Prima zi în concediu de maternitate

gânduri în sarcină 13 Comentarii

Port un pulover pe care-l am din clasa a 11-a, cumpărat dintr-un mall din Berlin, care până acum, îmi amintea de Roxy, de toate parfumurile pe care le testam diminețile în Douglas, apoi de zilele în care-l îmbrăcam, mândră, la liceu.

E un pulover de lână, cu nasturi în față și singurul în care-mi mai încape fosta burtica -actualul burtoi. Ai fi crezut atunci când l-ai cumpărat că o să-l porți însărcinată, m-a întrebat H. aseară. Pfff! Pe vremea aia, alergam după băieți și parfumuri, nu-mi închipuiam viața DUPĂ liceu și nici că aș purta un pulover 11 ani mai târziu. E drept că a pierdut un nasture între timp, însă, în rest, e impecabil!

timthumb (1)

Jurnal de sarcină

Cel mai greu mi-a fost că durează 9 luni. Mai am un pic, deși răbdarea mea s-a terminat cam de când testul îmi arăta 2 liniuțe. Îl vreau în brațele mele, să-l miros, să-l simt, să-l învăț pe de rost. Lui îi spun mereu cât de drag îmi va fi să-l țin și pe dinafară, dar îl rog să mai stea cuibărit o vreme-n cuptoraș.

Mi-a fost rău cam până prin luna a 5-a, dar nu un rău din ăla groaznic. Poate vomam o dată la 2 zile. Am și slăbit, noroc că aveam de unde. Am tras și niște mici și mari sperieturi, de am ajuns în urgență la spital. M-au verificat ăia, totul era în regulă. Eu m-am simțit bine pe tot parcursul celorlalte luni. Ba aș fi putut lucra încă vreo 2-3 săptămâni fără probleme, dacă nu ar fi fost sărbătorile. Burta nu m-a încurcat, nici acum nu mă încurcă.

Dorm bine. Mi-am luat un șarpe din ăla de pernă, în forma literei G. Ajută fiindcă mă ține într-o parte, nu mă lasă să alunec pe spate. ”Pe spate” fiind pozitia mea preferată de somn. Doamnelor gravide, recomand o asemenea pernă. Cică e utilă și apoi, la alăptat. E foarte bună de proptit spatele când citești în pat, pentru cele care mai practică sportul ăsta.

Nu am răcit deloc, deși la cabinet toată lumea a fost cu tuse, cu indigestii și tot felul de viruși ciudați. M-au apucat doar mucii un pic săptămâna trecută, după ce i-am lucrat un ceas întreg unei doamne super-răcite. Dar ne-a trecut și mie și ei, cu succes.

Am fost foarte obosită. Toată sarcina, extra obosită. Mai ales în primele luni. Nu rar m-am culcat la 8, la 9. De la o vreme însă, au început insomniile. Cică e normal. Vă dați seama, că mi-e o ciudă, mai ales de când sunt în concediu.

Au început și durerile de spate. Săptămâna trecută, vorbeam cu doctorul despre travaliu și naștere și mi-a zis să nu îmi fac prea multe gânduri că, la femeile ”slim-fit” oricum lucrurile se întâmplă mai ușor. Nu știu unde o fi văzut el slim, dar fit nu am fost nici când eram mică. L-a surprins această informație (când mă vezi așa, par o tipă suficient de isteață încât să dețin un abonament la sală. De fapt, eu am deținut mai multe de-a lungul vremii, iar acum istețimea constă în a accepta că nu-mi folosește la nimic. Sunt o leneșă groaznică, știu. Vă rog nu dați cu pietre, am un copil în burtă.) Și mi-a zis că mai am 7 săptămâni să-mi lucrez spatele. Heheh, cu un prunc de 2kg+ la ghiozdan, o să fie o aventură!

Ce fac pentru durerile de spate în sarcină:

  • masaj
  • grijă mare la mișcări bruște: ridicat din pat pe o parte, menținut centrul de greutate distribuit egal (cel mai des uit și mă spăl pe dinți într-un picior, nu întrebați de ce. Acum mă concentrez și la asta.)
  • minge gonflabilă – pune musculatura în mișcare, tonifică puțin. Orice e mai bun decât nimic.
  • dormit cu spatele proptit în pernă
  • aplecat din genunchi, niciodată din mijloc
  • evitat statul în picioare, gătitul îndelungat ori spălatul vaselor
  • și -urmează- niște plimbări lungi, la sfatul medicului și al soțului.

Ajută toate astea? Uneori.

De acum înainte, nu mai am nimic de făcut decât să-mi aștept băiețelul. E cea mai cea anticipare din cate am trăit. Îmi umple orele și mă trezește din somn. Cât despre scris, țineți aproape. Presimt că mai urmează ceva ;)

foto

2 cărți de citit în sarcină

gânduri în sarcină 31 Comentarii

Am o colegă care -cât a fost însărcinată cu fetița ei- nu a pus mâna să citească nimic, dar absolut nimic despre asta. Unde mai pui că tipa e și vegetariană, parcă tot ar fi mers niște informație în plus. Și , ce să vezi, a născut o fetiță sănătoasă, toată lumea-i fericită! Iar proaspăta mămica s-a stresat considerabil mai puțin, fiindcă și-a pus fiecare întrebare la rândul și momentul ei. Iar informația și-a luat-o de la medic și moașă, nu de pe formuri și net. Bine, informația și-a mai luat-o și din pauzele de prânz de la cabinet, fiindcă au fost fix 3 gravide în ultimele 18 luni, eu sunt a patra, vin puternic din urmă. Plus că-s doar muieri acolo, deci vă dați seama cam despre ce se vorbește zilnic la masă :D

Eu nu am rezistat tentației și mi-am cumpărat niște cărți. Am și primit câteva, un teanc doar de la mama :) Înainte să rămân însărcinată, am citit mult despre hipnoză, regresii, reîncarnare, despre cum își aleg copiii părinții înainte de concepție etc. Încă nu m-am hotărât exact ce cred despre toate astea. Deocamdată mă documentez, mă bulversează, mă tulbură și mă reinventează.

Dintre toate, cele mai bune mi s-au părut astea:

  • Nutriție optimă înainte, în timp de și după sarcină, de Patrick Holford (traducerea îmi aparține, nu am găsit varianta românească)

51M1PawTDHL._SX309_BO1,204,203,200_ Read the rest…

Respectul nu are vârstă

blondă şi cu job 9 Comentarii

Pacientă în urgență. 5 ani. Venită cu maică-sa. Că o doare măseaua. Pe fetiță, nu pe mamă.

Știam că fusese o măsea foarte cariată, avea o plombă uriașă, doar că toată lumea spera să mai reziste un pic. Trăgeam de ”picul” ăsta de vreun an. În fine, asta mică mi-a arătat care-i măseaua, mi-a zis că o doare și plânge. Deja nu mai era nimic de făcut decât de scos. Măseaua din gura omului de 5 ani.

Maică-sa, că să-i fac ceva să-i treacă durerea și apoi să-i fac trimitere pentru extracție sub anestezie generală. (Aceasta e procedura în UK pentru copiii anxioși. Părerea mea e că procedura e mai degrabă pentru părinții anxioși, că pruncii sunt ok, în majoritate. Dar asta e altă poveste… )

I-am explicat cum putem face, că avem 2 opțiuni: ori o scot eu atunci și acolo, ori îi scriu dentistului de la spital o scrisoare și o scoate el. Prima variantă e mai rapidă, doar că presupune două injecții mici, care o vor durea un pic. Ele ajută măseaua să adoarmă; apoi e foarte ușor. La spital nu o doare nimic, fiindcă doarme ea toată în timpul procedurii. Și, când se trezește, gata, măseaua nu mai e. Doar că, durează mult timp până ajunge scrisoarea la spital, plus adormirea asta a ei nu e una naturală, ci de la medicamente. Și că e o procedură destul de complicată, cam ca o operație mare, însă pentru o măsea mică…

Și mă uitam la ea, la pacientă, în timp ce explicam toate astea.

Deja mamă-sa începuse să-și frece palmele și să transpire. Cunosc tipul acesta de părinte, care-și dorește binele și cel mai binele pentru copilul său, dar nu poate trece peste niște frici și preconcepții personale.

Ok, vreau aici, a zis copila. (pauză de căzut fața)

Dar înțelegi că o să te doară un pic injecțiile? Doar cât o pișcătură de țânțar. Îți pot da cu un spray înainte, dar tot o să simți.

Da, înțeleg. Vreau.

:D

Mie-mi creștea inima pe sub pijamaua de serviciu, maică-sa își cam aduna mandibula de pe jos.

Cred că tocmai am obținut consimțământul de la pacient… i-am zis mamei, cam cu jumătate de gură. La care femeia și-a dat și ea permisiunea, tot cu jumătate de gură și bărbia tremurândă. Mi-a semnat hârtiile plângând pe sub mustăți și dă-i să sune!

Vă rog să mă credeți că nu a zis nici pîs asta mică. A stat atâta de cuminte la injecție și apoi la extracție, de ne-am minunat de la asistentă până la Zâna Măseluță! Dacă măcar jumătate dintre pacienți ar fi ca ea, noi am avea timp să fim mai mult dentiști și mai puțin mama-dolores.

Le-am felicitat pe amândouă, iar mamei i-am spus să aibă încredere în fetița ei. Că e un om în toată regula și că, iată, uneori ia cele mai bune decizii. Deși abia împlinise 5 anișori.

hats-off

 

foto

Sunt românii din UK mai fericiți decât cei din România?

din Regatul Majestăţii Sale 36 Comentarii

Zilele trecute, cineva posta această întrebare pe facebook, pe un grup cu români în UK:

romani in uk1

Mi s-a părut foarte bună întrebarea, mai ales fiindcă se referă la ceva de care atât de mulți se feresc să vorbească: FERICIREA.

Știți, sunt de azi-mâine 4 ani în UK. Sunt cu iubitul meu, singurul și puternicul motiv care m-a adus aici. Că nu muream nici de foame, nici de frig, doar de dorul lui muream… Și, de fiecare dată când cineva mă întreabă dacă mă mai întorc în România, e automat acolo o întrebare despre câți bani câștig, nu despre câte sărbători am pierdut. E despre ce mașină conduc, nu despre cât cheltui pe avioane.

Noi ne întoarcem acasă, le spun.

Daaa??? De ce???

Păi nu ne place.

Cum adică???

Nu ne place. Adică, nu suntem fericiți.

Și nu mă înțelegeți greșit, sunt cea mai fericită că îl am pe el aproape, că nu mă bate săptămânal :P și că mi-a ieșit treaba asta cu iubirea mult mai bine decât dacă aș fi plănuit. Sunt mega fericită că am avut curajul să risc, că am lăsat toată viața mea, am reinventat o altă Mirună, mai câștigătoare, mai iubită, mai vie. Dar, împreună, nu suntem fericiți. Nu ne găsim locul, deși avem job-uri stabile. Nu ne place mâncarea, deși frecventăm restaurantele cele mai bune. Nu ne plac oamenii, deși nu ne învârtim în cercuri primitive.

Da, câștig mai mulți bani decât probabil 90% dintre colegii mei rămași acasă. Precis și muncesc mult mai mult decât ei. Da, îmi permit să-mi cumpăr o limuzină de lux și, cu toate astea, conduc o mașină care valorează mai puțin decât chiria noastră pe-o lună.

Da, Anglia a venit și cu avantaje. Am crescut mult și am învățat o grămadă. Inclusiv să gătesc bine ;) Soțule, depui mărturie! Pe parte profesională, îmi place fiecare zi și nu-mi e greu să mă trezesc dimineața. Pe parte personală, îmi place și mai mult: sunt împreună cu iubirea vieții mele, zilele ne sunt pline și vii. Însă mai este o parte, cea socială. Unde, parcă nu existăm pe o hartă a lumii… Deși, tot mai avem câte-un prieten bun pe aici, pe colo, prin punctele esențiale. Însă familia nu poate fi înlocuită cu nimeni altcineva. Iar tot liniară e viața noastră.

Culmea este că majoritatea răspunsurilor date de români era pe același ton: suntem mulțumiți, ne permitem concedii în Spania, dar… fericiți? Parcă nici chiar așa.

romani in uk

Alte răspunsuri ale românilor din UK:

Alex: niciodată nu te vei simti ca acasa si cat de dura ar fi fost viata acasa iti lipsesc momentele petrecute cu cei dragi! ;)

Cristina: esti fericit daxa ai pe cineva drag cu tine dar nu vei fi niciodata 100% fara familie lasata in urma in tara

Daniela: Eu da, asta pentru ca am langa mine persoanele cele mai importante pentru mine ! De distrat, avem si aici unde !!!

Iuliana: Cred ca fericirea are si ea un pret, fie ca o traim aici fie ca acasa.Nu poti fii pe deplin fericit cand ai lasat acasa familia , prietenii etc.Aici suntem impliniti dar nu pe deplin fericiti.

Lavinia:  Nimeni nu este fericit departe de casa si de familie. Nicaieri nu e mai bine ca acasa.

Sorin: pentru majoritatea asta e fericirea. haha, ce fraier e ala, si eu am BMW. din Romania a emigrat cu preponderenta pleava sau elita. p-aia nu ii vezi aici. foarte putini de mijloc, cu aspiratii de dezvoltare ca individ si cu idei de integrare. cei mai multi inca isi fac socoteli cat au castigat saptamana trecuta in lei.

Cezar:  și eu când am venit în UK am venit pe un post de necalificat la betoane. Și datorita ambiției am fost promovat pana la funcția de inginer, pe un salariu ” de neam prost ” -adică foarte mare. Am familia aici, am adus și multi prieteni. Asa și? Părerea.mea sincera sincera este ca prietenii mei de acasă sunt mai fericiți decât cei pe care i-am carat eu aici. Sistemul asta bine pus la punct cu thank you,sorry, please etc. Și faptul ca efectiv nu am unde sa ma pish. Și dacă ma mai prinde pisarea în trafic și mai rău. Ma simt un roboțel sincer…Totul e atât de previzibil repetitiv și tot asa. Un om plin de viata simte nevoia sa se aranjeze zilnic, sa iasă peste tot, sa vorbească etc etc. Aici oamenii își pierd aceste calități și se închid în ei. Multi devin falși și foarte falși. Asta e ceea ce vad eu.

 

 

Eu: Într-o zi, ne întoarcem acasă. Poftim, negru pe alb.

A ști sau a nu ști sexul copilului

gânduri în sarcină 20 Comentarii

Nu știu pe la alții cum e, dar în UK e clar o modă cu treaba asta, ”să fie o surpriză”! Deși avem mijloace clare în zilele noastre, care nu pot spune încă de foarte devreme dacă așteptăm băiat sau fată, unele cupluri aleg ca totuși să nu afle.

boyorgirlswirls

Eu am știut că vreau să știu. Dintotdeauna. Nu credeam că mă bucur mai mult dacă aflu sexul copilului doar la naștere și mai puțin, dacă, înainte. Ba nici nu îi înțelegeam pe cei care alegeau asta. Nu le găseam nici măcar un argument, până ieri.
Cea mai mare idioțenie pe care am citit-o pe vremea când căutam”semne băbești pe internet ca să afli sexul”, era ceva de genul că, dacă mamei îi e rău în timpul sarcinii, sunt 50% șanse să aibă o fetiță. Și explica autorul cum extra estrogenul ăla poate cauza grețuri și vărsături. Doar că acel jumi-juma a spulberat orice credibilitate. Dar instantaneu! Asemenea non-informație sper să nu-mi mai fie dat să citesc vreodată! Auzi, 50%…

Există 2 posibilități de a afla sexul copilului, înainte de naștere:

  1.  de la 9-10 săptămâni de gestație: un test genetic din sângele mamei. Se văd exact cromozomii. Se numește Harmony sau Panorama, costă în jur de 600 euro. Acesta dă informații și legate de cele mai frecvente sindroame cromozomiale. Voi reveni cu un articol mai amplu pe subiect, doar că îmi e foarte greu să-l scriu. Deocamdată.
  2. de la 12-16-20 de săptămâni: ecografia. În funcție de poziția în care se află copilul și experiența medicilio, uneori putem afla și din săptămâna a 12-a. În UK, exografia de stabilire a sexului copilului nu e niciodată mai repede de 16 săptămâni, din motive medico-legale. (Când a venit mama la noi, prin săptămâna 14, a vrut să-mi aducă ecograful portabil în loc de prăjitură cu măr :)))

12033708_10152975819380806_470283775_n

Afiș din maternitatea din Sheffield: în traducere, politica maternității spune că se dezvăluie sexul copilului DOAR dacă mama își dorește această informație.

Am închis paranteza.

Ieri, vorbesc cu o amică, însărcinată în 15 săptămâni. Care a aprins lumina în capul meu egocentrist. A zis că își duce și fetița de 4 ani la ecografia de sex, că nu i-a spus încă despre sarcină. Vrea să-i facă surpriză și să o lase pe ea să decidă dacă vrea să afle ce va avea, frate sau soră. Și-am întrebat-o, cu uimire, fiindcă o știu femeie cu scaun la cap: ȘI POȚI REZISTA SĂ NU ȘTII??? La care mi-a răspuns că… la prima sarcină, nu a vrut să afle dinainte sexul copilului. Că își dorea băiat. Că era convinsă că va avea băiat. Că nici nu concepea să nu aibă băiat. Când colo, ce să vezi, minune! La naștere, moașa i-a zis că are fetiță. Cică i-a picat fața și a mai întrebat de câteva ori. Că, între timp, nu-și imaginează cum ar fi fost cu băiat, că o iubește pe fiică-sa până la stele și înapoi.

Dar, că dacă ar fi aflat din timp că nu e băiat, ar fi dus toată sarcina dezamăgită. Așa, i-a picat fața, și-a adunat-o, a strâns copila la piept și s-a îndrăgostit iremediabil. De fetița ei.

A doua oară, speră tot la băiat ;)

 foto 1, foto 2 din arhiva personală

Cum s-a văzut lansarea de pe net

de pe la altii adunate 4 Comentarii

Ieri am fost la o lansare de carte scrisă de bloggerița mea preferată, Prințesa urbană. Cartea se numește ”O SĂ TE ȚIN ÎN BRAȚE CÂT VREI TU ȘI ÎNCĂ O SECUNDĂ” și poate fi comandată de aici. Am informații că e-book-ul va fi disponibil de mâine ;)

o-sa-te-tin-in-brate

Am sărit din pat la 8.20, direct să mă conectez la live streaming-ul de la lansare. Știam câte emoții are prințesa și cititoarele ei. M-am bucurat că a dat ocazia și celor de la distanță să fie alături de ea, m-am bucurat că m-am trezit și că netul mergea brici.
Live streaming-ul a mers fără reproș. Mi-am băgat căștile-n urechi și dă-i bătaie!

  • Prima dată l-am văzut pe ”Om”, îmbrăcat discret, cu un ghiozdan mic în spinare, încerca să se facă invizibil.
  • Ea purta o fustă lungă diafană, acel royal-blue, tocmai demn de o prințesă de rang înalt. Avea părul sucit și era toată o zdroabă. (Te gândești, cum poate femeia asta arăta așa bine după 2 copii și atâtea nopți cu colici?! Vedeți, se poate. Deci fără scuze.) Îmbrățișa cititoare, făcea poze și semna cărți.
  • La coadă, la autografe, erau și domni singuri, cu cartea în brațe. Fetelor, a înviat speranța!!!
  • Apoi a început: Prințesa a vorbit scurt, de introducere, era foarte emoționată, s-a scuzat că nu poate sta în picioare. Mică și prinsă-n talie cu fusta aia minunată, credeai că oricând poate leșina de emoție. Ceea ce s-a simțit, s-a transmis și prin wireless-ul meu de la Regină.
  • Am văzut-o pe Sofia!!! Era și ea acolo, în prim-plan, pe scenă. Scumpă, înaltă. Seamănă cu Prințesa doar la fustiță, în rest, e leită taică-său :)
  • Andreea Marin a vorbit mult, inițial, am crezut că pot merge să fac un duș până termină, însă surpriză! A emoționat publicul și pe Ioana, mai ales, când i-a spus că are atât de multă iubire de împărtășit, tot ce-i rămâne de făcut e să învețe să se iubească și pe ea!
  • Moment în care, bărbatu-mio -care citea pe canapea, la soare- îmi zice: Auzi, dragă, dar nu vrei să-ți sufli și tu mucii ăia? Ce ai, doar nu răcești acuma! Hm, nu, dragă, doar suspin pe sub mustăți. Sunt însărcinată și emoționată, am plâns și la documentare, ăsta e chiar un moment, deci ia mai give me a break :))
  • Apoi au început să curgă pasajele din carte, pe vocile Andreei Marin, lui Tilly Niculae și Veronicăi Soare. Mi-a plăcut ce am auzit, abia aștept e-book-ul ăla!
  • Tilly a citit un pasaj cu mult sex. Copiii erau prezenți, bunica Prințesei la fel, de la care și-a cerut scuze la final. hehehe, camera a făcut un zoom pe bunica, a fost simpatic momentul.
  • Iar aseară, la Observatorul de la ora 19 a apărut o știre despre lansare.

Felicitări, Ioana, ai organizat un super eveniment! Se vede cât ești de iubită, iar asta doar fiindcă îți iubești cititorii, la rândul tău. Iar ăsta e doar începutul ;)

p.s. Dacă vreți să comandați cartea, pe blogul prințesaurbană.ro va fi întotdeauna cu 30% mai ieftină.

p.p.s. Prințesaurbana.ro e un jurnal personal despre viața ca un platouaș cu de toate, ca o glumă care merită și trebuie împinsă cît mai departe.

foto

Ceva mișcări?

gânduri în sarcină 9 Comentarii

Știu că nu sunt nici prima, nici ultima femeie cu primul copil în burtă. Știu că ceea ce mi se întâmplă e o chestie normală, întâlnită și la animale. Nu sunt cu nimic mai specială decât absolut nimeni pe lumea asta.

Decât pentru iubitul meu, pentru care sunt prima femeie care-i poartă copilul. Decât pentru părinții mei, care-și așteaptă primul nepot. Și decât pentru mine, care sunt convinsă, în ciuda tuturor dovezilor științifice, că ceea ce mi se întâmplă e un minune. O potrivire fantastică de momente, oameni și iubire. Vedeți, ceea ce știu e foarte diferit de ceea ce simt și felul în care le simt pe multe. Și mai cred că nu sunt singura care se crede așa ”de specială”.

În primele luni, mi-a fost un rău groaznic. Grohăiam ca la ușa cortului, mega-magic, ce să zic. Apoi, ne-am dus în concediu, unde am dat primele borăcătoșeli. Așa, ca la carte. Era frumos și romantic, doar eram pe Coasta de Azur cu iubirea vieții mele. Cu mențiunea că n-aveam chef de nimic, nici măcar de înghețată. Dar și răul ăsta îmi era cu un soi de drag, trebuie să recunosc. Parcă era semn că e adevărat ce se întâmplă. Apoi, am învățat să-mi cunosc stările, să mănânc mai des decât copiii și să gestionez situația. În primele 3 luni, am slăbit câteva kile. Noroc că aveam de unde.

Între timp, grețurile au trecut, aștept kilogramele să se întoarcă. Burtica a crescut și a început să umble.

Pe primele mișcări le-am simțit într-o noapte, pe la 17 săptămâni și ceva. M-au trezit din somn. După care n-am mai putut adormi vreo 3 ore. De bucurie, de emoție, de binecuvântare. M-am rugat și am mulțumit Cerului. I-am vorbit puiului meu, uneori sunt sigură că nu împărțim doar același sânge, ci și aceleași gânduri. Doar că, dimineața, când i-am raportat cu entuziasm soțului cele întâmplate, mi-a zis că și el l-a simțit pe micuț mișcând, probabil o fi fost de la cina din seara precedentă…

Ce dezamăgire! Mai ales că am fost chiaună toată ziua la serviciu. Știam că e cam devreme. Toate articolele pe care le citisem spuneau că primele mișcări se percep după săptămână 20-22, la prima sarcină. Din săptămâna a 16-a, să se aștepte la asta doar mamele care poartă a doua oară un prunc. Așa că doar mama m-a crezut. Deși, între timp, și eu începeam să mă îndoiesc. Oi fi visat, oi fi mâncat stricat?

Kicking

La nici 2 zile, iar s-a întâmplat. Cred că cineva a dat cu capul de ceva :)) Și de atunci, îl simt zilnic, de mai multe ori. Îl simt noaptea, îl simt ziua, acasă și la cabinet. Ieri, făceam o extracție într-o poziție mai ciudată, când a început micuțul să repete coregrafia subacvatic. I-am zis, gata, că acum muncim. Dacă o mai ții mult așa, eu mă topesc de dragul tău aici, la om în gură! Și dinții nu se scot cu mângăieri, crede-mă, am încercat de multe ori :)))

Alaltăieri, am văzut burta cum sare. Într-un loc mai fără straturi de ciocolată, dar am văzut-o cum sare! Ar trebui inventat un cuvânt pentru felul în care te simți când ești copleșit de senzații. Nu-mi dau seama dacă-l simt pe dinăuntru, pe dinafară ori pe toate părțile. E ciudat cum e parte din mine și, totuși, el însuși un separat.

O să mă topesc de drag și de iubire, e clar. Sper doar ca nici un pacient să nu fie vătămat în timpul filmărilor topirilor.

foto

Palme pe care nu le voi da copilului meu

gânduri în sarcină 19 Comentarii

De comunitățile mamelor de pe internet mi-e frică, fiindcă sunt neînfricate, încăpățânate și întotdeauna deținătoarele adevărului absolut. De fiecare dată (din cele 2 dăți) în care am îndrăznit să am și eu o părere, mi s-a tăiat macaroana și orice drept la exprimare pe motiv că n-am copii, deci ”nu știu cum e”. Și mi-am amintit cum citisem undeva că poți studia struțul, poți ști foarte multe despre un struț și fără să fii un struț. Așa și cu mămicia. (Vai, ce cuvânt o fi și ăsta!)

Dar, fiindcă sunt la mine pe baricade, unde n-o să mă cert cu nimeni, nu fiindcă nimeni nu s-ar certa cu mine, ci fiindcă sunt în weekend și într-o fericire prea mare, iată:

1. Să-i dau bătaie. Ieri vorbeam la cabinet cu niște deștepte, una dentist și cealaltă asistentă și mamă de 3 băieți minunați, ele voiau să mă facă să înțeleg că bătaia nu e modalitate de educație, dar e binevenită din când în când. De exemplu, atunci când copilul nu pricepe. Cică o palmă face minuni.

Mie nu mi-a venit să cred că am această discuție cu niște contemporani, zău vă spun. Încă nu mi-am revenit.

Violența nu e niciodată metodă de educație. E o formă brutală de control, e un abuz în funcție. Să nu uităm că pruncii sunt ființe raționale, nu soldățeii noștri personali. Atunci când copilul nu pricepe, înseamnă că nu i-ai explicat destul, nu pe limba lui, că nu te-ai străduit suficient. Plus, nu vrei să învețe de mic să execute comenzi date de cineva care e doar un pic mai mare decât el. Fiindcă, în curând, va ajunge abuzat de șef, de nevastă, de vecini, de toată lumea practic. Pentru că acesta e modelul lui de viață. Și cu prima ocazie în care se va simți mai puternic decât altcineva, fie că e o gâză ori copilul lui, va ridica mâna și se va simți ca și când a desăvârșit modelul primordial. Nu cred că asta ne dorim.

Palmele date copiilor noștri reflectă doar furia părintelui, nu prostiile făcut de copii, nu urletele lor. Însă a da o palmă e cel mai ușor lucru. Iar pe asta cu ”i-am explicat de n ori și nu pricepe” nu o aprob deloc. Când eram în clasa a 2-a, era o problemă simplă de matematică, pe care nu o pricepeam. Cu Maria și Simona. De fapt, era o ecuație de gradul 1, dar în clasa a 2-a nu pricepi ce e ăla x și y. Mama a stat o zi întreagă și mi-a explicat. Cu desene, cu hârtii rupte și refăcute, cu o răbdare incredibilă. Mă întreba : ai înțeles??? Eu dădeam din cap, că mda… N-ai înțeles, zicea mama. De la capăt! Până la acel ”mda” însoțit de niște luminițe aprinse în ochii mei. Nu făcusem nici o prostie, dar era o problemă importantă ca eu s-o pricep. Și 3 ani mai târziu, într-a cincea, la olimpiada județeană, am luat locul 1. Ghici ce m-a ajutat? Fix metoda ”Maria și Simona”!

Iar dacă părinții mei au reușit să mă crească fără bătaie, înseamnă că se poate. Eu n-am nici o scuză să mă port altfel.

2. Să-i înfund suzeta pe gât (dacă nu o cere). În primul rând, suzeta e soluția miraculoasă când urlă copilul. Doar că el, de obicei urlă dintr-un motiv: foame, sete, pipi, caca, nevoia de atenție, răsfăț etc. După ce ai exclus și rezolvat toate posibilele probleme, ideal e să nu mai plângă. Probabil se va liniști. Suzeta e o chestie păcătoasă și dezvățul e greu. Dar tot parcă aș prefera supt de suzetă decât de deget. Că pe deget nu-l poate lua cioara, Zâna Măseluță sau alte personaje doritoare de suzetă.

Ce nu pricep e de ce părinții simt nevoia să înfunde suzete unor copii perfect liniștiți și silențioși?! Am observat acest comportament mai ales în cabinet. Vin oamenii cu bebeluși sau copii de 2-3-4! ani . Copiii n-au nici o treabă, rod suzeta, o mai scuipă (poate vor și ei să zică ceva!), părintele o ia și-o mufează la loc. De fiecare dată îi întreb, de ce îi dai suzeta când nu o cere? Știți care e răspunsul… Din obișnuință!!!

De asta e așa greu și dezvățatul de suzetă. Că și părinții trebuie să se dezvețe de ea.

3.Să-i spun că m-am săturat de el. O să spun că sunt obosită, că aș vrea o clipă de liniște și apoi are toată atenția mea, că îmi doresc o vacanță etc. Fiindcă acesta și este adevărul. O proaspătă mamă se poate simți cu ușurință așa: obosită, sleită, descurajată. Astea sunt niște senzații normale. Dar a te fi săturat de copilul tău e un sentiment oribil, îngrozitor. Tare aș vrea să nu le confund pe cele două. Copilul nu e niciodată vinovat pentru felul în care mă simt eu. El e doar copil și face ce face un copil. Felul în care eu reacționez ca mamă e o altă alegere. Cam ca atunci când ești pe șosea, treci printr-un sat, să zicem. Și ai pe un nebun în spate, căruia îi arde fundul să calce accelerația. E asta o scuză să încalci limita de viteză? Dacă accidentezi un pieton fiindcă n-ai putut frâna la timp, oare cine e de vină, tu sau grăbitul din spate?

11796233_516137578537644_7784489395141761190_n

4. Să-i spun că e rău. Deși copiii pot fi răi uneori. Însă răutate e atunci când rup o floare, nu când nu stau unde-i punem noi. Dacă îi repeți unui copil că e rău, timid, ai mari șanse să chiar crească așa. Pe de altă parte, dacă îi spui că e cel mai frumos și deștept din lumea asta, va ajunge un prost îngâmfat. Important e să-l faci să se simtă frumos când e, de exemplu, curat și deștept când are o idee bună. (eram cu o fetiță de 6 ani, a unor prieteni. Ne jucam un fel de x și 0 cu niște jetoane. M-a rugat din start să n-o las să câștige. Și mi-am zis, da, asta e atitudinea pe care mi-o doresc și pentru copilul meu! Am bătut-o de doar 2 ori și atunci, cu greu.)

5. Să-i interzic dulciuri și sucuri. Inițial, nici nu va ști că ele există. Ulterior, nu aș vrea să creadă că sunt interzise, fiindcă tot ce-i interzis e parcă mai interesat. Dar aș vrea să nu le găsească prin casă, la îndemână. Noi oricum trăim mai ciudat. La noi, nu găsești televizor în sufragerie și nici cola în frigider. Nu vreau să-mi frustrez copilul, normal, dar nici nu îi voi arăta de câte feluri poate fi ciocolata delicioasă și nici ce cantități impresionante poate mamă-sa mânca. Oricum, nu la 2 ani. Și nici la 4. Până merge la școală (sau grădiniță), controlul absolut al dietei e în mâinile mele. A scris Prințesa Urbană despre ”Negresă și grădinițe”.

before-i-became-a-parent

6. Să-l bat la cap ”să-și facă patul”. Sau ordine în cameră. Astea-s prostii. Chestii cu care nu aș vrea să-și ocupe mai mult timp decât necesar. Nici eu nu-mi fac patul în fiecare zi și asta nu mă face cu nimic mai puțin decât ceea ce sunt. Probabil singura perioadă din viața mea în care-mi făceam patul, era în căminul din Cluj, unde conviețuiam 3 fete într-o cameră mică. Și era cam tot un pat pe acolo, de, dacă-l făceai, aveai impresia c-ai făcut și ordine și curat înacelași timp :) Dar aș vrea să înțeleagă diferența între dezordonat și nepăsător. Prima e când nu-ți pui pantalonii la loc în dulap, a doua e când îți lași șosetele murdare fix lângă coș.

 

Știu, sunt foarte drăguță și naivă. N-o să-mi treacă, vă promit.

foto1foto2

Sunt mamă de băiat: ce aș vrea să învețe de la mine

miliCuvinte de iubire 20 Comentarii
  1.  Să se spele pe dinți. (Fiindcă nu e nimic mai dezgustător decât un tip frumos, deștept și cu mămăligă printre dinți.) Să recunoască lipsa spălatului la alții și să fugă de ei. Pentru dinți murdari, nu există scuze.
  2.  Că fetițele și băiețeii sunt la fel de asemănători și la 3 ani și la 20. Doar că, între timp, cad pradă stereotipurilor și uită că nu sexul te face ceea ce ești.
  3. Să aprecieze frumusețea după o privire caldă, nu după una bine rimelată. Să nu confunde valorile cu etichete scumpe și să prefere o conversație vie în locul unui film, oricâte Oscaruri ar număra.
  4.  Să știe că libertatea nu ți-o poate lua nimeni. Atâta vreme cât mintea și sufletul îți sunt vii.
  5.  Că femeile sunt ființe sofisticate, complicate și adorabile. Că a ceda locul în autobuz sau a deschide o ușă nu te face cu nimic mai prost. Ba chiar, la un moment dat, s-ar putea să ai mult de câștigat.
  6.  Că iubirea e o forță care te crește, nu te consumă.
  7. Că șosetele murdare își au locul lor și nu-i scade din importanță dacă le și bagă la spălat.
  8. Că tatăl lui e un tip extraordinar.
  9. Să se joace cu păpușile, dacă îi plac. Și să țină minte că ceea ce-l face pe el fericit, mă face și pe mine. Indiferent de stereotipuri. Iubirea mea iese din tipare.
  10. Că oamenii sunt mult mai buni decât vor să pară. Și că au nevoie de mai multă iubire decât merită. Să caute întotdeauna în celălalt, în orice profesor sau adversar, ceea ce-l face uman, nu ceea ce-l face profesor. Sau adversar.
  11. Că poate veni la mine cu orice păcat, oricât de groaznic. Că-l voi certa, dar sunt prima care-l va ajuta să găsească o soluție. Sau să plătească cei mai buni avocați.
  12. Că are dreptul să pună întrebări.
  13. Și să nu aprecieze niciodată o iubită fiindcă gătește și face curat. Astea sunt lucruri care se pot cumpăra, importante sunt celelalte.
  14. Să creadă în miracole, Dumnezeu și Crăciun.
  15. Să strănute tare și să plângă liber, când îi vine.
  16. Și că mă-sa are cratimă :)

Da, în februarie, așteptăm un băiețel. Cum mă simt? Cea mai fericită!!!

După 10 ani

o copila care respira gandeste si simte 24 Comentarii

După ultima oră din clasa a doișpea, ne-am înșirat la o masă din Piața Mică, printre molozul a ceea ce urma să fie ”Sibiu, capitală culturală europeană” și râdeam că, poate măcar la întâlnirea noastră de 10 ani, să se fi terminat șantierul. Deja dura de câțiva ani.

În ziua aia m-am întâlnit cu Narcis și i-am spus că o să dau la medicină. (Narcis e o figură magică a vieții mele, exact ca un personaj de basm. Pe vremea aia, încă purta și barbă…) Habar nu aveam de ce, doar simțeam că așa e bine. Iar întâlnirea noastră am luat-o ca pe un semn bun, de la Univers. Era perioada mea de început de trezire, noroc că mi-a folosit și facultatea asta la ceva ;)

Șantierul a mai ținut un pic, fiind metafora perfectă a anilor mei de liceu. Întâlnirea asta nu e atât despre alții, cât e despre noi și cei care am fost. Acum 10 ani, mi-aș fi pregătit ținuta cu 2 luni înainte, aș fi ținut cură de slăbire vreo 3. În timpuri actuale, abia azi m-am hotarât ce să pun pe mine, nu mi-am cumpărat nimic nou, plus că nu vreți să știți ce cât tocmai am mâncat aseară.

După 10 ani, după multe reproșuri și momente pierdute, mă duc să-i arăt Mirunei de atunci că viața poate fi trăită și altfel. Că libertatea e când ieși din capul tău și frumusețea e zâmbetul de dimineață. Mă duc să-i spun câtă dreptate a avut să fugă, să doarmă, să nu știe.

Și mă mai duc cu el de mână. În ciuda tuturor Mirunelor care au plâns vreodată. Dac-ar fi știut ele…

 

 

« Previous Entries

 

TRX Training TRX Bands TRX Suspension Bands trx suspension training TRX Suspension Training PRO Kit TRX FORCE Kit Tactical TRX Trainer TRX Suspension Band TRX Suspension Trainer