ŞI BLONDELE GÂNDESC

Nici nu ne-am stropit bine cu apă moacele bosumflate că se dă trezirea din vacanţă, că uite, ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap şi 1 mai, vinerea în calendar.

Mi-am dorit întotdeauna un 1 mai la mare. Cu gaşca. Cu chefuri, bere şi covrigi, cu pături şi vânt, răsărituri şi frisoane. Îmbrăţişări râvnite şi hit-uri de-o vară.  Dar întotdeauna marea era prea departe pentru timpul meu. Iar când “întotdeauna” al depărtării s-a sfârşit şi marea mi-e mai aproape decât domiciliul, “întotdeauna” al dorinţelor s-a schimbat. Şi alegerea mi-e cu sens invers. Drumul -liber şi prietenii -hotărâţi, iar copila -dusă. Cu o lecţie de valoare: Dorinţele pot fi întotdeauna valabile, însă îndeplinirea lor nu întotdeauna mulţumitoare. Răspuns: depinde

Vama Veche – Vara Asta

Trăiască vacanţa! Şi la cât mai multe 1 mai- uri picate în zi de vineri!

p.s. Încercaţi să nu faceţi poze de data asta. Să nu pierdeţi momente pentru a le privi pe un ecran. E mult mai mişto să le trăieşti. Să fii acolo! Chiar, mergeţi la mare sau sunteţi mai originali?

Întotdeauna în prag de tensiune intelectuală (reală sau închipuită) îmi vin cele mai năstruşnice idei.

Pornind de la nenea ăsta, care le zice bine mititelu’, m-am trezit socotind. Şi apropo de investiţii, cumva: Mănânc în fiecare zi, ca să nu mor de foame. (Bine, îmi şi place ciocolata, dar astea sunt detalii…) Îmi spăl dinţii ca să nu-mi cadă din gură. Îmi ung pielea cu cremă ca să mă ţină mai mult. Pielea. Zilnic investesc câteva minute în ceea ce sunt sau vreau să cresc. (Cu toate că, mai mulţi dinţi în gură nu mi-ar prea folosi, dar se înţelege sensul metaforic.. :p)

Aşa că, m-am gândit, cum mi-am format obiceiul de a-mi freca dinţii şi a-mi curăţa urechile (că nimeni nu s-a trezit învăţat), ca să nu mai zic de făcutul patului (reminiscenţele vieţii la cămin :p) tot aşa îmi pot forma şi alte obiceiuri. Sănătoase, constructive, instructive, chiar. Că nu e ca şi cum mi-aş propune să dau cinci ture în jurul blocului în fiecare zi.

Deci, care-i planul: 15 minute din fabuloasa mea existenţă pe acest pământ să le direcţionez spre citit. Zi de zi. Ca să dezvoltăm şi fabulosul existenţei. Sau măcar să-l întreţinem. Că şi de prea mult bine ajungi să te plictiseşti. Da’ fără blogroll-uri, twitt-uri şi Tango-uri pe wc. Nu neg valoarea acestora, dar m-aş concentra pe chestii mai “atestate”, să zic. Dar nu mult timp, că MULT îmi aminteşte de şcoală. ( :OO  )

• 15 minute/zi înseamnă 1 h şi trei sferturi de citit pe săptămână
• ceea ce înseamnă cca. 7 h jumătate / lună
• ceea ce înseamnă cca. 91 h / an
• adică, aproape 4 zile şi nopţi de dezvoltat fabulosul!
• iar 1001 de zile se împlinesc în 25 ianuarie, 2012. Dacă voi mai fi în zonă pe atunci, voi fi cu 250 de ceasuri de informaţie mai bogată şi cu un fabulos de dus la nutriţionist :p

Pentru asta, mi-am “luat” un alt blog, public property, unde mai scriu ce şi cum. Poate se mai bagă cineva, să nu fiu singură. Ca la terapia de grup :p Poate îmi recomandaţi şi cu ce să umplu minutele alea, mi-ar plăcea proză scurtă sau poezie. Română, germană, engleză. Aici sunt şanse să mai şi pricep câte ceva

Pornesc pe etape de câte 101 de zile. Mă mai gândesc până mâine cu ce încep. Prima etapă se va încheia pe 8 august a.c. şi după, mai vedem. Poate inventăm şi alte obiceiuri. Că faza cu alergatul în jurul blogului nu e chiar o idee rea. Dar mai lăsaţi-mă… să mă obişnuiesc

şi cine ştie, dacă tot inventăm fabrica de obiceiuri, poate ne inventăm şi nişte premii!

Zilele astea m-am gândit mult la timpul şi energia noastră şi la felul în care alegem să le cheltuim. Sau să le investim. Chestia e de nuanţă, însă când vine vorba de beneficiu, nuanţele devin evidente.

Adică, ziua îşi are orele ei, pe care oricum le derulăm ca nişte maşinării stricate. Câţi dintre noi se pot lăuda că fac măcar zilnic măcar 3 lucruri pe care nu le-au făcut şi ieri? (Şi nu mă refer la constipaţii trecuţi pe Dulcolax.) Vă invit, ridicaţi-vă! să am şi eu ce invidia. Sau la ce spera, în fine…

De fapt, m-am gândit mult la timpul meu şi energia mea. La felul în care mă plâng că-mi sunt împovărate de diverse tâmpenii, care în general au legătură cu şcoala şi pe care oricum trebuie să le rezolv. Mai devreme sau mai târziu. Doar că ultima variantă vine cu un bagaj mare de timp auxiliar, pierdut cu povestea asta, “săraca de mine”.

Timpul oricum trece. Examenele oricum le luăm. Şi impozitele trebuie să le plătim. Şi mă gândeam… de ce să treacă timpul aiuria, examenele, pe lângă noi şi impozitele, pe lista de pierderi. Când putem transforma nimicurile de fiecare zi într-o listă de investiţii.

Când îmi place o idee, o promovez cu drag. Şi nu numai pe blog

În viaţă, sunt oameni şi lucruri pe care tindem să le neglijăm. Uneori. Fiindcă ni se întâmplă întâmplări. Uneori. Si chiar dacă ele sunt minore, pentru nişte oameni mici ca noi, par mari. Adesea.

Iar când vom fi crescut şi ne vom fi uitat în urmă, ne vom fi dat seama de greşeală. Culmea e că ea -greşeala- nu rămâne mică prin contrast, ci creşte direct proporţional cu oamenii. Pentru a da naştere altora. Oameni şi greşeli, într-o determinare cu sens dublu. Şi rar cu sens pozitiv.

M-am regăsit în afirmaţiile fetiţei.

Şi mie mi-e frică de timp. De ce aş putea pierde. Cu sensul de rata. Chiar dacă ceasul meu bate în alt ritm.  Oficial, cel puţin…

După cum zicea şi Denisa, alte companii nici nu au extensie în .ro, iar Dove invită la conferinţe pe o platformă neutră, să zic aşa, dar totodată foarte populară. Nu vreau să mai bat mult apa-n piuă cu treaba asta, doar voiam să spun că şi pe mine m-a uimit în cel mai pozitiv sens discuţia.

Gagicile au fost mai vorbăreţe decât credeam, plus, şi-au dat drumul la degeţele pe tastatură de mama focului. Adică, de la deodorante şi mirosuri s-a ajuns la poveşti despre zone intime şi bărbaţi epilaţi în somn. Plus, Roxana a fost cea mai dezinvoltă, cel puţin atât cât am prins eu din discuţie.

Am înţeles că în final s-a propus transformarea întâlnirii în ceva obişnuit, ceea ce arată în mod evident că s-a înregistrat un succes. Felicitări Ligiei pentru idee!

Personal, aştept să ne întâlnim şi la cafeluţe mai puţin virtuale, să povestim …chiar şi ce le facem bărbaţilor …în somn. În somnul lor.

Că blondele mai au încă de învăţat

În faţa blocului, sub tocul uşii, pe firul telefonic, pe twitter, la teveu, în rugăciune… fiecare după pricepere şi putinţă. Adică, nu ştie tot muritorul ce e ăla twitter.

Am revenit în Bucureşti cu gustul vacanţei chinuitor de dulce în meniul şi orarul meu zilnic de somn. Şi chiar dacă praful juca pe masă ca la el acasă (fusesem 2 săptămâni plecată), de la mine din balcon dai cu nasul fix într-un pom în floarea primăverii. Vă zic, parcă mi-am plantat grădina botanică în faţa geamului. Dar mereu îmi place Bucureştiul.

Însă evenimentele ultimelor 48h mă aruncă pe nişte gânduri, pe care nu le vreau alimentate, mai ales că tot am hotărât de comun acord că e mai bine să facem lucruri decât să le despicăm în cinşpe mii. Şi ca să nu zic că mă bagă în sperieţi când visez cutremure şi ele se întâmplă, zic doar că nimic nu e la întâmplare pe lumea asta. Nici măcar atunci când derularea nu e cea aşteptată. Fiindcă timpul e preţios, mai ales când e al tău. Şi poate vei avea nevoie de el pentru o investiţie mai bună. Fiind ocupat să faci succes. (acum am vorbit pentru mine şi încă vreo patru suflete care m-ar putea înţelege. Pentru ceilalţi, îmi cer scuze) E singurul gând cu care mergem mai departe!

După cum spuneam, pe cutremur l-am visat cu o noapte înainte (sau doar am crezut asta), că de nesimţită sunt cu brio. Adică, nu am recepţionat nici o zdruncinătură în afara celor obişnuite. Iar instabilitatea fizică nu trage semnale de alarmă în viaţa mea, probabil că cea psihică a dat toleranţă. Ca la antibiotice, de nu mai au efect. Totuşi, e o parte care mi-a plăcut la cutremurul ăsta. Au început să zbârnâie telefoanele. Lume cu care nu mai vorbisem de ceva timp. Paragraful ăsta e intenţionat zdruncinat şi el.

Mă bucur că acest cutremur ne-a adus împreună, chiar dacă şi doar la telefon. Noroc că nu ne-a adus la televizor. Şi, da, sunt bine, mulţumesc de întrebare. Aştept următorul cutremur ca să ne mai auzim.

Ca de sâmbăta…era să zic, doar că nu e cazul. E un documentar ce mi-a fost recent recomandat de un prieten, cu indicaţia, atenţie, se plânge!

Pe scurt:e un documentar făcut de un tip, al cărui prieten e ucis de iubita lui. Tipa se dovedeşte însărcinată şi naşte copilul. Iar tipul porneşte într-o mare călătorie pe la toţi cunoscuţii omului, ca să facă un film pentru băiat, despre tatăl său. Să ştie şi copilul cum era taică-său.

Nu e numai atât, povestea merge mai departe, dar de la mine nu aflaţi mai multe. Eu sincer nu am plâns, încă nu s-a făcut filmul ăla care să-mi stoarcă şi mie lacrimi din ambii ochişori. Mai aşteptăm, ce să zic.

Însă morala cu care se termină filmul mi-a plăcut maxim…

Ştiţi cum o văd eu pe asta cu videobloggingul… ca pe moda aia cu pantalonii pană. Adică, ok, se poartă la un moment dat, dar asta nu înseamnă că se potrivesc tuturor.

Videoblogging-ul duce din farmecul scrisului. E cam ceea ce face filmul din carte. Şi nu spun că filmele sunt o invenţie cretină, departe de mine gândul. Nu spun nici că filmele detronează cărţile. În fond, targetul e uşor diferit. Însă explicaţia e foarte simplă.

Atunci când un blog se construieşte prin

• caracterul conţinutului său (deci nu vorbim de bloguri nişate, care aduc informaţii de specialitate),
• interacţiunea dezvoltată acolo (uneori seamănă cu mici forumuri)
• curiozitatea pe care o trezeşte (vezi pitzipoanca, curvette, terorista)

e crimă să vii să-i dai o faţă. Fiindcă această faţă nu se va plia niciodată perfect pe imaginea creată deja în capul cititorului. E ca şi când îi serveşti omului o salată fără olivieră. Cea mai bună salată va fi tot cea pe care şi-o prepară singur, cu sare şi oţet după propriul gust. E un fel de user-generated content, unde produsul livrat e gata perfect. Dacă mai munceşti la el, ai toate şansele să-l strici.

Exact aşa cum cartea aproape întotdeauna bate filmul, tot aşa imaginaţia omului va bate întotdeauna realitatea finită. E firesc să fie aşa. Căci un blog se construieşte din autor, conţinut şi consumator (cititor). Unde ipostazele astea se confundă la un moment dat, din moment ce

• autorul creează conţinutul (e blogul meu şi fac ce vreau),
• conţinutul atrage consumatorul (cititorul, indiferent dacă e unic sau unul dintr-o mie, părerea mea e că fidelizarea şi apoi perseverenţa lui contează ) şi
• consumatorul poate deveni autor (prin implicare directă sub forma comentariilor sau a guest-post-urilor).
• Şi ca să tragem săgeţi în toate părţile, autorul însuşi devine consumator, chiar dacă se rezumă strict la a citi comentariile. Când le şi răspunde, face trecerea clară prin toate cele 3 ipostaze.

Iar toată figura asta cu anonimatul, cu pieptul umflat după monitor şi tupeul la tastatură e parte integrantă din mirajul blogging-ului. E drept, în variate măsuri, în funcţie de nişte parametri psiho-sociali, care nu fac subiectul acestui post.

Ce voiam să spun: Nu vă apucaţi, dragilor, să vă daţi arama de vedetă pe faţă, că – exceptând cazul în care sunteţi ceva mega-isteţi şi pricopsiţi cu daruri artistico-divine- mai degrabă vă daţi cu firma-n cap şi cu blogul în baltă. Nu toată lumea stă bine în poze. Unii sunt urâţi cu spume pe sticlă, dar infinit mai frumoşi în realitate. Şi nu au cum să schimbe chestia asta. Oricât de “perfect” ar cădea lumina sau ar şedea şuviţele.

Oricât de mult şi-ar da silinţa, un blogger holbat, serios şi mişcător nu se va ridica la înălţimea scrierii care l-a consacrat. Nu va putea fi la fel de jovial, dezinvolt, glumeţ sau incisiv. Ba dimpotrivă, va contribui puternic la distrugerea imaginii pe care şi-a construit-o, sunt convinsă, cu muncă şi trudă. Va dezamăgi.

Joi acum avem întâlnire virtuală pe facebook, începând de la 10 până la 4 după-masa. La poveşti ca între noi, fetele. Domnii nu sunt invitaţi :p (Nu săriţi, că nu-s eu gazda! Ci pagina Dove Hair Minimising) Vor fi şi Pyuric acolo, Lămâie, Idaho, Roxana Radu, DadaModa, Anurim, CeImbracAzi, nu ştiu exact pe toată lumea, dar aşa în principiu… Ca să nu fie ca şi când mergi la un party şi nu ştii pe nimeni. Va fi o conferinţă pe tema noului deodorant, la care sunt invitate sa participe toate doamnele şi domnişoarele consumatoare de apă, săpun şi deodorante.

Eu voi fi acolo de la început, că se dau şi premii (produse Dove HM pentru cele mai vorbăreţe şi curioase dintre noi. Iar la capitolul ăsta ne-au cam “citit” )

Deci, rămâne cum am stabilit! Joi, la locul şi ora, povestim mai multe şi mai detalii :p

Fără fîsîieli. :p

De ceva vreme am început să folosesc deodorantul ăla nou de la Dove, cu hair-minimising pe el. Iar acum, câteva concluzii:

• Miroase bine şi discret, foarte important ca să nu se ia la pumni cu parfumul.
• Nu lasă urme pe lenjeria neagră, decât dacă faci fâs direct pe ea.
• Ok ca durată, dar sincer, nu recomand verificarea termenului de acţiune pe pielea dv :p având în vedere încălzirea globală, evident

Acuma, asta făceau şi altele, noutatea stă în „hair-minimising „ . Am tot încercat să înţeleg cum ar funcţiona treaba asta, că cică nu inhibă creşterea firului de păr propriu-zis, ci îi slăbeşte lui rezistenţa şi consistenţa. Deci nu faci fâs cu Dove-ul ăsta nou şi îţi laşi cosmeticiana în faliment!

Nici teste pe pădurea africană de pe propria-mi piele n-am făcut, că nu-mi plac pădurile bine crescute, mă-nţelegi. Iar durerea este o chestie foarte relativă de pus în parametri.

Schimbări majore n-am văzut. Că parcă durerea a mai scăzut în intensitate… parcă. Nu ştiu dacă de vină e invenţia sau perioada ciclului în care eram (şi asta influenţează, fetele ştiu) , ori soarele de afară sau aportul de ciocolată..habar nu am.

Una peste alta, m-am gândit că nu m-aş fi tocmai bucurat să nu mai văd urmă de fir răsărit. Că doar nu punem dop şi gata, nu mai creşte nimeni!  ;)

Vă ţin la curent.