ŞI BLONDELE GÂNDESC

E vremea postului mare, când marketingul faptelor bune e cea mai profitabilă afacere, când criza datoriilor morale ne ajunge din urmă, ne tulbură nopţile şi ne goleşte buzunarele.

Nu masa îmbelşugată de Paşti spală păcate, nici condica semnată în biserici. Ba chiar nici campaniile umanitare făcute vedetă peste noapte. Iertarea porneşte cu ceilalţi, dar, pentru a fi desăvârşită, trebuie să ajungă la tine. “A ierta” trebuie aplicat cu formă reflexivă. Şi e mai greu decât am crede, vă asigur.

Ştiţi unde se vede cel mai des chestia asta?

În răspunsurile copiilor, care îşi motivează lipsa mişcării cu “nu am timp” şi a lecturii suplimentare, cu “sunt obosit”.

În ticurile părinţilor, care îşi cumpără bone, fiindcă “nu au timp” să-i ducă la şcoală, şi plasme performante, fiindcă “sunt prea obosiţi” să mai spună poveşti.

În blocajele din traficul de dimineaţă, fiindcă nu mai ai timp să ajungi la fix la birou şi eşti prea obosit să te trezeşti mai repede. În fiecare dimineaţă care urmează.

În pauza de prânz, când nu mai ai timp să ieşi după o gură de aer şi te mulţumeşti cu o gură de cafea. În loc de prânz. Că eşti prea obosit să urci la cantină.

În prieteniile din copilărie, când nu mai ai timp să te suni unul pe altul, ca să păstrezi legătura. Dar să-ţi întrebi clienţii de sănătate nu mai eşti obosit. Sau eşti, dar tot îi suni.

La masa de seară, când nu mai ai timp să pre-găteşti ceva de Doamne-ajută şi bagi în tine primul junk aflat la limita legalităţii de expirare. Şi faci chestia asta singur, că celălalt a fost prea obosit să te mai aştepte şi pe tine. Cu cina.

La duşul de dinainte de culcare, când nu mai ai timp să te dai şi cu lapte de corp sau eşti prea obosit să mai ştergi şi cu mopul.

Când i te întinzi obosit alături şi nu mai ai timp. Să iubeşti… Read the rest…

Weekend-ul ăsta am fost la Sibiu. Şi am constatat ceea ce auzisem adesea anterior, dar contraziceam puternic. Puternic, dar neargumentat, din păcate.

Puţină lume la eveniment. Despre promovarea lui nu îmi pot da cu părerea, că nu am fost acolo să văd. Dar organizarea a zis că a acoperit mass media, ziare şi tv locale, afişe, tot tacâmul. Dar lumea nu s-a înghesuit. Şi cei care au fost acolo se uitau sceptici şi cu o sprânceană ridicată la orice.

Reticenţa publicului sibian vorbeşte urât despre locuitorii unui oraş îndrăgit. Dar am impresia că se face confuzia între aparenţă şi esenţă. Sibiul – în valenţele lui de astăzi- nu mai aparţine sibienilor, am mai spus-o. Şi cred că asta trebuie înţeles în cel mai pozitiv sens posibil. Ca imagine şi notorietate am făcut paşi de uriaş, însă în esenţă am rămas aceiaşi. E ca şi cum ţi-ai cumpăra un nou ruj de la Dior, dar ai uita să te şi speli pe dinţi.

Iar vestea se duce. Şi mirosul la fel. Din gură în gură.

p.s. Pentru noi a fost un succes, all in all. Fiindcă nu cantitatea oamenilor contează, ci calitatea celor cunoscuţi.

În fix o oră intru-n examen. M-am pus pe la 12 în pat, la 1 jumătate încă nu adormisem. La 4 m-am trezit şi m-am chinuit să adorm la loc până pe la 5. Când am renunţat şi am aprins lumina. În momente din astea mă întreb cine mama naibii m-o fi pus pe mine să joc în asemenea horă. Că tot mai des mi se pare că aşa m-am săturat! Că e vremea să încep şi eu să am responsabilităţi. Că vreau să fiu om mare.

M-am perpelit sub plapumă şi am visat urât. M-am trezit cu o durere de cap mai groaznică decât cea cu care m-am culcat. Am mai citit o dată dentiţia temporară şi mi-am făcut o cafea. Cu toate că…nu cred că am nevoie de bătăi de inimă accelerate.

Şi când mi-am pus periuţa de dinţi în pahar şi mi-am văzut mutra ponosită în oglindă,  mi-am amintit de o promisiune făcută cu ceva timp în urmă mie. De către mine. De care uitasem. De promisiune:

Să nu ne mai plângem atâta. De milă.

De astăzi până duminică, la Casa de Cultură din Sibiu are loc ceea ce se cheamă Salonul Internaţional de Frumuseţe şi Sănătate, o expoziţie care se întâmplă live, acolo. Eu abia vineri ajung în oraş, că am examen şi-i musai să particip. Dar o să fiu la expoziţie de dimineaţa până seara, şi nu doar în calitate de gură-cască ci de susţinător înfocat şi consumator fidel al suplimentelor nutritive cu Aloe Vera. Care au făcut minuni în familia mea şi apoi, mie. Nu vă povestesc cum am ajuns la ele, că e trist. Important e impactul lor. Despre asta sunt gata să vorbesc ore în şir.

Dacă mă vedeţi, trageţi-mă de mânecă. Doar aşa e frumos, să-ţi saluţi cunoscuţii. Super, deci, în weekend-ul ăsta avem program! De înfrumuseţare! :>

Îmi zicea o prietenă zilele astea, că a citit în ceva revistă despre noul deodorant multitasking de la Dove. Care cică pe lângă funcţia de deodorant, acţionează cumva şi pe firul de păr şi îl face mai subţire şi mai fin, încât, în timp, pielea subraţului va rămâne mai mult liberă de părul nedorit. În sinea mea am crezut că aberează fata, că de la atâta chin epilator ce tre’ să-ndure regulat i s-a făcut cu halucinaţii şi peştişori de aur care îndeplinesc dorinţe. Vestea bună e că n-am avut dreptate. (Ştiu, acum mulţi se vor bucura, hahaha, în sfârşit îmi dă cineva peste nas!) Chiar s-a inventat minunea, am primit-o şi eu. Arată ca un dedorant cu fîs, obişnuit, miroase a proaspăt şi scrie pe el „hair-minimising”. Acuma, aş şti eu un loc pe unde m-aş da cu el…şi cine ştie, poate mă aude careva şi vine cu-o invenţie!

Şi dacă tot vorbirăm, să ştiţi că nu e doar datoria femeilor să-şi alunge firele rebele de prin zonele vizate de împuţire cronică. Adică, domnilor, ştim că vă e drag fiecare firicel de păr, pentru simplul motiv că e al vostru, dar mai degrabă ar trebui să vă fie dragă igiena personală. Dacă nu îţi epilezi părul de la subsuoară şi ăla din chiloţi nu înseamnă că eşti mai bărbat decât ăla care face chestia asta. Epilatul în aceste zone nu e semn de metrosexualitate, nici de homosexualitate, nu taie din potenţă, ci eventual creşte „potenţialul” erotic…al Ei. Fiindcă părul ăla în exces e scârbos al naibii, crede-mă. Plus, dacă ţi-e cald şi transpiri, te transformi în orice, numa’ în ceva sexy nu. Asta, şi din punct de vedere vizual şi olfactiv. Ca să nu mai zic tactil şi gustativ, dacă se ajunge până acolo…

Deci să ne păstrăm bunul simţ şi să renunţăm la firele de păr. Vă ţin la curent cum merge cu Dove-ul cel nou, dar dacă înregistraţi ceva succese înaintea mea, strigaţi acia, nu de alta, da’ vine iepuraşul şi am o grămadă de prietene care ar merita o bucurie.

..în agenda semenilor noştri.

Eram ieri la coadă la un supermarket din ăsta de cartier. Seară, multă coadă şi multă prostie. Mereu aud sau văd câte ceva de mă umflă râsul, dar nu întotdeauna ţin minte şi motivul pentru care m-a umflat. El, râsul.

Da’ acuma nu m-am putut hotărî dacă e de râs ‘au ba. Deci, la coadă. În spatele meu, un tip şi-o tipă. Ea -voce banală de femeie obosită, el -mult mai tânăr decât ea, glas înfipt de “io am pus coada la peşte”, mulţi centimetri în plus faţă de mine, un cercel /ureche şi privire tâmpă. Se asortau unele cu altele, dar cel mai bine se integra atitudinea lui în peisaj. După o preafilozofică discuţie pe marginea cauciului din periuţa de dinţi necumpărată pentru copilul lor care nu era cu ei…aşa…ţineţi şirul…zice el de acolo, de sus: Da’ ce, când sunt Paştile, că o şi-nceput nebunia deja? (Lângă casă era un morman de iepuraşi de ciocolată, Orbituri şi cele obişnuite..) Femeia: Săptămâna viitoare. El: Cum, săptămâna viitoare?! de parcă ar bănui-o de informare incorectă.După care continuă … Am văzut c-o apărut Cola cu Paştile, c-am şi uitat.

Salvată de casieriţă, am plecat cu altă întrebare preafilozofică-n căpşor: oare chiar eram “semeni” cu ăla?

Ieri am descoperit modificarea, da’ cică e de câteva zile.

Calendarul iniţial era doar unul provizoriu, el fiind definitivat cu schimbări majore. Adică, preselecţiile se mută în vacanţa studenţilor, imediat după Paşti, iar şedinţa de briefing şi primul tutoriat la sfârşitul lui aprilie. Şi să nu uităm de prezentările finale, din 18-19 mai. Astea sunt datele acelea, la care e obligatorie prezenţa fizică a tuturor membrilor echipei.

Să nu ziceţi că nu v-am zis. Ca să vă planificaţi viitorul în funcţie de priorităţi. Şi să nu vă pară rău de alegerile făcute

va fi în curînd … istorie.

Buddha mă provoacă la confesiuni. Pretextul e din latex şi vine în cutii colorate. E vorba de un concurs organizat de Loveplus, care pune bloggerilor întrebări despre vieţile lor dincolo de realitatea virtuală. Asta în cazul în care au şi ei aşa ceva. Deci taman acolo stă provocarea. Da’ na, niciodată nu strică un prezervativ la casa omului, chiar şi atunci când casa, masa şi toată viaţa lui sunt pe net. *Glumesc, nu săriţi!*

Trebuie menţionat, premiile sunt în prezervative. Multe (108 cutii – locul 1, 60 cutii – locul 2 şi 24 de cutii – locul 3) prezervative. (cuvântul ăsta oare aduce trafic sau am tastat degeaba? nu de alta, dar va trebui să mă gândesc ce îi zic la mama când m-o întreba de unde ştiu eu asemenea vorbe :p Ea credea că m-a trimis la şcoală să învăţ de dinţi, nu să-mi îmbogăţesc vocabularul…)

Te vreau pe tine, nu pe ai tăi

Cică bărbaţii sunt nişte animale ceva de speriat! De speriat uşor, vreau să zic. Şi asta, doar fiindcă se sperie singuri. E suficient să pronunţi două cuvinte legat şi omul se pierde cu firea. Mai-Că-Mea. Fuge cu primul tren din gară, de nici nu se mai uită unde îl duce. Aşa rău se grăbeşte.

• Pe primul meu iubit l-a invitat tata la ţuică, pe vremea când ăsta încă nici nu apucase să mă pupe zdravăn, ci doar plimba la mine până la poartă şi până târziu. S-au plăcut de la prima vedere, că tare bună era licoarea. Mai mult tare, decât bună, dar astea sunt detalii. /
• Următorul pe care l-am adus în casă tocmai îşi vopsise vârfurile frezei, oricum înţepenite de gel. În roşu. I-a deschis mama.    Şi bună-mea, care e ochiu’ şi urechea, a început după, să întrebe seria aia de întrebări care numa’ de bun augur nu e: unde învaţă, ce note are, ce-i mă-sa, ce-i ta’-so. Acuma, detalii nu prea deţineam eu la vremea aia, dar cu imaginaţia am stat dintotdeauna bine: aşadar, frezatul meu era olimpic cu diplomă. Şi bunica, liniştită. /
• Primul om serios pe care l-am prezentat părinţilor “mai serios” a generat panică în familie, de îndată ce a bătut ora colgate. Şi el era musafirul. /
• Şi cum blondele tre’ să repete mult până să înveţe lecţia, pe ultimul ficior nici nu-l înţelegeau ai mei ce zice. Şi omu’ zicea. Inclusiv glume. La care nu prea râdea nimeni, că puţini pricepeau. Acustic zic, că de poante ne prindem uşor la noi în familie.

Până la urmă am învăţat să evit treaba cu “ea e mama, el e tata“. Fiindcă am învăţat că dacă e real, nu trebuie să faci să pară astfel. Am învăţat că certitudinile unei legături dintre doi oameni nu stau decât între ei doi. Şi că să ieşi în afara acestui spaţiu e o prostie. Care mănâncă timp şi resurse. Eventual şi potenţial.

Aşadar, nu numa’ ei

Iar când mama mă ducea până la el (nu locuiam în acelaşi oraş, dar învăţam la Cluj amândoi), mereu o rugam să mă lase la colţ şi să plece repede. Sau când părinţii lui s-au nimerit cu maşina în faţa casei mele părinteşti (pentru a ne parca acolo pe “noi doi”) şi mama lui a zis cu jumătate de gură…că nu mai intră, că se face târziu, eu am aprobat cuminte şi-am răsuflat uşurată. Chiar dacă invitaţia iniţială nu-mi scăpase dintre buze nici măcar ca fapt divers. Am menţionat doar că mai bine o lăsăm pe atunci când vor veni să-şi ia fiul acasă, peste două zile. Şi pe asta am spus-o, convinsă fiind, că zic ca ei, da’ fac ca mine. Iar peste două zile, l-am dus eu pe băiat la ei. Şi m-am făcut că plouă.

Concluzie: legăturile nu se strâng prin forţă exercitată asupra lor, ci prin puterea lor interioară. Sforile astea exterioare sunt şantaje sentimentale de care nici nu ne dăm seama. Şi care nu ţin locul realului. Mie mi-e teamă de episodul “părinţii noştri”. Ei au rolul lor în viaţa unui cuplu, dar nu pe cel principal.

*Leapşa merge mai departe către Simona, BabyRacy, Nicu, Somnulescu, Sorin, Olix şi nenea. Şi cine mai doreşte, cine mai pofteşte…la prezervative