Cum au murit Paștile în Occident

cu faţa întoarsă către mine 21 Comentarii

Tradiția de Paști nu există, atâtea generații au îngropat-o, încât Paștile pentru contemporanii noștri nu mai înseamnă altceva decât un ”long weekend” de la Regină, adică niște zile libere, puțină vacanță și-atât. Gustul laptelui integral îi dezgustă aproape la fel de tare ca ideea că laptele vine de la vacă. Alăptatul puilor de om de către mamele lor e grețos, fiindcă ”sânii sunt ceva legat de sex, nu de copii”.

Voi ce faceți de Paști, i-am întrebat. Vopsiți ouă, vine iepurașul?

Liniștea și ochii dați peste cap mă impacientau… Ceva, faceți ceva de Paști?

Easter_bunny-8

Vă scriu din miezul Paștilor occidentale, fiindcă din nou capii bisericilor noastre nu s-au putut pune de acord cu Duminica în care învie Iisus. Raportez de la fața locului. Unde oameni cu copii mici au uitat gustul laptelui adevărat. Unde specia umană e prea obosită să mai facă ”magie” pentru puiul ei. Unde nu există miros de cozonac proaspăt și nici sunet de clopote trase. Unde Lumina vine de la bec și laptele, din cutie. Unde oamenii vin cu creierul prespălat, exact ca blugii ăia de-i cumperi noi cu aspect de purtați.

Nu, nu facem nimic, mi-au zis.

Mai mulți indivizi, din zone diferite ale societății și Europei.

Nu e obligatoriu să păstrezi o tradiție de Paști, normal. Nu e obligatoriu nimic pe lumea asta în afară să-ți plătești taxele și să mori. Dar unde e magia pentru copiii ăia?

Eu îmi amintesc cum beam lapte proaspăt muls de la vacă, luam cu cana din găleată, unde încă era cald. Poate cel mai bun lapte care există după cel din țâță. Pe ăla nu mi-l mai amintesc. (Când le-am povestit asta unor englezi de la serviciu, au fost profund îngrețoșați, deși ei nu-și clătesc detergentul de pe farfuria din care mănâncă. Copiii lor nu concep să bea alt lapte decât cel cu 0% grăsime, e ca o chestie băgată în ADN-ul lor.)

Îmi mai amintesc pregătirile din Săptămâna Mare, curățenia aia generală, mirosul de praf scos din covoare și apoi cel de podea curată. Îmi amintesc hăinuțele cele noi pe care le pregătea mama și poveștile din copilăria ei. Cum vopseam ouă în Joia Mare. Oalele cu oțet și vopseaua de pe slănină. Cum se înveselea cămara când intrau cartoanele colorate.

Mirosul de cozonac proaspăt. Cum îl verifica bunica ”dacă a crescut” exact ca un pui de mâț învelit bine pe sobă. Mirosul de friptură și de ridichi proaspăt tăiate. Ceapa verde și castraveții.

Apoi mersul la biserică. Da, noi mergeam în fiecare an. În Vinerea Mare la înconjurat și duminica, la Înviere. Ne îmbrăcam gros tare, fiindcă acolo unde mergem e o biserică pe un vârf de deal, înconjurată de brazi, de liniște și cele mai cumplite friguri cunoscute speciei umane. Ne întorceam cu lumânări aprinse și simțeai altfel că vin Paștile.

După Înviere, luam Paști și ciocneam ouă. Le mâncăm cu ridichi proaspete și ceapă verde. Și cozonac. Apoi ne culcam în cel mai dulce somn din câte poți avea cu burta plină. Undeva, între ridichi și ouă roșii, venea și iepurașul. Apoi, în Ziua de Paști, mai urmau niște mese, niște musafiri, câțiva stropitori și multe urări de bine.

Între timp, au mai plecat câțiva dintre noi, dar ouăle roșii au rămas. Iar brazii din jurul bisericii s-au făcut mai puternici și mai frumoși. Și, lângă noi la masă, au apărut alți oameni dragi. Mai așteptăm pe unii. Fiindcă așa se păstrează Magia.

Nu cu lapte din cutie.

foto

Cum mi-am luat iubitul înapoi

o copila care respira gandeste si simte 8 Comentarii

Soțul meu e neurochirurg.

(În facultate, obișnuiam să glumesc cu faptul că niciodată nu m-aș mărita cu un doctor, fiindcă ar fi pur și simplu prea plictisitor! Știu vreo câțiva colegi care râd acum de mine, ce aglomerație medicală în viața mea… Părinții-mi sunt medici, eu mi-s dentist, în fine.)

Soțul meu e neurochirurg.

Cred că e prima dată când scriu asta despre el, deși am scris de-a lungul vremii mult mai multe și personale lucruri. Deși el e mai neurochirurg decât orice. Asta nu e de bine dacă ești nevastă-sa. De multe ori l-am bănuit că-și iubește pacienții mai mult decât pe mine, iar singurul gând care mă consolează în nopțile cu gărzi e că, poate, el are o misiune în viața asta și că nu oi fi fost nici eu chiar degeaba distribuită într-un rol…

Ultimele luni au fost de groază. S-a pregătit pentru un examen foarte greu, de care nu avea absolut deloc nevoie, dar care l-ar face fellow al ”Royal College of Surgeons”. Nu mă întrebați de unde l-au apucat ambițiile și nici cum de el mi-a picat cu tronc. (Primele noastre conversații la telefon constau în descrieri de aborduri chirurgicale și vise în gsm, eu nu înțelegeam cuvintele alea, dar eram vrăjită ca o copilă de 15 ani. Tot ce înțelegeam era Pasiunea. Și mi-a plăcut de el chiar mai mult decât dacă… Pasiunea ar fi fost pentru mine. )

S-a apucat de examenul ăsta, fiindcă specialiștii cu care lucreaza l-au încurajat. I-au spus că POATE și că nu are voie să fie dezorganizat. Unul dintre ei a zis în plină ședință că, dacă el ar avea nevoie de operație, doar pe mâinile lui H s-ar lăsa. Mai zi ceva.

De multe ori mă gândesc la mama lui, care nici nu știu dacă știe ce băiat grozav are.

Și examenul. A învățat mult, foarte mult. Volum mare și cuvinte îmbârligate. Nu vă pot explica, nu găsesc o comparație care să ilustreze grafic ce și cât trebuie să știe. Pentru prima parte a examenului, cea scrisă, zicea că învață cu plăcere, că simte cum crește, că-i place când doar el știe niște chestii la spital. Când învățatul se aplică pe creier, e minunat să ne placă! Și, cu siguranță e o condiție esențială pentru cei care-l practică. Învățatul, chirurgia și creierul.

La noi în casă e plin de cărți de neurochirurgie. Pe jos, pe sus și pe pereți. A trebuit să ne mai cumpărăm o bibliotecă. Iar săptămâna trecută și-a mai comandat o carte, motivul pentru care știu e că se livrează la cabinetul meu. Pff… Avem un craniu și o coloană în loc de lumânări parfumate și bibelouri prin casă. A venit o tipă să-mi probeze rochia de mireasă (apropo, o vând, dacă sunteți interesate), a crezut că suntem criminali în serie. I-am explicat că exponatele sunt de plastic, dar nu sunt sigură că m-a crezut…

Am pus mâna pe una dintre cărțile lui (să strâng de pe masă, că altfel n-am asemenea curiozități). Era compendiu din ăla ticsit, exact cu foi subțiri ca de biblie, la fel de mare și cam dublu de gros, cu colțurile coperților distruse. I-ai muncit și conținutul sau doar aparențele, am glumit de prost gust; probabil eram nemâncată. Pe el l-a umflat râsul și mi-a zis că aia e doar o introducere… Și, când m-am uitat înăuntru, mamă-Doamne, foițele alea transparente și multe erau subliniate și răs-subliniate. Prin diferite părți și pe toate părțile, că m-am uitat.

Postul ăsta îl scriu după ultima probă a ultimelei zile de examen. H e pe drum, rezultatele urmează săptămâna viitoare.

lily-ashbury-winner1

El e cel mai deștept tip pe care-l cunosc. Și m-am măritat cu el, sper să nu fi fost o greșeală. Examenul ăsta e o ambiție personală, strict pentru sufletul lui de chirurg. Nu ar fi avut nevoie de el.

Un titlu din ăsta îți dă încredere în tine. Și cunoaștere, multă cunoaștere, mi-a zis.

Bun, dar de atâta timp deja doar asta faci, mi-e așa de dor de tine…

Așa că, hai să-i dăm băiatului examenul și copilei, iubitul înapoi.

————

Acest post a fost publicat dupa aflarea rezultatelor. Si dupa sufletul meu. >)))

Sunt foarte fericita! Felicitari, iubitule!

foto

De ce o doare spatele pe nevastă-mea -studiu de caz

broaşte porci şi alte animăluţe adorabile 4 Comentarii

Ca să vă explic pe scurt celor care ați deschis mai târziu televizorul: blonda gătește rar și prost, de asta rar. Mâncarea mea arată întotdeauna MI NU NAT, însă foarte rar asortez și gustul la aspect. De cele mai multe ori, mâncarea ajunge la gunoi și noi, la restaurant. Așadar, o masă cu mâncare gătita și mâncată acasă e un festin. Se pare că până și prietenii lui bărbatu-mio au auzit de talentele mele, încât unul dintre ei, când și-a împachetat lucrurile să se mute la el înapoi în Malaezia, ne-a dat niște plase cu ingrediente și câteva rețete atașate. Una dintre plase e încă pe masă, în bucătărie, mi-e și frică să mă uit ce-i în ea. Iar el- prietenul- s-a întors zilele astea în UK să dea un examen și l-am găzduit, bineînțeles, la noi.

A fost un pic ciudat când mi-a zis, deci, nu ați prea gătit nimic din ce v-am dat (conjugarea slinoasă în engleză lasând ceva nedeterminat – ”you” e atât ”tu”, cât și ”noi” , deci nu o să știu niciodată dacă se referea la mine că n-am gătit sau la noi, amândoi). Și mai ciudat a fost când mi-a deschis ușa unui dulap: uleiul ăla de pui merge grozav cu orez! ?!?!?! De unde știa că uleiul ăla neatins e în dulapul ăla, bărbate, cred că speli vasele toată săptămână!

Ăștia doi au plecat la examen, iar în seara în care s-au întors (storși, obosiți, cu un sindrom post-traumatic evident), i-am așteptat cu paste și pui cu mujdei și piure. De paste nu s-au atins, dar puiul l-au topit. Chevin Chinezul a fost mega-impresionat ori mega-flămând, nici nu vreau să aflu care mai tare. Bărbatu-mio a zis că a fost cel mai bun pui pe care l-a mâncat în toată viața lui.

În următoarea seară, când s-au întors de la o bere în oraș, ghici ce abia au așteptat să-mi spună??? Că pe nevastă-sa lu” altu” o durea spatele … de la gătit.

?!?!?

!?!?!?

?!?!?!??!?!?!

Asta, că venise așa vorba, la o bere cu băieții??

Îi și vedeam, tineri, frumoși și deștepți, la un pahar și-o poveste: De ce o doare spatele pe nevastă-mea. Câștigător a ieșit ăla cu nevasta bucătăreasă??? Eu credeam că bărbații se laudă cu altceva. Rușine să vă fie, speranța a murit! Iar eu încă râd de voi și astăzi.

Random-Funny-Photos-Part-127_10-550x414

foto

Când faceți un copil, maică?

cu degetele pe taste 15 Comentarii

După ce m-am măritat și lumea nu mă mai agresa cu veșnica întrebare ”pe când nunta?”, a urmat la foarte scurt timp, milisecunde după ce-am semnat cu pixul, întrebarea despre copii. Este una dintre cele mai de prost gust întrebări posibile, subiectul fiind ceva foarte personal și intim. Dacă nu ești maică-mea, soră-mea sau maică-sa, n-ai nici o treabă, nu te privește.

Am 2 pățanii de povestit, care mi-au dat lecția ținutului de gură, și anume:

Venise la cabinet o tipă la examinare de rutină. Când fusese cu 6 luni în urmă, era însărcinată și, după socotelile mele, ar fi trebuit să fi născut deja. (Mai ales că pe toate gravidele le chem la examinare după ce nasc). Femeia era cu băiețelul ei de 3 ani. I-am zis, în glumă: O, ce repede-a crescut bebelușul! La care, surpriză, m-a informat că pierduse sarcina, deci ciuciu bebeluș. Iar eu căutam o gaură în care să intru și să nu mai ies.

Cealaltă fază e de când eram mai mică și nu mai știu exact detalii, decât că mă credeam foarte isteață, ca de obicei. Și mă trezesc să-i zic unei tipe că eu cred că oamenii frumoși și deștepți au o obligație morală de a se înmulți, deci ce mai așteaptă să-și îndeplinească datoria civică??? Ea mi-a răspuns ceva de genul că ”natura” nu și-a îndeplinit niște chestii față de ea sau bărbatu-său și nu prea au cum să facă un copil. C-au fost pe la mulți doctori și biserici. I s-au umplut ochii de lacrimi și mie, obrajii de rușine.

De atunci, pe o singură persoană am întrebat-o de la mine putere, fără să aducă persoana înainte subiectul ”copii” în discuție. Tipa îmi e ca un fel de soră din alte dimensiuni, am întrebat-o, mi-a răspuns, am analizat și discutat, i-am spus ce cred eu și mi-a spus care e realitatea ei. Tot sper că ceva se va schimba în realitatea ei, ca să semene cu ce cred eu, iar peste-un timp să ne plimbăm bebelușii pe străzile Sibiului, cam cum ne plimbau mamele noastre pe noi. Dar asta e treaba ei, eu n-o bat la cap de fiecare dată când mă sună.

you-want-to-have-sex-when-you-are-ovulating.

Poate unii nu-și doresc copii, sunt foarte fericiți împreună și nu simt nevoia unui mic urlăcios care să le tulbure nopțile. Și, cu siguranță, nu sunt obligați să-ți dea ție explicații. Poate alții își doresc un copil la fel cum își doresc să respire, dar ceva îi împiedică. Poate alții au cheltuit mulți bani pe tratamente complicate, poate au pierdut sarcini târzii, poate s-au îngrășat de la hormoni, poate nu vrei să sucești cuțitul în rană.

Deci, vă rog eu, haideți să ne vedem fiecare de treaba noastră și să ne scoatem prostiile din cap, dar nu pe gură.

foto

Sosiri, flori și zâmbete pe buze

cu faţa întoarsă către mine 7 Comentarii

Prima dată când ne-am despărțit după ce ne-am început ”aventura la distanță” (și cam prima dată când îmi dădeam seama că-mi cam place de băiatul ăsta periculos de mult), el m-a pupat aproape scurt, din vârful buzelor și și-a văzut urgent de drumul lui în sus, spre muncă. Eu plecam la București, el rămânea în Cluj, dar ziceai că el s-a dus doat după pâine și ne mai vedem peste 10 minute și-n fiecare zi. Când noi nici nu știam dacă ne mai vedem vreodată (deși el acum zice că știa, dar eu cred că-i vrăjeală.)

Ciau, te pup, m-a pupat, s-a întors și-a plecat.

Nu am înțeles mare lucru, eu mă așteptam la măcar 5 minute de ”o să-mi fie dor de tine, ba mie, ba ție”, când colo, nimic. Insensibilul ăsta habar n-avea de cât dor declarativ erau capabili alți băieți la despărțire, la telefon, pe semeseuri. În fine, așa au fost și celelalte larevederi. Scurte și la obiect. Tipului nu-i plăcea să piardă vremea. Între timp, m-am măritat cu el, ca să nu mai fiu nevoită să mă despart atât de des și atât de la obiect. :))))))))))

alborg-airport

(Afiș din aeroportul din Iutlanda- devenit faimos pentru zona de parcări ”kiss and goodbye”, mai multe informații aici.)

———————————-

De fiecare dată mă gândesc la asta, când sunt într-un aeroport și cineva pleacă. E dureros și interminabil, îmi dau câte o palmă fictivă de fiecare dată când mă uit înapoi, îmi vine să urlu pe interior și să mănânc multă ciocolată. ”N-ai învățat nimic de la băiat, blondo.”

———————————-

La sosiri, oamenii așteaptă cu flori și zâmbetul pe buze. La plecări, le vezi bagaje triste și lacrimile-n ochi. Sunt două lumi total opuse, sub același acoperiș, cu aceeași parcare. Sunt avioane care pe unii îi duc și pe alții-i aduc. Ce filozofie penibil de ieftină, a unui dezrădăcinat cu acte-n regulă. Unde ne-a adus capitalismul, mi-a zis mama, după ce mi-a arătat pielea ei de găină. – O tipă mergea plângând pe lângă noi.

E o alegere, mamă. Și trebuie să ne-o asumăm.

Asta nu înseamnă că ne place.

Vom inventa un aeroport doar cu sosiri, flori și fericiri frumos mirositoare.

 

 

 

 

Înmormântare de vise

o copila care respira gandeste si simte 17 Comentarii

Young-Dreams-Fog-Of-War-630x630

Așa de-o vreme, simt că mi-am pierdut centrul Universului. Parcă nu mai știu despre cine-i vorba-n propoziție și, mai ales, de ce.

În ultimele câteva luni mi-au murit niște vise văzând cu ochii, s-au stins în umbra nimicului din fiecare zi. Am uitat cine sunt și de ce. Mai știu doar dinți și pacienți și căcaturi. Mă stresez mai mult pentru alții decât pentru mine, mă gândesc 90% din timp în alte părți, de mine-mi amintesc doar când îmi vine ciclul sau când mă doare burta.

Bărbatu-mio e și el prin preajmă, mai mult nu înțelege decât înțelege. Le are pe-ale lui și el cu ale lui sunt departe, departe de tot de Univers.

Aș lucra tot timpul, și sâmbăta și duminica, de dimineața până seara, să-i ajut pe alții măcar, că pentru mine oricum nu pot face mare lucru. Am și început niște sâmbete, oboseala mi-a crescut un ditamai herpesul la gură, dar, măcar cu ocazia asta, m-am uitat mai des în oglindă. Să monitorizez evoluția leziunii, nu să-mi pudrez nasul. Durerile de spate s-au instalat ca la ele-acasă, nu contează că aveam în plan să mă descurc și fără deocamdată.

Aș zice multe, dar nu mai știu în ce limbă. Aș plânge cu sughițe, dar mi-e teamă de cine aude. Aș renaște din cenușă, dar cred că am pierdut zborul.

Și nici visele nu se reîncarnează.

foto

 

 

Inspirație

flori cu mâner 14 Comentarii

Pentru o fracțiune de secundă, am simțit elanul acela în stomac, de mi-am deschis blogul și-am început să scriu. Ba chiar aveam și vreo 2-3 idei care-mi coc de o vreme-n minte, idei despre iubire și recunoștință, despre bunice și manichiură, că, despre nervi și oboseală, am vreo douămiicincisutetrezecișipatru de idei și tot nu le-aș epuiza întregul potențial.

Dar mi-a trecut înainte să m-apuce. Copila de urechi,

că nu mă mai adun de-atâta timp.

 

Hai să găsim și noi un birou de la care să facem bani, i-am spus iubitului în fiecare seară. Și-am adormit în timp ce puneam punct la propoziție. După care-am început să visez obturații radiculare și extracții chirurgicale :(

noapte bună, dragilor, care vă mai nimeriți pe-acia

198b60439964dcf93ede6d1e0f8bc1c7

sursa

M-am pierdut. Preț de vreo două clipe.

cu faţa întoarsă către mine 19 Comentarii

După penultimul giratoriu înainte de casă, căci drumurile mele mai nou se împart pe repere simple și timpi preciși. De la penultimul giratoriu înainte de cabinet și până în cabinet, fac fix 7 minute, plus-minus treizeci de secunde, pe care le pierd dacă nimeresc să treacă elevii la școală.

M-am pierdut temporal. Preț de vreo clipă așa, nu am mai știut ce zi e astăzi. După care mi-am zis, da, întinerești, Miruno, crezând că sarcasmul salvează situația și trezește omul. După care-a mai trecut o clipă și eu tot nu știam. Întrebarea era dacă e marți sau miercuri, că miercurea avea cineva un examen greu. Și i-aș fi trimis un gând bun înainte, că așa-i frumos între prieteni. Doar că m-am pierdut.

Iar clipa aia a doua atâta m-a speriat, încât am sprintat în capul meu două ture de stadion. Să-mi caut alte repere. Să găsesc răspunsul. Să mă agăț de ceva.

Zilele mele la cabinet sunt identice, în afară de vineri, când am după-masa liber. Vin, plec, mă îmbrac identic, nu e nici o culoare. Lui H i s-a schimbat brusc o gardă, poate și asta m-a derutat.

Iar textul ăsta e deja de speriat și de plictisitor, cam cum eram și eu în cea de-a doua clipă. Apoi mi-am amintit că mama a avut cabinet la Sibiu astăzi și asta știu că face întotdeauna miercurea. Căci uneori întârzie și nu poate vorbi cu mine de pe drum.

un apoi care-ar fi trebuit să fie imediat.

Moș Crăciun acasă

cu degetele pe taste 9 Comentarii

… după vreo câțiva ani. Ani, în care noi am acoperit gărzile străinilor și le-am alinat altora durerile. Uitând de ale noastre, crezând că dorul de casă se poate alina cu vorbe de genul ”Crăciun e când venim noi…”

Ne-am întors. Fiindcă în lumea noastră, luminițele se mai aprind doar în România și cozonacii nicăieri nu miros ca cei făcuți în casă. Și ca să ne bucurăm noi, unii de alții și de acest”împreună” care e mult mai valoros decât de obicei. Poate fiindcă suntem departe în tot restul timpului din an. Poate fiindcă nu mai știm cine suntem, în ce limbă gândim și care-i casa noastră.

Mie nici foame nu-mi mai e. Și mă dor genunchii de la tocuri. Iar culoarea pe unghii mi se pare stranie când e pe degetele mele. Singurele neschimbări sunt iubirea părinților și onestitatea prietenilor.

Sunt mică și obosită, dar mai puternică decât am crezut vreodată.

Să nu te lași.

De fiecare dată când o spun, e cu forță, speranță și un gram de implorare. Altă șansă n-avem, Miruno. Aici nu-i cu opțiuni. Iar anul ăsta, Moș Crăciun mă găsește acasă. Sper să nu creadă că m-am mutat :D

——————–

Nu știu câți dintre dumneavoastră mai treceți pe-aici. Mi-ar plăcea să vă știu cât mai puțini și cât mai departe de bloguri și televizor. Dar cât mai aproape de frați și părinți, de copii și bunici. Să ne sărbătorim Timpul și Iubirea anul ăsta la masă, să ne lăsăm frustrările și problemele în pom :) Vă doresc colinde frumoase și petrecere așa cum v-o doriți.

În vizită la altul în viață

cu faţa întoarsă către mine 6 Comentarii

Mi-a zis mama ieri, la telefon. Și ce, crezi că la alții în viață e mult mai bine decât la tine?

Și m-a mirat întrebarea asta, fiindcă mamă rar a comparat curtea noastră cu cea a vecinului. Principiul de bază fiind progresul bazat pe niște lupte intrapersonale câștigate, nu interpersonale.

Îmi amintesc de câte ori mi-a rupt pagina în generală, fiindcă n-aveam chef să scriu și făceam n-ul criciii-craciii și era urât. Și cum mă ducea la plimbare, să iau o gură de aer, să schimb mediul, doar-doar să salvez n-ul meu din chinuri. Și paginile din caiet.

De la o vreme, simt că responabilitatea paginilor rupte se cântărește în griji adunate fix între omoplați. Și mai cred că se contabilizează într-un gunoi al faptelor fușărite.

Nu știu cum o fi la altul în viață, dar eu tare am nevoie de o plimbare.

« Previous Entries

 

TRX Training TRX Bands TRX Suspension Bands trx suspension training TRX Suspension Training PRO Kit TRX FORCE Kit Tactical TRX Trainer TRX Suspension Band TRX Suspension Trainer