restul poveştii -la Pamflezistul 
p.s. pozele astea din the One (am văzut pictorialul) mi s-au părut sfidătoare. Atunci şi acum. În contextul în care profesorii cerşesc procente din buget şi medicii ameninţă cu greve generale, alţii se laudă cu “bucle perfecte” prin reviste de pretenţii. Nu mă îndoiesc că n-ar deţine doamna ministru genţi şi pantofi de mii de euro, dar… zău aşa?! Sfidător ziceam?! Mă mai gândesc..
Postul acesta este inspirat dintr-o poveste adevărată. Am permisiunea de a scrie despre ea.
Tata are o poză din facultate, pe care o ţine aproape, în birou, ca s-o arate numaidecât oricui l-ar bănui glumeţ, când vine vorba de pletele lui din studenţie. După principiul: până nu văd, nu cred. Şi pentru că omul ar fi-n dreptul lui să fie sceptic…, tata mai scoate şi-o poveste de la naftalină, una din seria “Poveşti nemuritoare”.
Cică era la facultate un prof de chimie organică, profu’ Roman, care avea o deosebită podoabă capilară, chiar şi la vârsta respectabilă a dânsului.
Se spune că, pe vremea aia, profii erau respectabili şi la vârstă. Acum, nici aia nu mai e ce-a fost… Iar tată-mio, un tânăr responsabil şi prevăzător, prea-vedea dezastrul de chelie care-i stătea în ADN. Şi s-a dus tata-cel-curios la proful minunat să afle secretul tinereţii fără bătrâneţe şi al bărbatului fără chelie.
Ce făcea omul nostru de îşi păstrase părul pe cap şi nu în chiuveta de la baie? – Răspuns: Se spăla de două ori pe an. Pe cap.
Sfârşit
Aici se termină şi postul meu, cu închiderea ramei şi revenirea la realitate. Învăţătura o trageţi singuri, că aşa e în poveştile moderne. Şi fiindcă se poartă continuările, vă zic doar că tata n-a urmat sfatul, ci şi-a făcut poze şi le-a pus în sertare. Şi… dacă n-ar fi, nu s-ar povesti? 
—————————————————————————-
*Acest articol este scris pentru concursul organizat de Dgeneration. Si acum serios vorbind….daca stii pe cineva care are probleme cu caderea parului, recomanda-i siteul Aminexil .
M-am trezit din nou că le ştiu pe toate. Pe toate răspunsurile celorlalţi, mai de fapt :p Şi asta, doar pentru faptul că mie mi se pare într-un fel.
Î: Cine funcţionează ca sursă sigură de informare pentru noi? (Unde sau la cine apelăm pentru răspunsurile de care avem nevoie să fie sigure, când nu ne pricepem personal; ne documentăm pe cont propriu, consultăm un specialist, cerem recomandări de la prieteni, de la google…)
(La mine e simplu: mama. Ea zice că nu există probleme pe lumea asta, ci doar soluţii. :p Dar ea e numai a mea. Voi, restu’, vă rog, răspundeţi.)
*Postul ăsta vine de la faptul că am rămas mută de uimire, atunci când medicul de familie mi-a spus că nici un pacient nu a venit la cabinet să întrebe de vaccinul împotriva cancerului de col uterin. Vreau să zic, nici părinţii fetiţelor care au fost sau nu vaccinate.. Şi mă întreb dacă or fi învăţat să citească-n stele, că-n tratate de farmacologie mă-ndoiesc. Întrebarea rămâne.
p.s. Nu am dispărut de pe faţa planetei. Doar învăţ.
Multe site-uri cu piscine şi ştranduri din frumosul oraş -în care o să mă bată aerul condiţionat în ceafă sesiunea asta- sunt expirate. Aşa că m-am gândit, poate vă interesează rezultatele cercetărilor mele, pentru spatele propriu, care îşi cam cere drepturile…
Deci, am primit recomandări, dar m-am interesat doar de câteva locaţii, unde ciupercuţele şi părul pubian nu vin incluse în preţ, iar zona îmi e accesibilă:
-şi aici m-am oprit cu hotelurile în al căror target nu se încadrează studenţii. Nici dacă sunt blonde care gândesc
Mai rămâne Clubul Dinamo -acolo are şi metroul staţie în apropiere- dar am auzit că programul pentru public e seara doar. Şi deja nu-mi place. La telefon nu-mi răspund, dar poate trec astăzi să arunc un ochi şi vă ţin la curent. Cu toate că, oferta de la Intercontinental mi-a rămas în cap, hm?
Acuma, dacă e cineva care a mai fost pe undeva şi ştie, că e frumos, curat şi nu tre’ să-mi vând un rinichi să intru, vă rog, să nu ţină pentru el.
…ore în şir la birou.
Nici oboseala nu mai e ce-a fost
Când am citit chestia asta prima dată mi s-a părut foarte ciudat, tocmai prin faptul că oboseala presupune să faci ceva, apoi la acel ceva se adaugă o prelungire în timp şi intensitate, deci, a face ceva “mult” ca adverb temporal şi calitativ mă oboseşte numai să-mi explic.
Cert e că indiferent ce faci, dacă stai în picioare sau în fund pentru o mai lungă perioadă de timp, devine obositor. Explicaţia e simplă: pentru a menţine o poziţie, musculatura stă încordată ca să susţină şi menţină scheletul acolo. Gândiţi-vă puţin cum e când faci abdomene şi rămâi în flexie la 45 grade cu solul. Ştiu, e greu. De la un moment dat, doare. Na, fix aşa păţesc ceilalţi muşchi, pe care nu îi mai lăsăm să se întindă sau să-şi schimbe poziţia. Mişcarea de pe scaun la WC şi înapoi, plus cea de la birou la maşină e mult insuficientă.
Sportul înseamnă sănătate? Fals. Fiindcă nu toţi non-practicanţii de sport sunt bolnavi. Şi nici toţi sportivii, sănătoşi. Mişcarea înseamnă sănătate? Corect! De la sport la mişcare e cale lungă, există oameni care nu sunt sedentari fără a practica vreun sport. Sedentarismul presupune lipsa mişcării, sportul e ceva mai complex.
Ce putem face acum:
Şi nu uitaţi, o poziţie de gâb ne face să arătăm mai graşi, ne scurtează optic gâtul, iar asta denotă lipsă de încredere în sine. De la agenţii FBI citire
Dada, tot despre weekend-ul la Paris e vorba. Doar că mai puţin după ochi de turist, suflet de copilă sau obiective bifate… Nu vreau să vă zic ce găsiţi în orice ghid cu poze colorate.
1. Bicicletele astea! Erau puse acolo în folosul comunităţii pariziene, iar astfel de “parcări” de biciclete erau peste tot împrăştiate în Paris. Şi, repet, nu erau bunuri personale ale cetăţenilor, ci erau biciclete -ca autobuzele. Se putea transporta toată lumea. Doar că pe rând.. :p Întrebare: credeţi că românii s-ar abţine să le ia acasă? Read the rest…
Mi-am amintit acum de una din lecţiile despre tipologia pacientului. Despre ăia care vin la tine după ce au fost la alţi zece medici. Toţi nişte tâmpiţi. Fiecare cu diagnosticul lui, fiecare cu reţeta fericirii. Concluzia, toţi zece tâmpiţi. Aşa că, se trezesc la uşa cabinetului tău, al unşpelea.
Şi ni s-a spus, niciodată să nu ne bălăcărim colegii de breaslă în faţa pacientului, niciodată să nu îi dăm dreptate. Fiindcă bolile sale nu îşi vor găsi defel leacul. Şi nici şirul căutărilor sale, finalul. Căci idealul nu există. Nici în medicină, nici în iubire. Iar noi suntem doar un număr pe listă. Pe cea a tâmpiţilor.
Tot aşa şi cu înşelatul. Nefericiţi cei care cred c-au fost “aleşi”. Sunt doar încă un număr de tâmpiţi. Cine a trădat o dată o va face înc-o dată. Chiar dacă te iubeşte cum n-a mai iubit pe nimeni. Şi pe ăla de dinaintea ta, tot aşa îl iubea…
Ştiaţi că uşoara depresie a proaspetei mame e încadrată la “fiziologic”? Cred şi eu, că doar te trezeşti cu pruncul, de abia ştii de unde să-l apuci să nu-i rupi ceva şi, pe deasupra, mai ţi-e şi un drag de te topeşti, încât îţi dai seama că nu mai ai ce face cu el, ai intrat în horă, tre’ să joci. De fapt, să-l creşti.
E ciudat cum zilele însorite atrag după ele furtuni, cum viaţa atrage moartea şi omul, suferinţa.
Şi-mi amintesc de majoratul meu, un chef memorabil, cu vreo 80 de invitaţi, care m-a lăsat într-o baltă de bere cleioasă şi tristeţe plouată. Sau de admiterea la facultate, care m-a trimis în ceea ce a fost cea mai nereuşită vacanţă la mare, dintotdeauna. Şi de orice episod din ăsta de evadare – banchet, revelioane, nunţi- care m-au aruncat în melancolia după o bucurie consumată, ca dorul după alunele din castron.
Probabil că expresia “pregătit sufleteşte” e mai complexă decât la prima vedere. Când e la propria simţire. Că te tot gândeşti, cum o să fie, ce rochie să-ţi iei şi cum să asortezi dresul, de parcă mai contează pentru cine-ajunge pân’ acolo. Ba îţi mai ţeşi scenarii cu mintea îmbibată de hormoni ai fericirii programate sau te auzi râzând isteţ, chiar dacă ştii că nu prea-ţi iese.
Şi da, cred că e normal să ne simţim aşa. Fiindcă orice eveniment frumos, programat în viitor are darul de a te scoate din stări tâmpite şi de a-ţi ocupa creierii în situaţii. Când ai nervi în trafic. Sau te plictiseşti la cursuri. Sau ţi-e dor de el… Şi după ce s-au consumat, parcă s-a înregistrat o pierdere. Ca o lumânare stinsă. Ca o păpădie fără puf. Ca un cărbune de chibrit.
Revenirea la rutina arhi-cunoscută e bucurie doar când te-ai săturat de vacanţă. Sau de petrecere. Şi atunci, e cu dus şi-ntors toată “starea vremii”. Că mai bine o revenire grea, decât o petrecere ratată. Sau o vacantă urâtă. Dar tot nu mă consolează. Şi mai mi-e dor şi de mama, pe deasupra. Şi vine sesiunea, de parcă n-ar mai fi fost o dată anu’ ăsta. :p
Nu ştiu, sunt singura care păţeşte asta?
La Paris, porumbeii sunt singuri. La Paris, vremea ştie să râdă şi să plângă în fiecare zi. La Paris e mult mai puţin sirop decât în poze şi puţin mai multă agitaţie decât în filme. Parisul a fost altfel decât credeam şi weekend-ul, mai frumos decât îmi puteam dori.
Fiindcă Parisul pe mine m-a aşteptat demult. Fiindcă mie mi-a arătat mai mult decât un turn luminat ori un pod peste Sena. Mai mult decât o piramidă de sticlă, desprinsă de pe flickr sau o catedrală, din romane celebre. Mi-a arătat că se poate. Se poate să-ţi doreşti şi să ţi se arate. O trăire în cea mai frumoasă dintre forme. Cea a weekend-ului nostru, la Paris.
Ştiţi, am doar câteva poze pixelate pe telefon. Multe sunt momentele care mi-au rămas imprimate în piele, pe retină; ele fac parte dintr-un întreg ce nu poate fi luat pe fragmente. Am fost nişte turişti fără aparate de fotografiat. Ne-am luat doar simţurile la noi. Şi-atâta m-am uitat la el pe fond francez, încât mi-l amintesc fără să vreau. Îl văd, în capul meu, cum n-ar vedea nici un aparat din lume. Fiindcă apropierile dau imagini neclare şi elemente lipsă. Cum ar fi bătaia genelor mele pe obrazul lui.
Pozele sunt prea brute, prea decolorate ca să ne surprindă cum eram. Sunt mijloace profane nedistribuite în povestea asta.
Şi înainte de a mă certa părinteşte, vă rog să vă imaginaţi cum eram pe puntea vaporaşului, în lumina rozalie a apusului pe Sena şi umbra turnului . Peisajul. Cum cupluri se aşezau cu spatele la el -peisaj, în blitzuri nesatisfăcute, rânjind artistic obiectivului. De aparat, că zâmbetele nu se formează la ceafă. Iar noi stăteam, cu noi în braţe, trăindu-ne momentul, fără a-l încredinţa unei maşinării. Că suntem prea săraci să ne permitem…
Fără intrări la muzee, fără maratonul Franţei în 3 zile, fără bătături în tălpi. Aşa că, dacă aveţi vreun gând să vizitaţi Parisul un weekend, ascultaţi încoace. Luaţi transport la metrou şi RER pe zonele 1,2 şi 3. A costat vreo 18 euro pe trei zile, parcă. Şi am mai avut şi un pass de o zi pe o bărcuţă. În stilul hop on/hop off. Şi , în rest, am luat străzile la pas. Cu pauze de cafeluţe pe la colţuri de terase. Sau la adăpost de ploaie, cu fundul în nisip, pe malul Senei…
