blondele care gândesc, vreau să zic.
Luaţi de vă minunaţi: Şi blondele gândesc e blogul lunii în FHM-ul de octombrie! Uite-aşa ajung şi eu să citesc reviste pentru bărbaţi … şi să mă laud că am apărut în FHM şi nici n-a fost nevoie să mă dezbrac pentru asta! 
(click pe imagine pentru mărire)
Acesta a fost iniţial un comentairu la postul Ninei. După cum se vede, nu totul sfârşeşte aşa cum plănuieşti când începe:
Cu regrete, dar eu nu o să mă căsătoresc niciodată “pe viaţă”. Că atunci, când o să iau decizia de a face pasul, o să îmi doresc să fie pe viaţă e cu totul altceva. Dar asta nu e garanţie că o să se şi întâmple asta. Plus, mă iubesc prea mult pentru a mă promite unuia, oricât de bine mi-ar fi spălat el creierul anterior. Nu suntem femeile unor singuri bărbaţi şi nici bărbaţii unor singure femei. Fiindcă în final, doar noi ne vom rămâne.
Dacă o să mă căsătoresc vreodată, o să fie pentru fix atâta timp cât mi-e bine împreună cu ăla. Iar asta o va şti şi el. Pentru ca nici “binele” nu vine din inerţie. Trebuie întreţinut încontinuu. Iar asta se întâmplă cu jar pe pâine uneori. Siguranţa şi jurămintele sunt moartea pasiunii.
Nina, eu ii admir mai ales pe cei care mai au puţin până la nunta de argint şi decid să pună punct. Dacă tot şi-au sacrficat atâta timp din viaţă, de ce să nu se bucure măcar de ce a mai rămas?! O căsnicie nu ar trebui să fie o proba de rezistenţă, ci un stil de a trăi frumos. Şi mai bine pierzi statutul de “căsătorit”, decât să te pierzi pe tine…
p.s. Însă da, ştiu un cuplu care a divorţat anul ăsta. Dar sincer, nici nu mă mir. Iar pentru el, mă chiar şi bucur.
Later edit: (că bine ziceţi)
Tocmai am reauzit cuvântul ăsta: GHE-MO-TOC.
Moment care mi-a deschis un sertăraş, pe care nici nu mai ştiam unde l-am pus. Mi-am amintit de un cântecel pe care mi-l spunea tata când eram mică:
Are tata o fetiţă cât un ghemotoc
Care creşte mare-mare, cuminţică-foc!
Dar ea a mai crescut şi s-a făcut blondă. 
Oricum, mi-e drag cuvântul ăsta.
Ghemotoc.
Ştiţi că în frigider sunt muuuult mai mulţi microbi decât în WC? E şi logică treaba asta, având în vedere că vasul de toaletă îl dezinfectez măcar o dată pe săptămână, iar frigiderul…(o să-mi reţin sinceritatea aici, întrucât …. am o imagine de păstrat! )
Curăţenie facem, praful îl tot ştergem, la suprafaţă totul arată impecabil. Dar ferească-sfântul să o iei cu inspecţia pe după dulapuri, pe la colţuri sau prin ochii soacrei. Unde nu ajunge ştromoiogu’ se adună. Tot aşa şi eu. Îmi spăl hainele, fac duş, mă spăl pe dinţi, mă demachiez cu conştiinciozitate, încerc să ajung în cele mai ascunse colţişoare, şamd. Iar de !!!DOUĂ zile am început şi o curăţenie pe interior. Adică, m-am întors pe dos şi m-am băgat în maşina de spălat! 
Imaginaţi-vă jegul de pe lume, că pe acolo n-a mai ajuns mopul de vreo 3 ani… (eu treaba asta cu detoxifierea am înţeles-o demult, şi chiar dacă beau numa’ apă plată, lapte şi cafea, iar McDonalds’-ul e pe cale de dispariţie din meniul meu , semnele detoxifierii sunt de fiecare dată colosale…). Să vedeţi ce fac: beau gel de Aloe Vera de vreo lună, să zic. În prima săptămână eram un puturos ambulant, imi ieşeau toxinele prin toate transpiraţiile! De 2 zile însă, am crescut cantitatea la juma’ de litru pe zi. Cum îmi cloncăne prin burtă, nu vreţi detalii. Se dau bombardamente la propriu. Văd şi simt cum scot mizeriile din mine.
Iar azi vorbeam cu un prieten bun despre sănătate şi drepturile pe care le avem. Da, cu dreptul la sănătate ne naştem, căci purtăm în noi un program inegalabil şi perfect funcţional. Dar degeaba îl avem, dacă nu ştim ce face cu el. Ajungem să-l stricăm.
Ca orice supermaşină din cele conduse de ăia de la Top Gear: Nu alimentezi, te uiţi la ea maşină. Bagi motorină când ea merge pe benzină, ajungi la spital. Fiindcă maşina, pentru a funcţiona, are nişte nevoi. Aşa şi organismul nostru. Nu trageţi de el la infinit, că nu e de elastic. Şi nici nu funcţionează pe datorie. Căci ratele costă prea mult. Însă nici sănătatea nu e gratis.
Aveţi grijă şi de covoare, dar nu uitaţi nici de dumneavoastră!
Cei care îl ştiţi de la TV încercaţi-l şi pe net.
Şi ia vedeţi ce zice în revista Maxim:
… eu – mică?!
)
p.s. mulţumirile i le-am transmis deja de-o vreme
Purtate pe post de prelungire a ţinutei tale, potrivite oricărei ocazii, oricărei ore şi oricărui scop. Fie că-ţi duci gustarea la birou sau şlapii la nuntă, tot de prost-gust eşti.
Să vă explic. Orice formă de plasă mie se pare urâtă, din principiu. Dar nu am înţeles niciodată de ce colegele de facultate veneau la ora de sport cu echipamentul de stat prin casă, dar transportat în plăsuţă Mango, trimisă de la neamurile din capitală. Sau Lee Cooper, mai autohton. În fine, după ce s-au trezit şi cu Guess în Cluj şi s-au împrietenit cu vânzătorii, fetele mele şi-au dat update la plăsuţe. Nu te joci cu te-ncurci, cine mai era ca ele!
Dacă-mi permiteţi, plasele astea de carton, branduite sunt făcute strict ca să-ţi cari textila de la magazin la dulap. Nu de alta, dar nu sunt gândite pentru sarcini mai mari, cum ar fi: ouăle de la găină sau castraveţii din piaţă. Că surprize-surprize nu se mai difuzează regulat. Şi-atunci să vezi surpriză!
E ca şi când umbli cu butelcuţa de Vitel în buzunarul de la uşa maşinii, dar o umpli la robinet. Iar eticheta e decolorată de soare şi de vremuri. E fals! Un sfat: oului îi stă bine în punga aia de zece bani, de la “abece”. Castravetelui, în coşul de piaţă, iar trenning-ului, în ghiozdan. Sau în geantă. Branduită ‘au ba. Iar la nuntă nu se merge cu şlapii decât, eventual, în picioare. Nu pricep de ce ne luăm încălţări-torturi cu asemena perseverenţă.
Probabil, fiindcă ne plac punguţele branduite?
-noua expresie a la Monica Columbeanu, a cărei lansare a avut loc azi la Măruţă în emisiune. A expresiei, că doamna e demult lansată, popularizată şi foarte consumată. De soţul dânsei, desigur. Aşteptăm să aterizeze. Cu picioarele pe pământ, tot desigur. Sau poate, până atunci, se vor inventa noi bancuri. 
Emisiunile mondene sunt surse inepuizabile de râs şi bună dispoziţie. Mă mai nimeresc şi eu uneori să râd, că în rest nu prea ştiu despre cine-i vorba. (Să-mi cadă telecomanda din mână, când l-am văzut pe Ricky Botezat Martin cu ochişorii ăia doi ai lui, ptiuu, să nu fie de deochi! Şi mai aflu că-i şi din Cluj băiatu’, asta ca element de sporit oftica personală. De precizat că atunci când deschide gura, trece-amoru’ – după cum zicea mama unei bune prietene. Acuma, depinde pentru ce o deschide -aş fi replicat- dar din respect, doar am gândit-o.)
Ceea ce nu pricep eu e cum de Cătălin Măruţă rămâne amic cu toţi ăştia de care face un mişto adorabil. Azi cel puţin, a fost aşa: miştocar şi adorabil (Am găsit şi explicaţia: dacă râzi la o glumă nu înseamnă că te-ai şi prins. A, şi ca să se vadă la TV, unii fac orice . Inclusiv, pe ei de râs!
“Cum îl cheamă pe şofer?” – “Mai contează?!”
Da, Monicuţo, contează. Oamenii se definesc şi dincolo de umbra ta. Existenţa lor poate ieşi din extensia imaginii tale. Toţi ne încadrăm în nişte parametri care ne garantează condiţia umană. Din oficiu. Iar a recunoaşte acei parametri necondiţionat te poate ridica pe tine deasupra altora.
Orice altceva e o iluzie.
(Daţi la minutul 2:19, însă doar dacă momentul vă permite o manifestare zgomotoasă. Măruţă e o mare figură, dar senzaţionalul îl face şi şoferul, cum îi intră în joc. Şi cum râde şi ea, Monicuţa) Miştouri nu fac, întrucât femeia şi-a cizelat considerabil stilul oral, adică discursul. Ce, aţi fi vrut să zic limba? Maternă, evident… Dar e păcat să creadă că dacă ştie cuvinte comune ca peiorativ, inadvertenţe şi gerontofil are voie să ignore nume proprii.
Un link. Astăzi doar atât mai pot.
mulţumesc cui mi l-a dat. am mai visat oleacă.
Să mă ierţi că îţi scriu în loc să îţi vorbesc, dar adesea mi se întâmplă să pierd firul gândurilor în cascada de sunete care se-nteţeşte. Îmi e mai lesne aşa, doar ştii prea bine, lăuntrul meu va rezona întotdeauna perfect cu hârtia. Iar tu, de vei vrea, vei putea relua cuvântarea, când ţi-a fi mai frig, mai trist, mai însingurare. Nu-ţi garantez vreo alinare, dar măcar o presistenţă în timp şi-n drafturile tale.
Draga mea dragă, pentru tine îmi doresc tot ce e mai bun şi mai sfânt pe lumea asta. Vreau să te ştiu fericită dimineaţa pe pernă sau la cafea sau în perechea de pantofi cu tocuri înalte. Atâta cât îţi permit oasele, nu face rabat la centimetri, sunt cele mai la-ndemână mijloace de a privi lumea de sus. Mai ales când ceilalţi urmează trenduri din reviste. Tu ascultă la mine, să străluceşti nu e niciodată prea devreme.
Vreau să te ştiu ocupată şi preocupată, vreau să te ştiu căutată, dorită şi aplaudată. Atât la serviciu, cât mai ales acasă. Însă, ai grijă. Niciodată nu te crede indispensabilă, că nu există om de neînlocuit. Şi vai de cel care se culcă-ntr-o ureche, că aşa adoarme, şi precis când se trezeşte, e deja prea târziu. Ţine minte vorbele astea.
Vreau să ai curaj să simţi şi maturitate să faci. Să nu-ţi uiţi lecţiile pe care ai plătit mari preţuri, dar nici să le dai altora cu împrumut. Ştii că atunci când îţi cheltui banii tăi, e altfel. E mai pe bune, într-un fel.
Vreau să cucereşti inimi şi să suceşti minţi. Pe ale tuturor, dar nu pe ale oricui. Înconjoară-te doar de calitate, în rest, e relaxare.
Mi-ar plăcea ca într-o zi să mi-l arăţi pe mentor, iar el să fie onorat că l-ai ales. Sunt oameni care caută nu numai motivaţie, ci şi recunoştinţă. Găseşte-l şi mergi după el. Apoi va veni o vreme, când maestrul îşi va urma ucenicul. Cu bucurie şi onoare că l-a învăţat să meargă pe propriul său drum.Îţi mai doresc să-ţi făureşti alegeri, nu scuze pentru ce-ai pierdut, să-ţi pregăteşti seminţe, fără a te mulţumi cu recolte gata adunate. Dar te mai rog ceva: ţine ochişorii larg deschişi, ca să ai listă cu alternative. Să le vezi pe toate-acolo. Şi când mai dai din ele, tot să-ţi rămână încă multe.
Iar de-ale sufletului îţi spun atâta: nu crede că le ştii pe toate şi ai răbdare, c-a să fie bine. Poţi juca totul pe-o carte, că nu e pielea altuia în joc. Doar nu lua totul la mişto, ca să nu se-nvârtă roata. Şi trăieşte-ţi prezentul, că viitorul e prea imprevizibil, ca să mai avem pariori învingători.Aştept să te-ntâlnesc la răsărit de soare cu-aceeaşi inocenţă-ntre sprâncene şi-acelaşi calm plimbându-se prin vene. Aştept să-mi spui poveşti nemuritoare, desprinse din istoria ta, iar, printre rânduri, să picuri binecuvîntări în amintirea celei care-ai fost.
Şi nu uita, chiar dacă nimeni nu le poate-avea pe toate … asta nu te-mpiedică să ţi-l doreşti…
Copilele au doar vise şi unele întrebări.
Au fost vremuri când aveau şi curaj, prea mult într-o singură doză, care şi aia s-a dus. Semn că au mai crescut. Nostalgia clasei întâi şi dorul cu care privesc bebeluşii sunt alte semne ale aceleiaşi categorii. Au crescut. Iar măiestria de a-şi înghiţi lacrimile în colţul intern al ochiului intră şi ea tot acolo.. Arta prefăcătoriei se câştigă prin exerciţiu, prin răbdare şi uz moral. Cu preţul adevăratelor trăiri.
Sunt pe punctul de a sacrifica autenticul din viaţa mea, cu o maturitate pe care nu mi-aş fi dorit-o niciodată. Dar probabil încă mai e loc de construit încrederi. Şi mi-e frică să nu aleg calea care nu mă va duce niciodată la cea de vârf cărămidă. Dar sunt atâţia care respiră şi cu jumătate din edificiul încrederii în sine.
Eu de ce nu m-aş putea resemna.
