ŞI BLONDELE GÂNDESC

Că viaţa bate filmul nu e noutate. Dar când viaţa ta bate filmul, rămâi cu mandibula atârnată şi ochii holbaţi tâmp.

Zilele acestea mă confrunt cu nişte “probleme” organizatorice majore, care implică decizii oarecum într-un timp viitor al condiţionalului optativ. Cred că aşa ceva nu există, dar hai să-l inventăm! Ştiţi cum e aia când îţi trec prin cap diverse scenarii cu “dacă ar fi” pe colo şi dincolo, de te vezi cu ochii minţii (nu ăia holbaţii) şi încerci să-ţi măsori ipotetica temperatură a fericirii. Merge?

La concret, în momentul de faţă există pe lumea asta 4 proiecte care mă vor implicată. Ce să iei şi ce să laşi, acum e atunci! Să te vedem, blondo. Iar azi am stat de vorbă cu cineva care mi-a explicat că nu-mi poate promite marea cu sarea, că nu el taie şi spânzură. Şi reacţia mea a venit prompt, că eu nici nu vreau marea cu sarea, că după dinţii stricaţi ai altora o să bag la maţ, nicidecum după poveşti de adormit copilele. Ştiu, unii fac burtă şi bani din asta. Dar alţii vor doar să se joace. În cel mai responsabil sens al cuvântului. Doar că într-o responsabilitate eliberată din corsetul ambiţiilor reci. Just for fun.

Omul a rămas cu sprâncenele-ncreţite. Cum adică, nu vreau? Adică…cum?!

În fine, nedumerirea trădată a interlocutorului nu m-a lămurit dacă a înţeles ce vreau să zic. Da, există oameni pe lumea asta care ştiu exact ce vor. Şi mai există blonzi, aşa ca mine. Care-şi doresc lucruri simple şi încă ceva bucurie pe lângă ele. Şi care învaţă să-şi primească stropul de fericire, chiar şi atunci când el e departe.

Începe nebunia cu Roblogfest, ediţia din 2009. M-am uitat şi eu pe pagina evenimentului, că anul trecut l-am prins doar pe picior de plecare şi chiar voiam să scriu un material pentru Ziarul Studenţesc. Da’ faza a trecut până m-am trezit eu să scot creionul şi hârtia… Acu’ am ciulit urechile, acu’ rămân cu ochii în patru, îmi pregătesc lăbuţele să aplaud aprig premianţii. Şi nu numai, că sunt prieteni pe acolo.

• Deocamdată nu l-am văzut pe Chirilă nominalizat, dar precis puberele admiratoare îşi vor reveni din leşin până la încheierea propunerilor şi se vor isteriza în clickuri şi răsclickuri, că măcar atâta pot face şi ele pentru idol. Nu că aş avea ceva cu obiectul venerat în sine (mă refer la opera artistului, desigur), că doar ce bărbat trecut de treizeciul cel aducător de chelie nu visează la fane leşinate şi dispuse. Sau disponibile era? :p
• La categoria cel mai popular blog am văzut neaşteptat de multe bloguri. Alături de cel mai popular blog. No offense, people. Acum, având în vedere că nominalizările sunt şi cu autoservire, mă întreb: O fi ca la Oscar, până şi simpla nominalizare să aducă augmentări de milioane pe episod? Că altfel, nu-mi imaginez câtă naivitate pe cap de clickăit să deţii pentru a înscrie propriul blog acolo? (aş fi curioasă dacă scrie pe undeva treaba asta)  No offense again, că am văzut şi prieteni pe acolo. Care precis apar pe listă în urma “pilelor” băgate de duşmani. (eah, hai că v-am scos la faza asta! daţi o apă plată!)
• Mai observ că adevărata luptă pentru titlul de “most sexy” se dă între bărbălăi, nu între gagici. M-a băgat şi pe mine Diana Bobar în ceva joc din ăsta de adulţi, cu toate că am avertizat-o că e pasibilă de zdup. Concursul nu e pentru copii… Să nu zici că nu ţi-am zis :p Mulţumesc frumos pentru intenţie, chiar dacă partea de “micro” nu mă prea încântă din principiu…
• Mă distrează expresia “dot ro”. Îmi aminteşte de două chestii, 1. cum ne-a explicat profu’ de info într-a 9a să pronunţăm întotdeauna “si-plas-plas” sau “ce-plus-plus”, niciodată “si-plus-plus”, cică româno-americana e semn de ieftin şi prost. Cu toate că am auzit că taxele sunt mari şi campusul beton. :p Şi 2. cum râdeau ăştia de mine, când îmi chemam taxiul la căminul din Cluj, la “Siti CEntral” [City Central]. Da’ era singura formulare pe care tanti de la vorbitor o recepţiona. Iar eu mă adaptez iute.
• În rest, numai de bine, mulţumiri celor care mă iubesc declarat

Şi, în altă ordine de idei, vineri seara, care sunteţi în zonă şi vreţi o pauză de la sesiune sau o alternativă la zbenguiala din discotecile înghesuite vedeţi că mergem la întâlnire cu Ion Barbu, în cadrul unei ediţii speciale Booktalks. Cred că partea cu “speciale” se referă şi la faptul că Andrei vine pe post de căscat gura şi băgat de vină. Înseamnă că a ajuns în unul din punctele în care şi-a dorit, unde proiectul se ridică în două picioruşe şi face primii paşi singur-singurel. Felicitări, aşteptăm majoratul!

Râdeţi, poate vi se pare o prostie. Mai râdeţi o dată. Iar data viitoare când vă îndreptaţi cu cheile în mână până la maşină, pentru a merge după pâine până la colţ, amintiţi-vă de postul ăsta. Dar deplasaţi-vă tot cu maşina, că plasele de cărat nu fac mersul mai frumos.

Azi am regăsit mersul pe jos. Parcă oraşul e altul când nu vezi doar semnele de circulaţie şi culorile de la semafor. Parcă frigul e mai real când îţi intră-n plămâni şi nu-l vezi doar la televizor. Şi gropile par mai rare când încetineşti paşii şi le asortezi ritmul la nuanţa lăuntrului tău.

Am aşteptat să traversez la Radu Stanca aşa cum făceam zilnic în liceu. Şi-am trecut pe lângă vitrinele Băncii Transilvania de pe Milea, în care ne oglindeam tot zilnic, în vremurile alea. Pe drumul de dus şi pe cel de întors. De la şcoală. Acum el – drumul era altul, chiar dacă unele plombe din asfalt se străduiau să păstreze virginitatea tabloului. Unele schimbări sunt pentru totdeauna, chiar dacă indicii fizici lipsesc. Iar cele mai dragi momente rămân suspendate undeva în memoria noastră afectivă, în ciuda oricăror transformări. Ele sunt singurele nemuritoare. Printr-o vechime, a cărei prospeţime farmecă negreşit. Oricând e reactivată.

Am trăit zilele astea într-o capsulă temporală. Am dormit până la amiaz şi-n rest, am mers. Mult. Pe jos. Sibiul mi-a deschis porţile Pieţei Mici ca un părinte – fiului rătăcitor. Am găsit colţuri necunoscute în oraşul pe care credeam a-l şti pe de rost. Am găsit trăiri adunate în ghiduri pe care nu credeam a le scrie vreodată. Şi m-am găsit pe mine la o masă pe colţ, în  cofetăria de la Bulevard (apropo, locul e atât de frumos, e elegant şi discret, musai data viitoare când mergeţi la mall, faceţi stânga-mprejur şi mergeţi mai bine pe mâna mea. acolo.) în  pielea aia de clasa a şasea, cea care credea că orice e posibil. Că visele devin realitate şi lucrurile uneori se întâmplă doar fiindcă ni le dorim să se întâmple.

Să mergeţi şi voi pe jos, din când în când. Şi să îmi spuneţi ce (re)găsiţi.

În imediată legătură cu postul precedent şi cu o tentă umoristică, după care închei, că de nu, visăm şi noaptea…,

De ce sa NU ne fie frică de:

• Injecţii: Ce nu te-omoară, te-ntăreşte.
• Durere: Toată minunea ţine trei zile.
• “Polizor”, “albinuţă” aka turbină: e Muzică, nu zgomot! Romantic…
  
• Tratament: Încercarea moarte n-are. (auleu, şi planeta era deja suprapopulată..)
• Diagnostic: Mai bine mai târziu decât niciodată.
• Accidente: Îţi trece până te măriţi.
• Halatul alb: Înger cu “chip” de demon. (ştiu că era invers; am adaptat)
• Necunoscut: “Omne ignotum pro magnifico est” ( = Tot ce-i necunoscut e minunat)

Întâi vă povestesc unul din primele episoade care m-a făcut celebră dincolo de graniţele familiei: la 4 ani, operaţie de polipi. Nu e limba chineză, dar orice acţiune care implică un copil de 4 ani se ridică la acelaşi nivel de dificultate. Rezultatul? Excepţional (în afară de faptul că pe unul din domnii polipi l-am înghiţit cu fulgi cu tot, ce să fac, eu credeam că pot pleca acasă…). Fără urlete, fără strigăte, doar câteva lacrimi pe final. De la toată povestea asta am amintiri destul de clare. Ştiu camera aia cu ciudăţenii colorate pictate hidos pe pereţi, mai ştiu ursuloiu’ ăla maro şi prăfuit de pe dulap, scaunul metalic în care m-au aşezat şi nasul atipic al doctoriţei. Pe femeia asta am recunoscut-o la ani buni distanţă, după nasul ăla. În fine, explicaţia stă în psihoterapia care s-a făcut cu mine acasă. Mi s-a explicat pas cu pas ce mi se întâmplă, am înţeles că e rost şi să mă doară, am înţeles şi că oricum o să se întâmple. Iar dacă stau cuminte se întâmplă accelerat.

La final, doctoriţa mi-a zis că ea n-a mai avut copil să-i stea aşa cuminte niciodată, iar părinţii mei au primit felicitări, probabil. Asta nu-mi mai amintesc. Decât batistele cu sânge pe care le umpleam, în loc de muci. Acolo am învăţat eu să-mi suflu cum trebuie nasul. Şi mai ştiu că m-am întrebat cum mama naibii am ajuns eu până la vârsta aia fără să ştiu să-mi suflu nasul. Copii…

Revenind la registrul de maximă seriozitate, frica faţă de doctori (fie dentişti sau nu) se manifestă. Din două motive principale:

• ori ne e frică pe baza memoriei involuntare, adică a unei experienţe percepute ca dureroasă
• ori, fiindcă nu ştim ce ni se va întâmpla, lucru extrem de probabil (excepţie făcând preapomenita mamă omida)

• Şi mai este o categorie aparte a celor care fug de doctori ca dracu’ de tămâie: tot doctorii! Ştiu pe unul care nu-şi pune dinţi că-i e frică de orice coleg în viaţă, pe unul care îl ia pe “mă duc mâine” când vine vorba de analize şi pe altu’ care-i cu “las’ că ştiu eu”, chiar dacă nimeni nu le ştie pe toate. Unii nici chestia asta nu o ştiu. Iar orice suprapunere cu realitatea mea apropiată nu e deloc coincidenţă. Dar data viitoare cotizaţi dacă vreţi reputaţia intactă.

Ne e frică din cauza:

1. - unei idei. Da, fiindcă de mici ne-am auzit mama ameninţând că, dacă nu suntem cuminţi, ne dă nenea doctoru’ injecţie. Sau mai sunt mămicile alea care cum dau pasu’ în cabinet îi zic pruncului: să stai cuminte, că nu-ţi face nimic. ALAAAARMĂĂĂ!!! Vă rog, nu mai distrugeţi relaţia medic – pacientuţ înainte ca ea să se nască. Detalii la rapas sau gheghe.
2. - halatului alb şi mirosului (nu doar la dentist). Să vă spun concret: halatul e o barieră de protecţie între vestimentaţia “civilă” a medicului şi pacient. Scopul e păstrarea unui mediu cât mai aseptic posibil. Ok, deci ne-am lămurit că halatul nu muşcă, ba e mai mult în folosul pacientului. Că el e până la urmă ăla care are de-a face cu toţi microbii de pe stradă. Iar mirosul se trage de la anumite substanţe, a căror prezenţă e obligatorie în anumite cabinete, ghiciţi de ce. Că poate vine vreunul cu gura în pioneze, de nu ştii de unde s-o apuci şi ai nevoie de una alta… mie personal îmi place mult mirosul din cabinetul stomatologic, adesea mi se ghicea el în locul parfumului. Ştiu, mitul blondelor tocmai a fost parţial dărâmat.
3. - predicii. În general, medicii se enervează când văd halul în care te prezinţi la consultaţie. Ei ştiind stadiile premergătoare halului şi soluţiile mult mai simple de rezolvare a lor, se enervează într-un prea evident mod. Adevăru’ supără omu’. Păcat că nu-l şi sperie.
4. - injecţiei. Pfoaaa, ăsta e punctul culminant. De cele mai multe ori, înţepătura aia care e cât o pişcătură de purece, ba mult mai plăcută chiar, declanşează mai mult tam-tam înainte decât după. Aţi observat? Cât ne căcăm pe noi, când îl vedem pe ăla că desigilează seringa, că rupe capul fiolei, înfige acul şi aspiră lichidul, ba mai schimbă un ac, apucă vata albastră de spirt, iar glorios înainte de marele final, împinge primul jetul din seringă în aer. (Ţineţi-vă chiloţii peste buci, suntem pe blog, nimeni nu înfige nimic în nimeni. Pentru asta ar fi nevoie de un disconnect de la reţea.) A, şi-ţi mai şi cară două, în semn de “poate nu stai cuminte, ‘raţ-ai dracu”. iar până să zici un mac-mac, e gata spectacolul şi tu ai ratat deznodământul. Însă stresul de dinainte rămâne, nu impresia post-injecţie.    Ok, la stomatolog e şi mai creepy, că noi ăştia avem o sculă fenomenal de intimidantă, pe numele ei seringa Fischer, cu care se execută anesteziile. Ţineţi minte aşa: de obicei, înainte de a înfige acul, medicul fâsâie un spray peste locul respectiv, taman ca să nu simţiţi înţepătura. Şi după puncţie, anestezicul se lasă progresiv, tocmai pentru a tatona terenul în care înaintezi cu acul. Şi ca să nu-l doară pe ăla. Deloc.
5. - durerii. Auliu, auliu, orice, îmi dau şi sufletu’, numa’ să nu mă doară. Aici poate fi şi eroarea medicului, care nu-l previne întotdeauna pe pacient. În general, cam ştii când şi ce doare, iar omul altfel primeşte senzaţia dacă e pregătit. Dar na, asta e treabă e conduită şi gusturi în ceea ce o priveşte. Pe de altă parte, uneori e important stomatologul să lase fără anestezie, să vezi dacă-l doare. Să vezi până unde îl doare. Uneori e reuşita unui tratament depinde de o mică înţepătură, pe care tre’ s-o semnaleze omu’. Fără aia, te-ai dus pe plută, fără durere cu tot :p Şi dacă doare puţin, poate puţin mai mult, asta este, suportăm. Cu luciditate şi cooperare. Tocmai pentru a scurta durata suportării. I mean, ce e etern pe lumea asta, scumpă BabyRacy? În afară de dragostea mamei pentru mine.
6. -amintirilor. Nu înseamnă că dacă te-a durut atunci, e musai să se repete. La fel cum nu înseamnă că dacă prima iubită ţi-a dat papucii, la fel va face şi a doua. De obicei se întâmplă, că doar nu te vei însura minor.
7. - necunoscutului. Întreabă-ţi medicul. Nu-ţi căuta informaţiile online, acolo are acces tot tăntălăul, ca dovadă, şi blondele au ajuns pe net. Medicul are obligaţia de a-ţi explica lucruri. Astfel, brontozaurel, eviţi influenţa poveştilor “horror”.
8. - diagnosticului. Babele au vorbă, cine se caută se găseşte. Om perfect sănătos nu s-a văzut, de asta unii se tem. Însă mai bine să-ţi cunoşti duşmanul, ca să ştii contra cui lupţi. Pe întuneric se acţionează doar pe bîjbîite, iar adesea te împiedici mai rău.
9. - implicaţiilor tratamentului. Sunt exemplu viu. De o lună văd ciocolata doar în poze, o miros în gelul de duş şi laptele de corp (tre’ să ţi le-arăt, Simono), o ard în lumânări prin cameră, dar papilele mele gustative încă mai au de tânjit vreo lună tot aşa… Ca să nu mai zic de partea “fără sare” care a dat noi valenţe basmelor lui Creangă. Dar sunt lucruri pe care trebuie să ţi le asumi, că mai devreme sau mai târziu, tot acolo ajungi. Şi cu cât începi mai iute, cu atâta scapi mai timpuriu.
10. - eventualelor eşecuri ale actului medical românesc. Partea asta cu “românesc” e doar un act de pur snobism de rasă nobilă. Regret să vă informez, ziceţi ce vreţi, mergeţi la capătul lumii să vă scoateţi amigdalele. Din partea mea. Alte accidente. Păţăşti. Ai auzit vreodată că de ce ţi-e frică nu scapi? Ada şi artistu, la voi se referea.

În final, ce să zic, căutaţi până găsiţi o variantă măcar satisfăcătoare de dentist (există, nu-i aşa, Dojo?) sau orice medic care inspiră încredere. Fiecare cu meseria lui, promit, Nicule. Pentru că sunt convinsă că partea terapeutică ce ţine de fenomenul vindecării în sine…e poate nici 50%  medicală, cel mai mare procent revenindu-ne nouă ca pacienţi. Vă recomand cartea “Iubire, miracole şi medicină”. O să mă pomeniţi.

p.s. mulţumesc foarte frumos pentru cooperare; îmi pare rău pentru stresul provocat de zgomotul compresorului sau turbinei sau la ce vă veţi mai referi, gândiţi-vă doar că voi petreceţi ca pacient poate maxim o oră în condiţiile astea. În schimb, medicul ăla, săracu’, stă toată ziua. Dar sunetul e inofensiv, promit. Pe termen scurt :p

Cum am fost pe meleaguri natale mai des în ultima vreme, m-am nimerit, intenţionat de altfel, în cabinetul stomatologic în care îmi fac practica. Mi se povestise cazul care era aşteptat în ziua respectivă, nu dăm detalii, că cică actul medical e la fel de în secret ca şi cel bisericesc.

Altceva vreau să discutăm, nu cazul. Şi vreau să ziceţi voi mai întâi, pentru că nenea ăsta pe mine m-a uimit. Era tot broboane de sudoare pe frunte şi nici nu apucase să deschidă gura de trei ori. Abia ce mă benoclasem şi eu la el în cavitatea bucală, mă-nţelegeţi. Medicul nu ţinea nici un fel de instrument în mână, ce să mai zic de vreo seringă, cred că doar poza uneia în revistă l-ar fi trimis pe ăsta săracu’ în lumea viselor forţate, cu stele şi cai verzi pe pereţi.

Am dat-o cu psihoterapie spontană, cu ventilatoare şi şerveţele, omul era concurenţa principală la izvorul minunilor, din sursa: frică. La final, act terapeutic îndeplinit, pacientul zâmbitor în oglindă (semizâmbitor, că juma’ de faţă era căzută. Părerea mea e că faţa îi căzuse de când trecuse pragul cabinetului, dar na, teoretic e anestezia de vină…), îl întreb: Acum că aţi scăpat cu bine, îmi spuneţi şi mie, am o teribilă curiozitate, de ce v-a fost atât de frică? (mai ales că omul îmi zicea că mai fusese la acelaşi medic, iar revenirea lui însemna că a plecat mulţumit, nu killerit.) Ce îmi răspunde? Cică … într-o bâlbâială bruscă… n-a mai fost demult la stomatolog. /Şi ultima oară, atunci demult, aşa groaznic a fost? / Păih nu, da’ na, nu am mai fost demult… / Vă daţi seama că ăsta e orice numai un argument logic nu. Vă rog, răspundeţi la întrebare.

L-am pus pe gânduri. Şi l-am trimis acasă.

Data viitoare îi va fi la fel de frică. Fiindcă frică e peste raţiune. Chiar şi acolo unde raţiunea există.

Erau vremuri când gustul rahatului era ceva atât de obişnuit, încât aproape uitasem că mai sunt şi alte senzaţii pe lumea asta. Erau zile în care singura consolare la care mai puteam apela era imaginea unui rahat mai savuros. Întotdeauna e loc de şi mai rău, credeţi-mă. Iar oricât de jalnice ar părea consolările, uneori, dacă funcţionează, sunt binevenite.

Apoi, conform tradiţiei din adolescenţă -vârstă pe care nici nu mai sper a o depăşi vreodată- am trecut în cealaltă extremă. Aia în care te crezi stăpân pe propriul destin, în care crezi că prima iubire ţi-e şi ultima, că oamenii nici nu sunt urâţi, ci doar ţi se pare. Că un zâmbet poate cuceri tirani şi o prejudecată lăsată la uşă, schimba legi. Şi în vâltoarea unui extaz nefăurit, ci real până la ultimul sâmbure, în goana după “vă arăt eu că se poate, necredincioşi conservatori ce sunteţi” primesc una din acele lecţii de viaţă pe care n-o uiţi cât tăieşti.  O palmă scăldată-n ironia sorţii, ca să văd eu cine-i şeful. Şi când să îmi feresc şi celălalt obraz, mă trezesc cu alta peste ceafă. Că niciodată nu-i cum ţi  se pregăteşte, ci cum se nimereşte.

Şi chiar dacă lecţiile de valoare există, noi nu le-am priceput încă. Dilemele existenţiale se trăiesc, nu se rezolvă. Că-şi pierd din farmec. Iar lecţiile de viaţă se primesc, nu se vorbesc în cuvinte. Dar, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti… Ştiţi, nu înseamă că dacă am căutat şi nu am găsit, ceea ce am căutat nu există. Poate nu am căutat destul. Iar unele răspunsuri erau mult mai aproape decât ne-am putut imagina vreodată. Însă momentul la care le aflăm nu e altul decât cel mai potrivit. Să te întrebi de ce e prea riscant. Să te bucuri cu cinste e tot ceea ce poţi face.

Pe principiul “sistemul mi-e tată şi mamă îmi e şpaga“, tinerii din generaţiile care vin din urmă încearcă să asimileze însuşiri, pe care alţii le învaţă la pachet cu cei 7 ani de acasă. Mda, ce să-i faci, pe mine mama m-a învăţat să nu vorbesc peste altu’, să cer permisiune şi să mulţumesc frumos. Mi-a spus că sinceritatea e o carte valoroasă, chiar dacă poţi uşor pieri pe mâna ei. M-a lăsat să fac orice prostie (uneori m-a chiar ajutat), având întotdeauna grijă să fie acolo pentru a mă prinde când cad. De cele mai multe ori, previziunile se adevereau cu o acurateţe care ar face-o şi pe mama omida invidioasă.

Azi, copiii sunt învăţaţi că pronumele de politeţe e o invenţie stupidă şi că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. Din păcate, nu şi legile moralei.

Trebuie să avem mare grijă ce lecţii predăm copiilor, pentru ca, după recapitularea finală, să nu fim noi cei care pică examenul!

Cert e că faţă de subiectul ăsta există două tipuri de atitudine:

• mi se rupe
• mi se rupe, dar cu speranţe tainice de “măcar o buruiană să-mi aducă pămpălăul”.

Să-ţi placă ideea de Ziua Îndrăgostiţilor e uncool din start. Mai ales dacă eşti băiat. Acuma, dacă tot ne-au băgat ăştia în cap, calendar şi buget tot acest Valentine’s Day-buzz, de ce nu putem să acceptăm situaţia şi să nu ne mai dăm aşa loviţi în aripă. Cel mai tare mă distrează ăia care zic că la ei ziua îndrăgostiţilor e în fiecare zi. Hah! Că nu au nevoie de date fixe să-şi celebreze iubirea. Perfect de acord, doar că adesea ajută. Ca reminderul din telefon.  Nu-mi veniţi cu texte din alea, că tot într-o sărbătoare o ţineţi, că-i umflă râsul şi pe minorii care ne citesc.

Atitudinea asta de macholică-fără-frică, ce sfidează americanismele şi orice obicei cu aromă de drăgăloşenie, vine dintr-un evident complex. Ştiu, acum v-aţi enervat, domnii mei. Şi staţi puţintel, că nu am terminat. Problema e că dacă se întâmplă un eveniment, automat ea -domniţa- are niscaiva aşteptări de la inventivitatea dumneavoastră în plin puseu amoros. Iar a nu-i înşela duduii aşteptările este o probă la care până şi Prîslea cel Voinic şi-ar prinde urechile, că până la merele de aur e cale lungă.. Aşa că, în caz de forţă majoră, aplicăm metoda struţului: ne facem că plouă! Mai exact, că urâm pe americani, pe mama lor şi pe orice inimioară cu fundiţă venită din direcţia lor.

Să vă spună baba cum stă treaba, că socoteala e simplă. Aveţi dreptul să bălăcărţi sărbătoarea de import. Dar şi domniţa are dreptul să primească o buruiană cu prilejul respectiv. Care buruiană costă puţin, dar face toţi banii. Într-un echivalent prîsleo-voinicesc, rezultatul e o cosânzeană mai fericită. Şi fericieala e tranzitivă, ca la matematică, deci aş zice să staţi prin preajmă…

Ultimul din seria  sezonului rece, pentru blonde cel puţin. Ideea a fost chiar binevenită, îmbrăţişată de multă lume, bloggerească şi nu numai. Însă ca la multe din lucrurile mişto se ajunge la o plafoneală care ni se trage de la prea mult bine, prea mult fun şi prea puţină alergătură.

Dintotdeauna am afirmat că oameni valoroşi în străfundul sinelor lor îşi sacrifică potenţialul pe altarul ambiţiilor prea ascuţite. Ce frază de doi lei, mai ales în context. Dar potrivită oarecum cu atmosfera creată. De noi, cei prezenţi.

Ciobăneala personală a fost că am plecat cu heirupul, fără să zic nimic. Cert e că oamenii sunt prea diferiţi pentru o supercombinaţie în focuri de lumină. Iar formula de succes a lasertagului începe să facă scîrţ. Unde scopul era să ne simţim bine, am plecat sub formă de pacheţel de nervi acasă. Şi nu e prima dată.

Îmi pare rău că Etherfast şi Ciops au picat cam la mijloc, fiind convinsă că nici ei nu prea au înţeles de ce… Se pare că nu întotdeauna puterea exemplului funcţionează