Fiindcă în Amsterdam e legal să faci aşa ceva. Cum am fumat, am mâncat şi iar am fumat iarbă. Deci n-o să fiu arestată pentru acest post, eventual doar tata mă poate dezmoşteni. Ceea ce însă nu se va întâmpla şi-o să vedeţi de ce. Read the rest…
De obicei evit filmele de groază, fiindcă îmi fac un soi de rău intern, pe care nu mi-l pot explica fizic. Sunt o agresiune la spiritul meu.
Înainte de excursia la Amsterdam, care începe în câteva ore, am văzut filmul, apoi am citit cartea. E vorba despre nişte evrei care în timpul celui de-al doilea război mondial s-au ascuns vreme de 25 de luni de Gestapo într-un pod secret. Fetiţa de 13, Anne Frank, ţine un jurnal despre viaţa lor de acolo. Cum nu aveau voie să tragă apa la WC ziua sau să vorbească sau să se uite pe fereastră,etc. Primeau ajutor de la nişte olandezi (totul se întâmplă în Amsterdam), oameni de mare valoare şi curaj. Dar despre Anne Frank şi toată povestea, mai multe aici.
Filmul acesta, The Whole Story, e cea mai apropiată variantă de jurnal. E foarte impresionant, fiindcă prezintă, în continuarea jurnalului, chinurile lagărelor şi ale oamenilor. Şi nu ştiu dacă din cauză că e filmul prea lung şi te ataşezi de personaje sau fiindcă era actriţa prea drăguţă, dar am plâns cu lacrimi multe şi l-am urât cu cea mai inocentă ură copilărească de care sunt capabilă pe Hitler. M-a impresionat enorm. Apoi,am văzut interviuri cu adevărata Miep Gies şi tatăl Annei, singurul supravieţuitor din familie. A urmat jurnalul, pentru a avea şi perspectiva internă.
Nu ştiu dacă vă recomand să vedeţi filmul. E prea de groază.
Ghiciţi cine tocmai m-a sunat! Medicul nutriţionist, cel care m-a consiliat după ce-am făcut eu York Test-ul, treaba cu intoleranţele mele alimentare. Atunci mai demult, pe vremea când analizele mele urlau a colesteroale şi sângele-mi mirosea a cafea.
“Voiam să ştiu dacă aţi respectat recomandările în funcţie de rezultate şi cum v-aţi simţit.” îmi zice tipul din telefon. Read the rest…
Să zicem că în ultima vreme am comis-o rău de tot într-ale mâncării. Zilele trecute, mi-am fiert 2 ouă la micul dejun, iar el m-a întrebat de ce lui i-am spus că două sunt prea multe într-o zi şi l-am făcut să mănânce doar unul. Atunci, mai demult, când voia el. I-am răspuns că eu nu mănânc decât gălbenuşul (o reminiscenţă din copilărie; şi nu am minţit) şi că asta ar compensa cumva; că eu le-am fiert, iar el le-a prăjit. Am încercat doar să-l păcălesc niţel, bazându-mă pe faptul că are încredere în mine, când vine vorba de principii nutritive. Ce nu ştia el, însă, era că una e ceea ce spun şi alta e ceea ce fac. Şi că pentru el vreau tot ce e mai bun şi sănătos, pentru mine, simt că parcă am mai mult control într-ale sănătăţii, deşi sunt conştientă că nu-i deloc adevărat.
Aici nu e vorba despre ouă. Deşi pe unul l-am pus cuminte în frigider şi l-am mâncat a doua zi, rece. Aici e vorba despre faptul că atunci când nu mai eşti doar tu cu tine, e bine să începi să te ţii de ceea ce spui. Şi să înţelegi că eşti constant un exponent pentru asta. Altfel se duce naibii toată reputaţia.
M-am simţit ca o mamă, care-i interzice copilului să fumeze, aprinzându-şi o ţigară.
Sunt aici. Doar că într-o pană de cuvinte româneşti, parcă. Zilele astea, printre vizite olandeze, mai pregătesc şi un test de limbă engleză. Deci, zilele astea trebuie să dezvolt o aventură cu nişte străini britanici, bine puşi la punct. Iar eu trebuie să fiu la înălţime. Faţă de cuinte am avut întotdeauna o dragoste inexplicabilă, indiferent în ce naţie s-ar fi născut ele.
Relaţia mea cu limba engleză a fost mai întâi la televizor şi la şcoală, apoi în State, când şi visam în engleză. De când am venit aici, Read the rest…
Românii nu sunt singurii care protestează zilele astea. Wikipedia şi WordPress intră în grevă de 24 de ore pentru a-şi arăta nemulţumirea în faţa unei legi care ameninţă libertatea internetului. Cum ar fi o dictatură online? Un vis îndeplinit pentru unii, un coşmar pentru toţi ceilalţi.
Ştiu că sună apocaliptic, dar uitaţi-vă cum arată Wikipedia azi (faceţi click şi vă înspăimântaţi):
Site-ul nu va funcţiona până la miezul nopţii de 18 spre 19 ianuarie. Ce se întâmplă? Read the rest…
De mult nu mi-am mai băgat nasul prin parfumurile din aeroporturi sau de oriunde. Cu mici excepţii, la recomandări foarte fine. De mult nu m-a mai surprins vreo noutate (pe vremea lucrului la ELLE, le ştiam pe toate) ori impresionat vreo aromă din duty free şi de mult n-am mai plecat duhnind a mirosuri amestecate de pe mâna dreaptă şi cea stânga, de pe faţa internă a antebraţului stâng şi drept, de mult n-am mai găsit hârtiuţe parfumate prin buzunarele genţii, de mult timp. Nici acum n-a fost cazul, nu vă imaginaţi altceva. Mi-am luat nasul la purtare, iar acum sunt cu el cam pe sus. Nu m-am promis pe viaţă unor anumite arome, dar mi-am promis să le număr într-o zi pe toaleta mea.
Când stăteam în Sibiu, mereu dădeam vina pe micimea oraşului meu pentru lipsa lucrurilor petrecute. Căci n-am mai avut răbdare până să se facă 2007 şi capitala culturală, că am plecat. Când stăteam în Cluj şi aveam mall şi cinematografe, deja începusem să învinuiesc tot ţinutul Ardelenesc, în care niciodată nu se întâmpla nimic pentru mine în afară de examene şi clătite în Haşdeu. Apoi, am ajuns în Bucureşti şi lucrurile au început să se întâmple la Londra, la Paris, dar, mai ales la Londra. Uneori am senzaţia că am crescut direct proporţional cu nemulţumirea mea. Read the rest…
La Amsterdam. Săptămâna viitoare plec pentru 3 zile. Ştiu că ar trebui să scriu probabil despre câte griji îmi fac pentru ceea ce se întâmplă în ţară, despre presa manipulatoare şi mişcările politice sau cretinice, despre jandarmii prinşi la mijloc (mi-e sincer milă de oamenii ăia, care merg la serviciu). Adevărul e că nici măcar ştirile nu le urmăresc, ce ştiu e de pe twitter, în rest, noi să fim sănătoşi! Deşi, după cum stau lucrurile…nici sănătatea nu mai e o chestie de drept (aud că pruncii de până la 18 ani nu vor mai beneficia de asigurare de sănătate decât cu condiţii. Asta mi se pare strigător la cer!) Read the rest…
Dragilor, întrerupem brusc discuţiile aprinse, pentru o veste bună: am 3 invitaţii duble la The Muppets pentru premiera de vineri, 13 ianuarie.
Eu nu am văzut încă filmul, dar aud că e cam de copii, cu umor tipic american. Însă reţeta asta încă stârneşte hohote de râs. Permiteţi-mi să vă informez de pe acum că filmul este dublat în română (Horia Brenciu îi împrumută vocea unuia dintre personaje). Aveţi aici şi mai jos trailerul românesc. Deci, dacă vreţi să mergeţi, să vă luaţi jumătatea mai bună de mână, copilul minor sau colegul de birou, ziceţi-mi într-o propoziţie ce vă trece prin cap, când vă gândiţi la “muppets”. Musai să vă treacă ceva!
Eu îmi amintesc de ceva din copilărie, ceva care era doar a lor (a părinţilor mei) şi la care nu aveam acces, fiindcă niciodată nu pricepeam glumele cu legătură la Miss Piggy…
În fine, nu e cel mai isteţ mecansim de concurs, dar am şi eu nevoie de ceva ca să departajez răspunsurile, căci, altfel, ştiţi: v-aş trimite pe toţi, romantic sau nu, la film vineri seara, ori după-masa, ori când vreţi voi.
Am rugămintea să lăsaţi o adresă de mail validă (ca să vă pot contacta) şi, în cazul în care NU participaţi la concurs (egal din ce motive), specificaţi asta în comentarii, rogu-vă. Plus, verificaţi cu secretara dacă puteţi merge vineri la Sun Plaza, de la orice oră doriţi ;)
LATER EDIT: Deci, s-a decis! Mâine merg la film după cum urmează: BabyRacy (ca să-şi amintească mai cu plăcere de veri şi mătuşi), Ciupercutza (fiindcă îi plac râsetele de copii, pardon, “ale copiilor” 
) şi Sophy (ca să vadă dacă şi purceluşele de la Hollywood îmbătrânesc! Autch, cum or fi tradus asta?) Gagici, aşteptăm păreri!
