ŞI BLONDELE GÂNDESC

Vă rog, observaţi detaliul de pe perete!

Şi ghiciţi cum a ajuns acolo sus!!! Cu ajutorul meu şi-al bormaşinei! Eaaaah…o supercombinaţie. Nu întrebaţi cum arată camera fără obiectul decorativ; scopul scuză fiecare gaură în parte… :p (Jeez, I sound like a man!)

*Creioanele le-am primit cadou mai demult, după cum nu am uitat să mă laud

de câteva zile, sunt cu capul în nori. Şi ca să nu vă mai enervez şi pe dumneavoastră (a pătimit mama pentru tot globul la un loc), voi încerca să mă exprim în semne. Punctual, voiam să zic.

• Alaltăieri am împlinit 1 an de activitate pe punct ro. Am uitat complet.
• Ieri am scris primul articol pe inpanamea.ro, un blog colectiv care va creşte-ntr-un an cât altele în zece.
• Pinkish zice “acasă la copila blondă” şi mai şi publică poză! Oricum, eu nu recunosc nimic, nici pe el nu îl cunosc.. :p

Îmi amintesc ce zicea Bobby aici. Atunci i-am dat dreptate, judecând situaţia dintr-un singur punct de vedere. Iar zilele astea mi-a venit rândul să primesc un mesaj care suna cam aşa:

Hi,thanks for the follow!This is an automated message,but this doesn’t make it less true!

U talkin’ to me? :oo Am eu faţă de-ţi vine să-mi dai 5mii sau restul de sandwich de la Mc? Primul impuls a fost să dau block, apoi mi-am amintit că omul îmi răspunsese la ceva twitt, motiv pentru care îi şi dădusem eu follow. Fiindcă mi se pare de bun simţ să fac chestia asta, altfel e ca şi când cineva vorbeşte cu mine şi eu mă uit pe fereastră. În general, îmi plac oamenii care se uită la tine când vorbeşti cu ei.

De aici şi impulsul de a scrie acest articol. Da, e foarte mişto să ai în lista celor care te urmăresc nume sonore. Dar e ca şi când le spui prietenilor că l-ai cunoscut pe  Michael Jackson. Şi le-arăţi o poză. În care el -Dumnezeu să-l ierte! e de ceară şi tu, mincinos.  Nu e pe bune. Sau ca atunci în clasa a 4a, când !el! te-a invitat la dans, dar obligat de Doamna. Că altfel nici prin cap nu îi trecea, d-apăi invitaţia, pe gură.

De asta spun un mare NU acestei funcţii de autofollow. E prea mecanic procesul, prea puţin uman. Încă n-am ajuns acolo, unde respectul poate fi întreţinut de roboţei. Dacă omul ăla mă urmăreşte, înseamnă că are o comunicare de făcut. Cu mine. Şi dacă o face, îi dau follow negreşit. Dar, până atunci, e ca şi când îmi dă add pe messenger, dar nu-mi vorbeşte niciodată. Nu contorul de la twitter mă interesează, ci ceea ce-mi scrieţi.

Aşa că, vă rog, dacă nu sunt destul de interesantă să primesc unul adevărat, nu-mi daţi follow automat…

sursa

Era o vreme când îmi scriam textele în word şi nici nu mai ştiam cum le salvam. Era o vreme când degetele-mi tastau fără să vadă, iar simţirile puneau cuvintele în formă.

Şi n-am zis vorbe extraordinare, nici adevăruri brevetate. Dar când le-am scos, le-am luat din suflet. Căci ele singure sunt chiar apreciate.

Azi mă opresc. Fiindcă ţin seama că felu-n care simt acum poate pe unii să rănească. Durerea e că nici la mine printre gânduri nu mai găsesc terenuri neamenajate.

*Acesta este un articol pe care mi-aş dori să-l scriu.

Vineri seara, de la 2o.oo, la Irish & Music Pub din Cluj-Napoca, se organizează această tombolă cu scopul de a a ajuta un băieţel bolnav. Detalii aveţi aici.

Intrarea va costa 5 lei, unele bilete fiind premiate cu 2 beri gratis, iar toţi banii vor fi oferiţi băiatului. Există şi marele premiu, care va consta în diverse donaţii în obiecte, făcute de oricine doreşte să ajute. Va fi un show Comedica şi mâncare bună a la Adi Hădean.

Ştiţi cum e să te trezeşti de dimineaţă, cu bucurie că poţi deschide geamul să intre aer, nu zăpuşeală, cu poftă de cafeaua aromată şi cu o curiozitate tâmpită faţă de vremea de afară?

Doar că în locul buletinului meteo, dai de cronica morţilor subite, înregistrate peste noapte. Aici intră tot: accidente rutiere, soţii disperate şi deţinuţi în turbare. Unde cadavrele plutind în bălţi de sânge, blurate sunt preferatele redactorilor de ştiri. Astea sunt momentele când nici nu-ţi mai vine să-njuri că plouă afară, că iar se trezeşte vreo vită cu volan în faţă să blocheze intersecţia sau că e tot rândul tău să cumperi pâine.

Asemănările de la tv, între două dimineţi consecutive sunt izbitoare. Uneori am impresia că ăştia pun aceeaşi casetă în fiecare zi. Alteori sunt convinsă că au ceva împotriva mea şi a dimineţilor frumoase. Adesea aleg să las televizorul stins şi vremea să mă surprindă.

imagine

Aici e playlist-ul fericit de la Phoebs. Aşteptarea a meritat!

şi dacă tot am bîntuit prin muzica ei, pe unele piese le-am împrumutat, iar pe altele le-am adăugat. Ca să am şi eu un playlist colorat, pentru zile negre. Dacă sunteţi curioşi, aplecaţi urechea şi ziceţi ce aţi mai adăuga. Le-am pus direct să fie “ascultabile”.

p.s. apreciez orice încercare de a-mi schimba gusturile muzicale, dar nu mai există speranţă în ceea ce mă priveşte

A fost un eveniment cu invitaţi interesanţi şi o temă de “nimic”, după cum însuşi organizatorul declara :p Sponsorul a fost Gusto, ăia cu pufuleţii şi oamenii decapitaţi. Precis ştiţi reclama stupidă, care doar băieţilor le place; fetele or fi automat scoase din target şi puse la cură de slăbire? De pufuleţi, cel puţin. În fine, nu e treaba mea, dar n-am pus strop de pufulete în gură. Şi nici dorinţe nu nutresc, că cine ştie cu ce dependenţe mă aleg şi pe unde-mi pierd capul în viitorul apropiat. Şi ţin la el, că doar am investit atâta vopsea!

S-a vorbit multă filozofeală şi mai puţină tehnică, ceea ce a avantajat blondele în mod evident. A fost puţin ciudată alegerea câtorva de a NU vorbi despre optimism la o conferinţă despre optimism. Sau de a declara asta în introducere. Încă o dată a fost Bobby Voicu primul, iar restul ar fi putut abandona ideea şi improviza altă formulă de cosmetizare. Căci, în final, dracul nu e chiar aşa de negru – au vrut să spună toţi.

• De Radu Şerban e prima oară când aud. Dar e genul de om de care îmi place necondiţionat. Are privire expresivă şi inflexiuni blânde ale vocii. Nu ştiu cât e de grozav, că s-a dat misterios, dar a generat ceva pozitiv. Asta era şi ideea.
• Dragoş Bucurenci a propus o schimbare de dietă la români, şi anume regimul pe bază de veşti bune. A fost prima dată când l-am văzut vorbind. Însă el e o prezenţă vie şi când nu are microfonul în mână, iar uneori se lasă trădat de sprâncene ridicate – chestie care te poate pica examene, dacă mă întrebaţi pe mine.
• Emi Gal nu mai ştiu ce a vorbit, dar vă pot spune exact cu ce era îmbrăcat :p a, şi faptul că la 10 ani era în clasa a 5a… Mare om şi să vedeţi ce se mai face!
• Cosmin Alexandru e cel care le-a distrus ăstora decorul. Sper să nu-l ajungă blestemele, dar omul n-avea loc de o excrescenţă a scenei şi a luat atitudine.  În rest, am reţinut că e bogat :p
• Cristian Lupşa e genul de tip, pe care nu mă pot hotărî dacă ţi-l doreşti de fiu sau de bărbat. Ştie cuvinte ca Leibniz şi Butterkeks. E citit, umblat în lume, blond şi bine îmbrăcat. Şi chiar dacă pe alocuri nu am fost de acord cu ce a zis, cred că prezentarea lui a fost cea mai coerentă. Am apreciat şi că a răbdat până la final.
• Eugen Hriscu a vorbit ştiinţă pe limba muritorilor şi a trezit interesul publicului. De la el am învăţat că rolul terapeutului e acela de a-şi face pacientul să se simtă în relaţie de ok-ok, măcar cu el. De a-i crea un confort, în care să nu se mai simtă stânjenit. Iar cel mai grozav e că încrederea asta acordată în doze mici şi administrate regulat are puterea de a-l transforma. Pe pacient, în cazurile ideale :p Ecuaţie valabilă şi în afara terapiei.
• Mihai Iliescu a avut o încercare tristă de face ceva cu chitara, dar în afară de Sandra, credeţi-mă, nimeni nu zâmbea. Că lălăita e de tăiat vene, iar Sandra nu e exemplu bun, că ea râde şi în somn. Dar Guţă face minuni, asta nu e noutate.
• Răzvan Căpănescu a fost haios şi a glumit inteligent. Plus, a fost cel mai inspirat invitat, căci a crescut automat nivelul fericirii în sală, când a dat drumul la robinetul de dudui îmbrăcate în galben. Sau dezbrăcate în galben, mai exact. Simpatic moment.

Ultima sesiune a fost de la plictisitoare la penibilo-jenantă. Prea multe muieri, prea multă vorbărie, prea puţin sens. Manafu a făcut faţă, nu feţe-feţe, ca publicul.          Mi-au plăcut:

• discursul hotărât al doamnei Rodica Chirculescu,
• conţinutul şi forma prezentării lui Phoebs; aşteptăm Play-listul care alungă spiritele zilelor negre!
• viziunea Sandrei asupra dilemei cu paharul plin sau gol pe jumătate: să nu ne mai concentrăm pe pahar. Apa e importantă! (aş dezvolta un eseu întreg pe tema asta… dar risc să mă bănuiţi că lucrez pentru Sandra)

În rest, foarte faină partea de socializare cu Buddha, Idaho, Pyuric, Anca, Nina, Raluxa, Andrei Crivăţ, Sorin, Claudia, David, Elena, Andu, Tembe, etc

V-aş spune doar poveşti frumoase din toate câte le-am citit. Iar din scurta-mi existenţă plină de obişnuit, aş stoarce soarele de fiecare dimineaţă. Pentru că de baterii încărcate şi prea mult avânt n-am auzit oameni să se plângă. Şi vi l-aş prinde-n piept ca florile, nuntaşilor aleşi. Să vă inspire paşi isteţi sau să îi domolească ferm, când vine vremea să vi-i odihniţi.

Sau aş culege pentru dumneavoastră doar frânturi de bucurie şi stropi de apă dulce. Pe care le-aş servi în stare pură, aşa cum sunt lăsate pe acest pământ. Poveştile frumoase când se transformă din închipuiri.

E vară. E vacanţă. Iar copila se află într-o ciudată conjugare a stării de bine. Pe care, cu sfială, v-ar trimite-o neîmpachetată, proaspătă şi fără aditivi. Însă formele de manifestare fără celofan sunt adesea primite cu îndoială şi semne de întrebare. Într-o lume în care becul ne luminează nopţile şi ne umbreşte creşterea, lumina zilei ne modifică percepţiile, naşte îndoiala sau ridică umerii.

Dar lucrurile sunt simple. Şi unele poveşti, frumoase.

shoot it!!,
încărcată în original de Mitra Mirshahidi-.

Ca să nu zicem că împerecherile încrucişate se poartă în acelaşi grup de prieteni/colegi, o să spunem că ciudate sunt cărările şi bătăile inimii.Ba te-apucă, ba te lasă, şi niciodată nu e cum se plănuieşte, ci cum se nimereşte. Şi atunci e evident că se nimeresc ăia de-i vezi mai des. Ca acele melodii care nu-ţi neapărat plac de la-nceput, dar după ce le tot auzi la radio, ajungi să baţi ritmul pe volan.

Precis aţi păţit chestia asta. Măcar cu colegul de bancă. Voi v-aţi despărţit, iar după o vreme apare în grupul de prieteni cu noua iubită. În datele problemei nu se menţionează actuala stare de spirit a celor despărţiţi, doar existenţa actualei. Actualei fostului.

Aici merge o discuţie, ca la matematică, pornind de la ipoteze:

• dacă “el a fost un nenorocit care nu mă merita!” aş lăsa-o să dovedească toate motivele pentru care i-am dat papucii ticălosului. Şi nu i-aş strica surprizele care o aşteaptă. Mai ales cele neplăcute. E un fel de răzbunare răcoritoare după toate nopţile în care eu încingeam bocete în pernă, în timp ce ei încingeau aşternuturi şifonate.
• dacă “ne-am despărţit de comun acord” o să-i spun că se potrivesc şi că mă bucur pentru ei. Chiar dacă nu pot să mă fac că nu-i văd părul din nas şi picioarele crăcănate. Asta e, una ca mine n-o să mai găsească, ştie şi el! Dar o fi având un suflet mare fata.
• dacă “a fost băiat gigel, săracu’, şi mamei tare îi plăcea” nici n-o să ştiu probabil care din fetele de la masă e cu el. Asta în cazul în care mai ştiu cum arată “el”…

*Evident, postul ăsta e un fel de pamflet. Orice coincidenţă cu realitatea dumneavoastră nu e deloc întâmplătoare. Însă, cu a mea nu are nimic în comun.