ŞI BLONDELE GÂNDESC

Avea dreptate Andrei, când zicea ce scrie-n titlu. Şi mai povesteam eu însămi una – alta, mai demult.

Dar weekend-ul ăsta s-au actualizat în realitatea mea toate cele spuse. Asta în cazul în care mai credeam vreo secundă că până şi proştii ar mai avea o şansă pe lumea asta multă şi rea. Şi crizată, pe deasupra. Dar nici vorbă. Unii vor rămâne casieri în hipermarket toată viaţa lor, tocmai fiindcă nici asta nu sunt în stare să fie bine.

Nu ne permite sistemul! Să fim mai puţin proşti decât de obicei. Ajung sâmbătă la Chocolat, un local prea apreciat pentru ceea ce oferă. Adică, servicii mizerabile. Nu e prima dată când mi se întâmplă najpa la ei, că nu aş fi bombănit. Poveste similară, că pofta mea de cartofi persista. Însă aflu, că trebuie să-mi fie şi poftă de grătar dacă vreau cartofi, că ei nu servesc garnitura simplă. De ce? Fiindcă nu le permite sistemul. Şi cică şi căpşunile se bagă în tarta cu căpşuni doar în luna mai. Dar meniul şi clientul erau în martie. Bun, dincolo de faptul că deja aveam chef doar să-i secţionez carotida imbecilei cu şorţ de chelnăriţă, ne dă geniala replică: da’ eu cu ce sunt de vină?!

Fuga de responsabilitate şi nonşalanţa cu care unii se simt chiar bine în cretinitatea lor nativă mă bagă în sperieţi. Asta înainte de a mă enerva la culme. (Ştiu că nu e vina ei, dar ar trebui să ştie:

1. că reprezintă legătura între mine- client- şi conducerea localului şi
2. că asemenea răspunsuri imbecile nu se servesc. Nici măcar în loc de cartofi fără sare.)

Se închide casa! mă prinde ora blestemată a sfârşitului de program într-un supermarket. Aveam trei roşii şi o apă în coş, dar asta contează cel mai puţin. Şi pentru că educaţia m-a învăţat să nu doar iau, ci să mai şi plătesc, mă îndrept către casele de marcat. Dar în ţara asta şi ca să fii legal ai nevoie de bunăvoinţa unuia sau altuia. Ne-am plimbat pe la 3 case, care au urlat a “închidere” (nu era încă trecut de 22.00), până când am văzut-o pe o tanti menegeriţă, pe care am întrebat-o nedumerit unde putem şi noi achita roşile. A făcut femeia o ordine, de de-a dreptu’ s-a mai deschis o casă. Pentru roşile mele. Programul Carrefour de luni până sâmbătă până la 10 seara e pentru clienţi, nu pentru angajaţi. Ar trebui să li se explice asta.

Fuse şi se duse. Petrecerea în sine a fost ok. Adică, în afară de faptul că nu a fost aproape deloc petrecere, nu a fost nimic rău. În fond, zic. Acuma, că unii se aşteptau la cocktailuri şi stiletto de lac, e altă mâncare de peşte. Eu m-am bucurat să ajung, că în multe momente nu mai ştiam cum o să fie treaba asta…

• Am cunoscut-o în sfârşit pe Innocente, cu care am îndurat coada şi frigul de afară. L-am înjurat pe Nihasa, cu toate că nu cred că trebuia să ne oprim la el. Tare în reluare se mişcau treburile pe acolo. Coada era ca-n filmele americane, la cluburile exclusiviste. Fîs.
• Ce mi-a mai plăcut: să îi revăd pe toţi oamenii ăia mişto
• Faza zilei a fost când am salutat-o discret pe Bogdana, iar ea m-a luat cu “Ce faci, Miruna, cum îţi place p-acia?” — cu greu mi-am susţinut mandibula în ocluzie după auzul numelui meu de botez (şi de blog ar fi fost mare brânză, d-apăi aşa!!) , mai ales asociat feţei mele
• să cunosc lume pe care îmi doream demult să o şi văd, nu doar citesc (Innocente, SufletPierdut, Dheo, Psaico, Vlady, Darius – aka Jeg, Ada, Marius Tudor, Copolovici, Pandutzu)
• mi s-a spus în repetate rânduri că nu semăn cu poza. Că acolo par mai mare. Hai, zău aşa?!
• I was pretty overdressed
• a, şi mi-a mai mult plăcut de Sana. Dovada că detaliile contează şi sporesc farmecul unei ţinute. Unde mai pui că nu e doar atât de capul ei… şi ţineţi cont, e blondă!

Acu’ din categoria lu’ nu mi-a plăcut:

coada de la intrare, locaţia (pfui!), insistenţa unui domn care m-a luat de mai blondă decât sunt, perseverenţa celor de Hi-Q (au urcat pe scenă, dar au uitat să mai şi coboare- no offense, chiar a fost prea mult. Asta e ca şi cu posturile, cu cât mai scurte, cu atât mai bine. Era mult mai mişto dacă rămâneaţi doar 30 minute, cum era anunţat. Că aveţi piese antrenante.)

A, şi despre câştigători, că, până la urmă, de asta ne-am adunat acolo… decernarea marilor premii a fost fără fast, stătută spre seacă, iar publicul nasol, după cum încerca şi Cabral să explice. Felicitări laureaţilor!

A fost o vreme când îmi cumpăram numai papuci 39, convinsă fiind că “la noi în familie, toate femeile trăiesc pe picior mare”. Şi când am încălţat primul meu 38, am înţeles că aveam acasă un dulap cu numere prea mari. De Pantofi.

Prietena mea cea mai bună mi-a spus că tocmai şi-a schimbat garderoba de sutiene. Pentru că a probat o altă cupă – pur  întâmplător-, dându-şi seama că se simte nu mult mai bine, ci că nu se simte deloc! Sutienul.

Iar eu mă gândesc că există iubiri cuminţi, cu poveşti clasice, în care trăiesc muritori. Sau că poate exista nebunia, care sfidează sorţi şi naşte nemurire. Însă nefericitul nu crede nebunului. De asta, trebuie să probeze.

Şi vă mai spun precis că există Alegerea: ce număr să purtăm la Pantof, ce cupă la Sutien şi ce Suflet cu noi, prin viaţă…

imagine

Am mai pus noi la punct ghidul bunelor maniere pe mess, ce-ar fi să continuăm tradiţia? Tema de astăzi: cum şofăm pe autostradă!

Având în vedere că termenul autostradă nu e atât de “comun” precum prevede limba română, ne vom referi în continuare la cele două mândre şi petecite bucăţi de asfalt, la propiu. Adică, stay in, don’t go abroad, că nu le-om face ghiduri  străinilor! Decât străinilor de bunul simţ în traficul la viteze înalte.  Deci, ce facem, cum facem, când facem? Care bandă, care viteză? Ce-i ăla flash, ce-i ăla blitz? Da’ bun simţ? Şi , hey, ce-i aia Dacie?!?!?!?!

1. Ai 3 oglinzi retrovizoare. Măcar pe una din ele foloseşte-o!
2. Punctul 1 trebuie aplicat des, cu regularitate.  Maşinile pe autostradă nu-şi anunţă venirea ca Madonna la Izvor. Ele chiar se mişcă iute. Şi nu te amăgesc niciodată.
3. Limita superioară de viteză e 130km/h. Asta zice legea. Producătorii de maşini au păreri diferite. Există vehicule care se strică dacă circulă prea încet. Şi caii mor de sete.
4. Punctul 3 trebuie luat ca atare de toţi invidioşii conducători de Dacii şi orice alt hârb care cu greu atinge viteza melcului turbat. Roadeţi-vă unghiile, dar în linişte, nu în calea bolidelor.
5. Maşina mea are cel mai mic motor posibil, deci nu vă ambalaţi. Dar mai are şi semnalizare dreapta, atunci când vede flash-uri în oglindă. La fel au toate maşinile. Indiferent de motorizare.
6. Să nu-ţi mişti fundul de pe banda rapidă nu e dovadă de cine-i şeful, ci de repetenţie la fizica de-a şasea. Că e mult mai greu să frânezi de la 150km/h la 90 (cu cât te-a uitat pe tine Dumnezeu pe şosea) decât de la 90 la 80, cât să încapi în fundul tirului. Ăluia care măcar se încadrează în normele legale de prostie pe cap de conducător. Auto.
7. Banda de refugiu nu e pentru făcut pişu. Pentru aia s-a inventat OMW-ul. Unde pui că şi miroase a zmeură.
8. Ştiu că s-au inventat şi avariile. Regula 7 rămâne.
9. Dacă ţi s-a ars un stop, dacă amandouă, nu te urci pe autostradă! Tocmai din cauza vitezei, obiectele “apar” de nicăieri. E un obicei prost de al lor. Şi nu vrei să fii obiectul nimănui, crede-mă. ( da, am întâlnit pe autostradă, noaptea, 2 maşini fără stopuri pe spate!!! Noroc cu iluminarea plăcuţei de înmatriculare…)

Mai ziceţi şi voi. Cu liniuţă, de la capăt.

Situaţiile de urgenţă sunt acele prezenţe din vieţile noastre, care apar rar, dar lasă în urmă zile întregi de dezbatere şi povestit prietenilor. “Frate, să vezi ce era să păţesc…”

Când te îneci

Se întâmplă de obicei când vrei să faci mai multe lucruri deodată, chiar dacă eşti perfect conştient că Napoleon a sucombat demult şi că nu prea se ştie de ce… Mă refer la înecatul acela cu diverse obiecte mici, dar suficient de mari încât să te omoare. Nu vorbesc avioane. Bombonele, pastiluţe, bucăţi de alimente, te-miri-ce-chestii din plastic… păţeşti. Tu îţi dai duhul şi tuşeşti din toate firele de păr, când se trezeşte un binevoitor să-ţi arate calea cea sigură către un sfârşit chinuitor, dar cert.

Mă refer la palmele aplicate pe spate pentru a ajuta obiectul care obstrucţionează să sară din gât. Dar e foarte important unde şi cum executăm mişcarea :p Loviturile se aplică între omoplaţi, cu podul palmei şi DOAR ATUNCI CÂND VICTIMA EXPIRĂ (victimă fiind ăla care se sufocă). Pentru că, dacă el are o chestie în gât care nu-i permite să respire şi tu vrei să o disloci, trebuie să te sincronizezi cu corpul lui. Când ăla expiră, pac, îi dai bucata. Altfel,  forţa mecanică pe care o aplici în timpul INSPIRAŢIEI îi poate înfunda obiectul mai adânc. Şi atunci e rost de stele verzi. Sau luminiţe şi tuneluri ? Doamne fereşte.

În altă ordine de idei, vorbesc serios. Când se îneacă unul cu ceva corp străin (că dacă se întâmplă cu salivă, nu aveţi de ce vă speria, reglarea se produce singură, pe cale reflexă) aveţi grijă ca:

• victima să fie poziţionată cu corpul înclinat spre în faţă (pentru ca atunci când obiectul e dislocat să nu alunece spre căile aeriene inferioare, ci spre gură)
• să depistaţi ritmul respirator inspir-expir
• să aplicaţi loviturile între omoplaţi cu podul palmei
• strict în timpul expirului
• să vă opriţi după 5 lovituri, oricât de mult ar putea să vă placă :p

*Ca să nu ne omorâm unii pe alţii, cu scuze salvatoare.

*A, şi încă ceva. Poate mulţi râd că, uite ce post tembel.
Dar poate ce pentru unii e la mintea cocoşului,
pentru alţii e o problemă pe care nu şi-au pus-o, chiar dacă au întâlnit-o. Sau
o vor întâlni. Deci, îmi asum toate hohotele dumneavoastră de râs. Căci,
printre ele, poate se nimereşte unul care să ţină minte. Şi atunci a meritat.
Fiecare hohot.

Şi la mulţi ani de 8 martie tuturor mămicilor de pe lumea asta! Faceţi-le câte o bucurie. Măcar astăzi. Ele au nevoie de atât de puţin pentru a se bucura atât de mult. Când motivul vine de la noi

E atât de ciudată percepţia omului, care aterizează pe lume şi se trezeşte cu ciocolata pe botic, având impresia că ea ciocolata a fost dintotdeauna acolo. Ca şi el, de altfel. Raportarea asta e una logică şi perfect normală, chiar dacă mereu e interesant de cercetat unde a început acest “dintotdeauna”.

La noi în familie, mereu ne-am purtat cu şatra. Mai exact, ai mei cu coadă după ei, coada având doi ochi şi-o gură mare. Adică eu. Concedii, vacanţe, chefuri, toate la grămadă, ba îmi plăcea şi tare mult să dorm cu ei în pat. Şi acum îmi aduc aminte de prima dată când au plecat ei fără mine undeva. Mama avea o rochiţă maro în carouri şi părul sucit cu fierul. Tata era precis şi el. Pe-acolo. Şi-acum îi văd pantofii ascuţiţi ai ei şi butonii rotunzi de pe rochiţă şi îi simt dresul între mânuţele mele, care o implorau să nu plece. Cam asta era priveliştea de la sub nivelul mării, de acolo. Să fi tot avut vreo 4-5 ani…

Mama a şi pierdut în seara aia lanţul de aur cu un medalion foarte drag ei (din genul romantic cu frişcă şi sirop, de se deschidea şi avea poză înăuntru. Îmi amintesc, da’ vag…). Dar îmi amintesc foarte bine de o satisfacţie egoistă a mea, că uite, îngeraşu’ i-a arătat ei ce păţeşte când pleacă fără mine de acasă. Mă simţeam un fel de stăpân al ei, dar în cea mai pură formă de dragoste, care o dorea pe toată, numai pentru mine.

Deci, oamenii erau cu şatra, următoarea dată când am mai înregistrat evenimente de genul “ei fără mine” probabil eram deja suficient de mare încât să mă bucur de ocazie :p

Însă a venit un alt moment în istoria mea din familia lor (pentru că aşa s-a simţit) când mi-am dat eu seama că mami cu tati au avut poveşti cu mult înainte ca mami să aibă poveşti cu mine. Brusc, totul nu se mai învârtea în jurul meu. Iar sentimentul ăsta sută la sută nou era dublat şi de prima mea menstruaţie. În viaţa unei fetiţe e oarecum un eveniment de marcă, un fel de “welcome to the club”. Schimbarea fiziologică în sine nu a presupus atâta zdroabă cât psihoterapia premergătoare ei, însă momentul familial, da. Fiindcă mama îmi zicea pentru prima dată, “hai să îi zicem şi lu’ tati”.

Treaba era că omul e taică-meu, mai are şi circumvoluţiuni bine dezvoltate în creieri, nu că merita să ştie, era cumva dreptul lui, prin naşterea…mea. Că doar eram fii-sa, ce naiba!

Dar când mi-a zis mama (de obicei aveam încredere că anumite chestii de culise rămân între noi, mare brânză, tata nici acuma nu ştie numele prietenelor mele) a fost ca şi cum m-a vârât la o parte din ecuaţie şi brusc, nu mai era vorba despre mine. Iar eu voiam întreaga ei atenţie. Da, chiar şi în momentul în care corpul meu zicea că “m-am făcut mare”. Atunci mi-am dat seama că ei împărtăşesc o întreagă poveste din care eu nu fac parte. Şi mă vedeam un soi de apendice sângerând, pe care ţi-l dă natura, chiar dacă nu prea ai ce face cu el. Cam nasol aşa, m-am holbat a nedumerire, dar am procesat rapid şi i-am zis să facă ce vrea. Da’ să-i spună ea, că mie mi-e cumva.

E sentimentul ăla că eşti fata tatii. Că nu-l vrei pe el amestecat în programările tale la cosmetică şi epilatul inghinal. Parcă şi cu bancurile deocheate ţi-e greu să te obişnuieşti. Şi nu mai ai nici 13 ani şi  jumătate.

Azi nu mai am treişpe ani, tata ştie demult la ce-mi folosesc absorbantele şi că înţeleg cum vin bebeluşii pe lume . Şi chiar dacă mă strânge în braţe ca acum zece ani, îmi vorbeşte serios despre oameni şi gurile lor nespălate. Dar cu aceeaşi convingere că o să pricep abia când cresc mai mare, ca la treişpe ani. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, iar altele, tocmai fiindcă se schimbă, îşi serbează majoratul. Nici ceasul biologic, nici cel cronologic nu măsoară înţelepciuni, iar fetiţele cresc din când în când, mai mari decât au fost.

Ştiu, părinţii ne aşează pe un drum, dar nu pot pedala în locul nostru. Că le vine şi lor rândul să se odihnească. Mai întâi ei.

În clasa întâi, când toţi copiii iau premiul întâi, subsemnata l-a luat pe următorul. Adică pe doi.. Şi s-a consolat cu ideea că măcar ea avea diplomă unică, de vreme ce toată clasa primise diplomă de locul 1. Iar asta cu „nu sunt perfectă” e scuza care încă îi resuscitează orgoliul sugrumat de ratarea acelui premiu întâi şi a tuturor celor care au urmat. Extraşcolar, desigur. „Se întâmplă şi pe la case mai mari” s-a transformat de-a lungul vremii în prea-popularul „păţăşti” via „sunt şi eu om” – vorbă care mă călca pe toţi nervii chinuiţi de pubertate and still does.

Atunci, la cele şapte primăveri pe care le număram, ratarea a fost din cauza unui 8 la muzică. Şi a dat cu virgulă în final. Iar ai mei părinţi nici măcar nu empatizau, ci încercau să îmi explice că – cam îmi meritam soarta. La noi în familie se practică sinceritatea, nu urechea muzicală.

Dar o bătălie pierdută nu înseamnă victoria duşmanului, mai ales când războiul e abia la început. Astfel încât, dintr-a doua până într-a opta am pus scuzele la naftalină şi am terminat şefă de promoţie. Cu mici puncte de oprire pe la diverse olimpiade de soi, printre care una naţională la limba română. Rezultatul în sine a fost departe de spectaculos (o modestă menţiune, dacă tot v-am făcut curioşi :p) însă experienţa, minunată! Mi-au plăcut oamenii pe care i-am cunoscut, la nebunie. Cu poveştile lor cu tot.

Morala: Nu am fost perfectă atunci, dar m-am străduit. Deci, nu are rost să vă mai chinuiţi şi voi, şansele sunt mici şi timpul trece iute. Nu am fost perfectă în clasa întâi, dar la Capacitate am fost prima pe lista de judeţ. După aia m-am îndrăgostit. Şi cu asta, basta.

*postul ăsta e parte dintr-o chestie care urmează să se întâmple (nici eu nu ştiu prea multe, numa’ să nu ziceţi că nu v-am zis.) Tot ce ştiu e că are legătură cu nusuntperfect.ro.

Era o vreme când puneam gânduri pe hârtie. Uneori pe file roze, alteori pe foi dictando, dar rândurile creşteau ca tricotate unul de altul într-un tot, cumva al meu. Era senzaţia aia pe care ţi-o dă o carte care îţi place, când ai citit-o pe toată. Eşti mândru că ai terminat aşa multe pagini, dar cu o părere de rău că s-au dus.

Apoi a venit era laptopului la Cluj, care m-a prins în mijlocul unei clasice romanţe. În care eu eram absorbită de cuvintele tastate, iar el, de textele mele. Care nu au fost doar poveşti, ci şi sentimente, păcat că el nu mi-a simţit lacrimile nici când curgeau în braţele lui. De asta nici nu şi le va aminti, nici nu mă va crede. Îmi plăcea că-l vedeam curios de mine, atent la cele mai ascunse fişiere  şi hotărât să mă încerce. A fost primul meu cititor şi cel mai aprig susţinător. M-a trimis la Ziar, ba s-a şi certat cu mine împingându-mă către ceea ce îmi plăcea. Înţelegând că era singura formă de a mă păstra. Păcat că nu înţelegea şi persoana. Ştiţi cum sunt acele iubiri- pepiniere, pe care le creşti doar pentru a putea merge mai departe? Noi ne-am dus mai viteji, mai bogaţi, mai mari. Mai departe.

Apoi a venit blogul ăsta. Ca o extensie a documentelor dosite. Blogul pe blogspot, unde eu scriam şi eu citeam. Sau uneori doar prima parte. A fost perioada curajului de a spune ce crezi pe o platformă publică, dar oarecum privată. Privată de priviri externe şi judecăţi înţelepte. Până au început primele reacţii. Şi totuşi, o lungă perioadă de vreme, blogul era mica mea oază de bucurie. De altceva într-un Cluj mult prea previzibil. De diferit într-o poveste al cărei final îl ştiam de la început. Fiindcă eu o scrisesem.

Sunt texte de demult de ale mele, de care nu mi-e ruşine pentru că mi-s mult prea drage. Sunt atât de ale mele cum n-or să mai fie altele vreodată. Pentru că, trecând scrierea la un alt nivel, se duce simţirea spre suprafaţă. Se scriu singure cuvintele. Pentru că nu se mai traduc simţiri, ci se pretind exemple. Curaj. Mă găsesc într-o fază, în care nu pot apăsa pe publish. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat. Nu mai am libertatea aceea de a trimite texte spre lumină. Chiar dacă le-am dat naştere. Mi-e teamă. Nu de reacţii, ci de lipsa reacţiilor acolo unde licăreşte un strop de aşteptare. Din partea mea. Fiindcă textul când vede lumina capătă viaţă. Iar tot ce este viu e şi sortit pieirii.

Mi-e frică de moartea textelor mele. Pentru că atâta timp cât le am, încă-mi mai pasă.

Ştiţi cum e chestia cu pata care ţi se pune când vrei fix bluza aia galbenă că ţi se asortează la şosete. Doar că bluza e în coşu’ de rufe şi nu-ţi dă prin cap să schimbi şosetele. Sau să le asortezi la chiloţi.

Multă bătaie de cap până să dau de ea într-o librărie. Ştiţi cum a fost…ca atunci când auzi de o prăjitură că e senzaţională, că îţi duce papilele gustative pe cele mai înalte culmi ale plăcerilor senzoriale, da’ când apuci să-ţi bagi boticul în prima bucăţică din minunea glazurată ţi se taie pofta ca maioneza şi te loveşte greaţa instantaneu. Aşa şi eu cu cartea.

Bărbaţii preferă scorpiile, s-a decis în unanimitate. Le preferă ca orice deţinătoare de păr creţ care îşi dă toate economiile pe cele mai performante fiare de întins podoaba. Oamenii îşi doresc ceea ce nu au. Şi chiar dacă pentru fiecare scorpie există un bărbat care s-a săturat de ea, asta nu îl încălzeşte cu nimic pe următorul nenorocit. Vrea şi el să rişte! Ideea e că scorpie înseamnă inaccesibil (sau greu disponibil). Înseamnă alunecat printre degete. Instabilitate. Doar că la un moment dat, bărbaţii vor obosi. Şi asta e explicaţia pentru fiecare scorpie nemăritată: nu a ştiut să se îmblânzească la timp. Asta, fiindcă nu toate scorpiile sunt scorpii isteţe.

Concluzia e că nu avem nevoie de cărţi care să ni-i traducă pe ai noştri. Şi nici pe noi, până la urmă. Pentru că ştiu, de fiecare dată când mă îndrăgostesc îmi trimit la hibernat orice simţ al logicii practice. Şi nu mă gândesc decât la momentul prezent. Şi pentru că ştiu că pot fi o scorpie cu diplomă, dacă se dau. Doar nu pot fi scorpie atunci când vreau.

Iar eu iubitului meu o să-i răspund la telefon de câte ori am să pot. Asta nu înseamnă că duc bietul aparat după mine la budă. Dar o să-mi şi fac loc pentru el în agenda zilei oricând va avea nevoie de mine. Pentru că ajutorul trebuie oferit atunci când are un rost. Şi dacă o să mi se facă un chef nebun de o poveste cu fetele, nu o să cer voie nimănui să mă duc. Pentru că mai bine îi laşi libertatea de a se simţi bine altundeva decât să arestezi la domiciliu o mutră morocănoasă. Iar el va şti chestia asta. Fiindcă să te pierzi pe tine e cea mai mare prostie pe care ai putea-o face. Chiar şi în numele iubirii.

Şi pentru că nu am nevoie de nici un filozof cu pretenţii de om să mă înveţe cum să mă port pentru a-l pune pe dânsu’ pe jar. Pentru că teatrul se plăteşte în timpi în lumea reală. Iar eu tocmai asta nu am. De pierdut.

Cartea e o porcărie, iar titlul românesc chiar are legătură cu conţinutul…e despre disperatele care vor să-i prindă în mreje. Pe viaţă. Doar grijă mare, gagici, că cine sapă groapa altuia…ia singură marea ţeapă!

Asta e următoarea carte pe care o voi citi.

Nu ştiu dacă aţi băgat de seamă, de la o vreme, la mine în blogroll stă oacheşă Simona Catrina, o tipă care scrie din Canada pentru Tango din România. Gagica e demenţială. Ce zice şi cum zice. Savuros. Iar ultimul ei post în stilul caracteristic este probabil cel mai lung articol citit de mine din scoarţă-n scoarţă în ultima vreme (ca să nu zic dintotdeauna). Iar în completare la fix vine şi comentariul ăsta.

Fetelor, luaţi notiţe! Eu mă duc să-mi iau cartea. Primul pas va fi făcut, apoi urmează toţi ceilalţi… şontîc-şontîc.

p.s. Văzusem cartea în librărie, dar titlul m-a speriat de la prima vedere. În asemenea hal, că am făcut urgent stânga-mprejur. Ce ţi-e şi cu traducerile astea…