut, promit.
Despre cum chiui prin casă şi mă gândesc de 2 luni ce să-mi pun în bagaj. Despre cum era să ratez avionul de joi, fiindcă eu credeam că e vineri (!!! Noroc cu recepţionista de la cabinet, care mi-a atras atenţia să nu mai chem pacienţii la tratament), despre cum abia aştept să respir aerul de Sibiu, despre cât de frică-mi e de soare, despre câte cadouri aş împacheta, despre cât de mult îmi place verdele în ţara asta când înfloreşte!
Despre cât de mult şi cât de tot timpul, cât de uneori şi cât de niciodată.
Astăzi povesteam despre vârste. Nu cele din buletin, ci din sufletele şi momentele noastre. Oare cât de tineri am fi dacă n-am şti să numărăm. Oare cât de bucuroşi, naivi şi obosiţi am fi, dacă n-ar exista ani trecuţi, ci doar unul prezent.
Habar n-am. Ce pot să spun e că de fiecare dată mă impresionează respectul pe care-l primesc de când ţin seringa în mână. E uimitor. De parc-aş fi aproape un om mare.
Până una alta, vă invit pe Pinterest. E jucăria mea cea nouă.
Am citit un articol foarte interesant pe tema teoriilor care susţin că un regim alimentar cu grăsimi reduse ajută la scăderea în greutate şi sănătatea omului. În afară de faptul că, uneori, proteina animală e de evitat (discuţia e vastă), concluziile ultimilor decenii arată că populaţia s-a îngrăşat după ce a început să consume alimente low-fat. Datele dau de gândit, mai ales când arată cum francezii sunt cei mai slabi din Europa, deşi consumă cantităţi mari de brânză şi vin. Cei mai vinovaţi de grăsimea noastră de pe burtă sunt carbohidraţii, nu neapărat grăsimile. Bine, şi să nu se înţeleagă că e verde la slăninuţă. Numărul caloriilor tot contează, doar că SURSA lor e cea care face într-adevăr diferenţa.
În cei 25 de ani, de când americanii au fost sfătuiţi să reducă drastic grăsimile din alimentaţie şi să prefere carbohidraţii, rata de obezitate în SUA aproape s-a triplat: de la 13% în 1980 la 33% în 2006, prin care Statele şi-au câştigat titlul de cel mai gras popor de pe planetă.
În 1951, englezoaica adultă purta -în medie- măsura 40 (echivalentul a 12 în UK); doar jumătate de secol mai târziu şi în ciuda popularizării dietelor low-fat şi fotomodelelor scheletice, măsura medie s-a umflat la 44.
Dietele low-carb ard grăsimi mai eficient decât postul negru. Când într-un studiu american, s-a comparat o dietă low-carb cu un post negru de 10 zile, cei care n-au mâncat nimic au slăbit 9,5 kg în total, dintre care 3,5 kg grăsime, iar ceilalţi au slăbit doar 6,5 kg în total, dintre care doar 200g nu erau grăsime!!!
Dumneavoastră precis sunteţi mult mai isteţi şi sportivi decât mine. Iar exemplele vi le luaţi de la cine merită, nu de la blonde al căror singur hobby e să stea cu fundul pe scaun şi cu degetele pe tastatură.
