ŞI BLONDELE GÂNDESC

Răbdarea e o virtute ( cu toate că vorba zice: The early bird gets the worm, but the second mouse gets the cheese), dar una din acelea care doar promit, niciodată nu oferă. Fiindcă atunci când ajungi la capătul răbdării şi pui mâna pe scop, ea se dizolvă din interior. Deci virtutea dispare. Ea funcţionează doar atâta vreme cât te poate purta cu speranţe deşarte şi vise promise.

Cei fericiţi nu au nevoie să aibă răbdare. Ei au fericire.

Eu am nevoie să nu mai am răbdare.

Nu vă duceţi! Am fost azi la Teatrul de Operetă după mărţişoare şi am dat de chestii faine, nu neapărat ce căutam, da’ na.. În special nişte ineluşe din cristale Swarovsky (din principiu le urăsc, mi se par un kitsch pe exagerat de mulţi bani, dar astea chiar erau frumoase) şi nişte coroniţe, buchete uscate şi mărţişoare confecţionate din mirodenii. Erau atât de drăgălaşe că am zis musai să-mi iau şi eu.

Doar că am ieşit să vorbesc la telefon, iar când să mă întorc – prietena mea era încă înăuntru- domnii nu m-au mai lăsat să intru. Am revenit peste vreun ceas, târgul era la fel de închis. Treaba e că închis doar pentru unii, că înăuntru încă mişuna lumea. Am întrebat cât mai ţin aşa, cică nu se ştia. În faţă însă erau nişte domni foarte supăraţi, ziceau că e bătaie de joc, că ei au plătit chirie 10 milioane şi acum şi clienţii sunt ţinuţi pe la uşi. Mna, eu voiam doar mărţişoare… LE: Iar când au fost întrebaţi dacă se mai deschide vreodată, domnii au dat pesimişti din umeri. Probabil că nu.

Oricum, ruşinică!

LATER EDIT 2: retrag ce am zis, e deschis, pe verificatelea, am fost azi, 01.03. Iar mirodeniile de care vă povesteam sunt de găsit pe bungust.ro. Acum ştiu, pentru că mi-am luat

Prima încercare mai de soi, care să implice pe mine şi pe aragaz, concomitent. Şi prima dincolo de sandwich, ou fiert şi mămăligă.

Pentru comenzi, apelaţi la raţiunea dv! Gândiţi-vă bine

Ştiu, nu am faţă de om care să fumeze. Ţigara nu se asortează cu mutra, unii pot confirma. Pur şi simplu sunt oameni incompatibili cu obiceiul ăsta dăunător. Şi ca să ne înţelegem de la început: după ce m-am lăsat, nici nu m-am mai apucat. Asta ca să priceapă toţi prietenii lu’ tată-mio care tranzitează blogul şi s-ar putea afla sub influenţa unor poveşti imaginate. Aşa e tata, el preferă să-şi imagineze lucruri, în loc să le vadă. Ghinionul e că le mai şi povesteşte ‘la alţii’.

Prima ţigară într-a 5-a, cu mama, de curiozitate. Era să ne prindă bun-mea. Următoarea într-a doişpea, când mergeam la meditaţii la română la o profă care fuma. Da’ fuma tipa una-ntr-una. Şi fuma cu o poftă de ziceai că ţigara aia are măcar gust de caramele şi ciocolată la un loc. Actul era artistic. Sorbea din ţigară. Şi se întregea cumva până şi cu fumul expirat în cel mai spectaculos gest posibil. Eu mă uitam tâmpită, mă fascina ce vorbea, cum îşi mişca degetele, cum îşi mula buzele în jurul foiţei subţiri. Uneori nici nu-şi mai aprindea ţigara, doar o păstra între arătător şi mijlociu, gesticulând implicată trup şi suflet în ritmul frazelor curgătoare.

Şi într-o zi, i-am strâns pe ai mei în jurul mesei, consiliu de familie: -Mamă, tată, prin această vă aduc la cunoştinţă hotărârea mea de a mă apuca de fumat. Scurt. Mamei i-a căzut faţa, iar tata (care e pe cât de sportiv, pe atât de fumător) mi-a zis că el nu-mi poate interzice, doar că atâta îmi spune, că pe el l-ar durea sufletul să ştie că eu fumez. Bun, ne-am încolonat spre Metro, la cumpărături de ţigări pentru domnişoara. Voiam doar slims, iar pe vremea aia, la noi în sat nu se comercializau încă la pachet, în chioşcurile de cartier. Şi la Metro ajunşi, îmi aleg eu un !!!cartuş întreg de Virginia slims move, iar ai mei, într-un gest de rebeliune părintească maximă, refuză să achite la casă. Nu-i bai, sunt fată descurcăreaţă dintotdeauna, da’ totuşi… Gestul lor a fost unul simbolic şi sugestiv. Ţigările le-am plătit eu. Şi voi ţine minte ca pe singura dată când merg la magazin cu părinţii şi plătesc eu. Chiar dacă banii mei sunt de fapt tot banii lor.

Acasă, aceeaşi masă de consiliu. Tata: - Păi hai să şi fumăm o ţigară acuma. Eu însă am preferat să evit amân momentul. Dintr-un fel de stânjeneală copilărească sau jenă justificabilă, am zis, lasă, poate mâine. Şi mi-am aşezat cartuşul cât era de lung în sertarul de la birou. Cu gândul acela care precede orice cură de slăbire, de mâine mă apuc. Şi mâine s-a făcut poimâine şi poimâine, răspoimâine şi tot aşa. Ştiindu-le acolo, la o deschizătură de sertar depărtare, tentaţia scădea.

Şi uite-aşa a ajuns tata să fumeze toate slims-urile mele, una câte una, pe sub ascuns, în intimitatea casei noastre, la aceeaşi masă din poveste, dar mereu fără personajul principal. Pentru că el se lăsase de fumat.

de la alphablog şi traiu

SÎNT: gemeni;

AŞ VREA: să nu mai aud vorba asta;

PĂSTREZ: versurile scrise într-a şasea;

MI-AŞ FI DORIT: să fi fost un geniu;

NU-MI PLACE: când nu se întâmplă nimic;

MĂ TEM: să nu mor ultima dintre cei dragi;

AUD: glasul meu interior. Dacă nu îl şi ascult, nu înseamnă cu nu-l aud;

ÎMI PARE RĂU: când n-am răbdare cu bunica;

ÎMI PLACE: aerul curat, ajutorul primit, blândeţea, Bucureştiul, ciocolata, cafeluţa cu mama, cofetăria de la Bulevard,  (continuăm alfabetul la următoarea leapşă)

NU SÎNT: aşa blondă cum par.

DANSEZ: cât mai zbenguit şi ţopăit. Îmi place să dansez cu cineva care ştie. S-o facă.

NICIODATĂ: nu am crezut că o să se chiar întâmple aşa. Chiar dacă mi-am imaginat, sub titlul: ironia sorţii;

PAR: o prinţesă mofturoasă. Sunt doar răsfăţată :p

PLÎNG: destul de greu. Uneori nici nu se observă.;

NU SÎNT ÎNTOTDEAUNA: drăguţă. Nu cu toată lumea, ceea poate fi un şoc pentru unii;

NU ÎMI PLACE DE MINE: când spun da, chiar vreau să spun nu.

SÎNT CONFUZ(Ă): nici vorbă! Doar mă hotărăsc greu… :p ;

AM NEVOIE: de mama, de spaţiul meu de mişcare şi timpii morţi;

AR TREBUI: să învăţ mai mult;

luaţi şi daţi mai departe! eu pun link mintenaş.

*leapşă preluată de Giuco

—————————————————————

şi cu asta, declar în mod oficial ÎNCHIS sezonul de leapşă la blonde. Pentru că niciodată nu-s pe fază să onorez jocul cum se cuvine. Şi pentru că se adună datoriile, domne. E fun din când în când, da’ ce-i prea mult nu-i sănătos. Cu asta, m-am spălat pe mâini.

Aici imaginea cerută de Roxana (a şasea din cel mai recent fişier cu poze):

Poate veţi zice că e făcătură, că am obsesie pentru prăjituri, dar chiar aşa s-a nimerit: acesta e tortul prietenei mele, cu care împart apartamentul. Când a împlinit ea frumoasa vârstă, la 12 noaptea am băgat în boxe un La mulţi ani de scos vecinii din pepeni şi aşternuturi şi m-am prezentat cu două lumânări înfipte în două prăjituri. De înaltă calitate, nu prea înaltă canitate, însă, având în vedere regimul de austeritate din care se construieşte viaţa mea… era şi prea mult.

Asta e leapşa aia după care tot urlam eu pe twitter, că nu mai ştiam de la cine am primit-o.

1. Care este cea mai buna carte citita de tine?

Mereu ultima carte pe care o citesc mi se pare cea mai cea.

2. Ai facut cadou carti?

Da. Ce vrei să zic acuma?! De fiecare dată când ştiam exact titlul pe care şi-l doreşte omul sau când nu aveam ce altceva să-i dau :p Read the rest…

să nu mai aud vorba asta.

Ştii, aş vrea, dar nu se poate. Chiar aş vrea, dar aşa s-a întâmplat. Dar eu încă aş vrea. Ba şi sufăr, pentru că singura certitudine e că NU se va întâmpla. Important e să ţii minte că aş vrea. Adică că eu nu am nici o vină. Adică că nu am chef acum să ne mai şi certăm. Şi, mai mult ca orice, nu am chef să îţi explic în momentul ăsta de ce nu am chef. Să vreau. Tu bucură-te de “aş vrea” ăla, că e tot ce o să capeţi. Vise…

Nu, doamnelor şi domnilor! Furnizarea asta de iluzii împachetate cu hârtie de mătase şi prinse-n fir de speranţă ajunge mai creponată decât clasicul ambalaj. Exact de aia nu bei limonadă după prăjitură. Chiar dacă îţi place de leşini limonada. Ţi se va părea oribilă. Doar că, în realitate, în loc să ţi se facă gura pungă şi lehamite de furnizor, parcă îţi ia Dumnezeu toate papilele gustative şi orice urmă de bun simţ al logicii în relaţiile interumane.

Pentru că firul ăla de speranţă e mai greu în balanţă decât toate intuiţiile şi deducţiile tale logice. Pentru că nu vrei să tai de la rădăcina posibilitatea ca, şansa ca. Bucuria ca ea să se transforme în . Realitate. CaCa.

“Aş vrea” nu există. E un fals din start. Vreau sau nu vreau. Astea sunt singurele variante adevărate. Nu daţi note mari pentru alte răspunsuri. Nici prezumţii de nevinovăţie nu acordaţi. Lumea nu se ghidează după intenţii, ci se mişcă după fapte.

Drag mi-e Clujul, ce să zic, mereu îmi va fi.La fel şi studenţia, cu studenţii ei cu tot.

Cei care ştiţi blogul de mai demult, poate vă amintiţi de campania împotriva handsfree-ului la examene, din primăvara anului trecut, campanie pusă sub semnătură Ziarului Studenţesc. Unii îşi amintesc cu cât talent am dat din guriţa mea mică, da’ răsunătoare, până mi-am atras toate simpatiile colegilor prestatori. În asemenea hal, că am ajuns să merg la examen şi să plec de la examen neschimbând prea multe poveşti, să zicem. Decât cu două ameţite de pretene de-ale mele, copile la fel sau mai naive decât mine, care mergeau cu cearcăne la examen, nicidecum cu coliere electronice.

În fine, rezultatele au fost nule, nimeni nu s-a speriat. Decât de mine.

Zilele astea, plimbându-mă pe străzile frumosului oraş mai sus menţionat, prin zona Clinicilor, unde e nucleul mediciniştilor, ce-mi văd ochişorii şi telefonul mobil:

Întrebare: ce ne facem? Ziceţi voi, că eu abia ce mai câştigam o bilă albă la categoria simpăticuţă.

Eu tot la Cluj, unde e un frig de crapă pietrele, cad urechile şi nasul de la loc. Nici nu mai ştiam care-i mirosul ăla de iarnă uscată, când, cum dai de căldură, ţi se şi umple nasul de muci :p Mişto senzaţie. Asta, dacă citeşti despre ea pe bloguri sau ţi-o aminteşti din copilărie. Mie daţi-mi primăvara înapoi, mulţumesc frumos de intenţie.

Sunt pe fugă, am doar trei chestii scurte de împărtăşit:

• mare atenţie la ţurţurii ce încep să crească din acoperişurile caselor, mai ales când bate soarele pe ei şi încep să pice de la loc. Ideal e să nu nimerească vreo fiinţă vie. Spuneţi şi copiilor.
• la vremea asta, un alt pericol stă taman pe tirurile vitezomane şi în curbă, mai ales când atributele astea două se manifestă concomitent. Pe ele tiruri se formează bucăţi de gheaţă, care se pot desprinde la viteză sau în curbe. Nu dăm lecţii de fizică avansată, ci vorbim despre lucruri care se întâmplă. Vă zic, am păţit. Şi aşa rău m-am speriat, când am văzut ditamai “bolovanul” îndreptândus-se spre mine, că fix am închis ochii strrrrâns. Am specificat oare că eram la volan? Not nice at all :p Trăiesc să povestesc despre asta, deci iată-mă!
• un prieten mi-a arătat filmuleţul ăsta, parte dintr-un documentar. Mi-a plăcut mult metafora întunericului în lumină. Doar invers se vede efectul, ceea ce confirmă deznodământul basmului clasic, unde binele învinge întotdeauna asupra răului. Ascultaţi (durează doar 20 minute) şi aplicaţi.

În rest, îmi doresc lalele galbene-n ghiveci, soare cu dinţi blânzi şi pahare de şampanie. Primăvară, unde eşti?

sursa imagine