ŞI BLONDELE GÂNDESC

Apropo de critica din postarea asta, vin cu următoarea completare:

-LOC PENTRU MUCURI DE ŢIGĂRI-

Unde autorităţile se fac că plouă, omul sfinţeşte locul. Mult e până vrem…

De curând, cineva mă avertiza din nou, că prea îmi pun sufletul pe tavă, pentru a-l împrăştia porţionat în fiecare post.

Şi tot de curând, altcineva mă întreba dacă mint vreodată pe blog.

În ambele situaţii, m-am apărat invocând autenticitatea. Se poate ca uneori luminile în care-mi aşez cuvintele-n tablou să fie conştient dramatizate. De amorul artei, cum s-ar zice. Iar alteori, din amor propiu, să-mi pălesc din simţire. E chestie de saturaţie, nu de culoare în sine. Oricum, astfel de postări n-or să mai fie. Deoarece copila creşte şi imaginaţia-i oboseşte.

În altă ordine de idei, a-ţi pune sufletul pe tavă presupune curaj. Fiindcă mai bine îl oferi tu, decât să se servească oricine îl doreşte.

Voi cum staţi cu tăvile? Da’ cu minciunile?

Ca să vedeţi ce am văzut, că dacă doar vă povestesc, ziceţi că a luat-o razna blonda. Deci, dovada:

Nu înţeleg de ce românul e astfel configurat, cu un simţ al miserupismului exagerat şi cu o prostie fără margini, uneori. Nu pricep de ce simţul proprietăţii rămâne încuiat după uşa lui metalică de la apartament. De ce nu vede că şi scara blocului face parte din acasă. Oare ca să ajungă aici, pe unde trebuie să treacă mai întâi? Că şi liftul e parte din casa lui, din moment ce îl foloseşte de fiecare dată când vine sau pleacă de-acasă. De ce, din momentul în care un lucru nu e doar al tău, ci al mai multora, toată lumea fuge de responsabilitate? Chiar dacă depinde de bunul respectiv în fiecare zi, ba chiar şi în weekend. De ce, dacă am doar o mică parte din ceva, îmi bag picioarele cu ostentaţie şi aplauze. De ce-s aşa de prost încât să-mi arunc gunoaiele pe geam şi nu la ghenă? De ce-s aşa sălbatic, încât să sfidez coşul verde prins de garduri. De ce-s aşa grozav cât să-mi permit să-arunc ţigara pe geamul de la maşină. De ce-s român şi-mi folosesc asta drept scuză…

Evident, am luat resturile şi le-am aruncat la coş. Fiindcă doar gândul la starea alimentelor plimbate o noapte între etaje, îmi tăia pofta de mâncare pentru toată săptămâna. Şi mă întreb: Oare câţi locatari au mai trecut prin lift? Că pe ăla care le-a lăsat l-aş arunca eu de la balcon, ca pe un gunoi de pus la ghenă.

———————————–

Casa noastră nu e doar acasă. Ci e şi în cartierul în care ne trezim în fiecare dimineaţă, pe strada pe care ne parcăm maşina sau de unde ne aşteptăm autobuzul. E şi acolo unde ne face câinele caca şi unde ne umblă copilul la joacă. Tot casa noastră e şi alimentara care ne aduce pâinea şi chioşcul de unde ne luăm apa.
Dar fiecare loc pe lumea asta e casa cuiva. Şi cum s-avem pretenţii de respect când noi înşine nu cunoaştem ce-i ăla. Am încălecat pe-o şa. Şi m-am dus la şcoală.

Se întâmpla ieri pe la amiaz, în apropierea unei guri de metrou din însorita capitală: O fată – la început de tinereţe (acum cu tot make-up-ul şi extrakilele zilelor noastre nici nu mai poţi aprecia vârsta unui om) – semileşinată pe un scaun, într-un cort din ăla electoral. Lume îngrijorat-agitată în jurul ei, m-am dus şi eu să văd dacă pot fi de folos.

Şi ce să vezi, fata zăcea, dar conştientă şi coerentă. Mă rog, în limitele posibilităţilor fiziologice personale, o să vedeţi de ce. Multă lume în jurul ei, aşa că în ordinea importanţei acţiunilor, am zis aşa: că s-o aşezăm într-o poziţie mai orizontală şi că sunt studentă la medicină şi îi vreau pe toţi afară, să nu îi luăm aerul fetei. N-a ieşit nimeni. Şi o babă a sărit: tu nu vezi că nu se poate ţine pe picioare, cum s-o-ntinzi, măi dragă?!

Acum, între noi fie vorba, eram în hanorac cu glugă şi-n adidaşi, deci blonda care gândeşte nu inspira mai mult de clasa a 10a cu indulgenţă, deci oamenii nu trebuie foarte judecaţi. Să zicem.

Prima misiune eşuată, tipa a început şi să tremure, aşa că am încercat să scot ceva de la ea. Vă fac un rezumat: Cică e sub tratament injectabil cu calciu, dar de o săptămână a întrerupt. Motivul: lipsa de bani. De dimineaţă la micul-dejun – nimic. (vă daţi seama că suntem în plin rezumat şi fac eforturi de autocenzură, că îmi gălgâie-n guşă nişte vorbe mai puţin obiective, mai ales că aspectul domnişoarei nu sugera “daţi-mi cinci mii, că vă spăl parbrizul”. Adică, rimelată, rujată, încercelată.. să zicem că mi-aş fi vândut un cercel pe o pastilă de calciu şi-un covrig de dimineaţă). Între timp, cineva plecase la farmacie, salvarea fusese chemată. Mai rămânea să încerc să-i ridic puţin glicemia, că oricum altceva nu îi puteam face cu mâinile goale, aşa că i-am dat să bea puţină apă cu zahăr. Ce mi-a zis? Că ea nu mănâncă dulce.

Iar asta a fost maximul pe care l-am putut suporta eu, ca nici medic şi nici blondă, noroc că ajunsese şi salvarea, de am plecat urgent să-mi văd de ale mele prostii, măcar să nu mă mai enervez de ale altora. În mijlocul crizei te-apucă slăbitul, duduie? Păcat că nu te-apucă intelijenţa de-o ureche, că de atâta e nevoie ca să nu mai tremuri aşa.

Mă enervează cumplit oamenii ăstia. Care au impresia că dacă fac 5 zile ceva pentru sănătatea lor, o să-i ţină tot anul. Organismul nostru nu funcţionează pe datorie!!! Suntem dependenţi de apă şi oxigen, plus alte câteva elemente. Nici nu e limba chineză: Nu pot să respir astăzi şi să sper c-o să-mi ajungă şi mâine.
La mintea cocoşului, ziceţi? Eah, găinile cu cercei în urechi nu ajung nici până acolo.

Urăsc toate formele condiţionalului optativ şi pe ăla care le-a inventat.
Că intenţia contează e una din cele mai cretine minciuni pe care a inventat-o omul. Iar aici nu-l mai urăsc pe ăla unu’, ci pe toţi ceilalţi, care au transmis-o oral, ca pe-o boală incurabilă, până la mine.

Intenţia e o curvă. Care spală mâini. Sau suflete mânjite de iluzii.
E chiar mai puţin decât nimic.
Fiindcă nu ţine cu nimeni, sare din patul unuia direct în al altuia, nu are culoare politică şi nici frică de Dumnezeu. Dar e invocată pe acelaşi principiu, doar că mai des decât policrucile pe piepturile preacuvioşilor, în dreptul Mitropoliei: nu ştii dac-ajută, da’ nici nu ‘te rişti’ fără.

Mama maşteră a Intenţiei e Dorinţa. Între ele există o anumită legătură, dar niciodată de sânge.  Iar legăturile adevărate capătă contur fizic, dincolo de poveşti sau cai verzi pe pereţi… Şi cum Intenţia se naşte din lipsa Dorinţei, moare o dată cu apariţia ei. Când se transformă în concret.
Fiindcă, atunci când vrei, nu mai există condiţional optativ.

Poate ştiţi voi mai bine, că eu m-am tot gândit, am întors-o pe toate părţile – problema- şi tot nu i-am dat de cap.

Weekend-ul ăsta am fost la târgul ăla de turism de la Romexpo. Şi nu m-am mai putut minuna de colecţionarii de pliante!!! Erau unii, domne, care voiau pliante, “da’ doar din astea aveţi?” şi roşii şi verzi şi uscate. Purtau teancul sub braţ, cum merg studenţii la facultate. Sau piţipoancele în club.

L-aş fi întrebat pe careva dacă-şi aprinde focul acasă cu ele, că la ciorbă nu cred că le pune. Ciudat hobby şi ăsta. Ori obsesie? Sau e pur şi simplu firea românului mult prea tentat să nu profite, dacă e pe gratis. Chiar dacă lui nu-i foloseşte la nimic.

Pentru sugestii şi reclamaţii folosiţi câmpul de comentarii. Eu abandonez ideea…

Aceasta este drama studentului de azi.

Iar dumneavoastră, din postura de angajatori sau aplicanţi la un post, precis puteţi confirma. Mulţi au diplome, puţini ştiu să facă lucruri. Şi toţi au pretenţii.

Să vă spun ceva. Poate săriţi că mă trezesc şi eu vorbind, când traiectoria mea profesională e altfel decât scrie-n tiparele voastre, însă, dragilor, fiecare dintre noi a ştiut care-s paşii, când a intrat în horă. Că dacă ţineţi neapărat, pot şi eu să mă vait (că tare mă pricep) că facultatea-mi ţine o veşnicie, că am colegi de liceu care câştigă şi mia de euro, fără să fi fost ceva deşteptăciuni ieşite din comun, în timp ce eu produc la momentul ăsta doar pagubă şi găuri în buget, ş.a.m.d. Unde bugetul nici măcar nu e al meu. Mda. E şi ăsta un talent.

Revenind. Dacă tu ca student ai impresia că lumea e rea şi tanti de la interviu pusă pe contre, dă-mi voie să îţi dau o veste: trăieşti pe altă lume. Dacă tu crezi că orice lucru se obţine doar cu mama de mânuţă şi cu tata dând telefoane, din nou, eşti din altă dimensiune. Nu zic că lucrurile astea nu se întâmplă, departe de mine gândul. Dar să ne concentrăm pe ceea ce ne interesează. Să arătăm ceea ce suntem şi, mai ales, ceea ce putem deveni.

Eu vă garantez că mâine să mă duc la un intreviu de job într-o bancă, mă iau ăia cu fulgi cu tot, măcar că abia ştiu deschide excel-ul. Dar îl învăţ în 2 zile cu toţi fulgii din dotare, cu tot. Aţi înţeles?

• Veniţi cu o diplomă în faţa omului şi tot golul de experienţă pe care-l puteţi duce. Şi arătaţi dorinţă nebună să-l umpleţi până vă deşelaţi.
• Învăţaţi ce-i ăla branding personal, faceţi-vă rost de-un twitter şi-un linkedin. Ca să nu mai zic ce carte de vizită excepţională poate fi blogul.
• Citiţi cărţi de vânzări, chiar dacă vă ocupaţi cu croşetat de botoşei. Poate într-o zi veţi vrea să vă ridicaţi din fotoliu. Sunt extrem de educative pentru viaţă, indiferent de domeniul profesional. Aştept clipa când şi medicii vor pricepe asta.
• Nu încercaţi să păreţi mai isteţi decât sunteţi, că n-o să vă iasă. Omul ăla are oricum mai multă cunoaştere şi experienţă pe subiect. Deci, vă face. Iar voi vă faceţi de hahat, vorba unui mare om.
• Nu citiţi cărţi despre cum să te comporţi la interviu. Au rolul de a modela în tipare şi de a clona imaginea după cea a celorl mulţi de dinaintea voastră. Nu zic să mergi în pijama la angajator, dar nici să-ţi laşi autenticul la uşă.
• Nu încerca să anticipezi întrebări sau să speculezi răspunsuri. Cu adevărat impresionante sunt doar replicile la care nu te aştepţi. Aşa şi pentru angajator. Iar el le-a auzit pe toate!
  Nu te gândi la ce s-ar putea gândi el. Oricum n-ai cum să aflii vreodată, deci la ce bun să-ţi iroseşti timpul şi energia?
• Imaginează-ţi că şi el face pişu şi caca de mai multe ori pe zi. Ba îl mai trece şi câte un pârţ. Cuvinte urâte pentru o domnişoară ca mine, dar sunt blondă şi mă scuz. Ideea e să nu vă uitaţi la nimeni din poziţia ghiocelului, că şi demniitatea e o virtute. Iar umilinţa -un defect, când e prefabricată.
• Întrebaţi mai întâi de îndatoririle voastre şi apoi de drepturi. Interesaţi-vă exact ce anume se doreşte de la voi şi daţi o apreciere cât mai sinceră a capacităţii voastre în momentul respectiv pentru treaba respectivă. Pe scurt, dacă te ţine sau ba. Şi spuneţi cu voce tare. Veţi fi apreciaţi pentru asta.
• Iar dacă vi se pare că sunteţi puţin depăşit, spuneţi perioada de care aveţi nevoie pentru a munci să ajungeţi la nivelul dorit. Nu există nu ştiu, ci doar mi-e lene. Iar dacă vă e lene măcar puţin, părăsiţi în tăcere încăperea.
  
• Nu încercaţi să afişaţi entuziasm şi nici să zâmbiţi, dacă nu vă vine. Hai să fim serioşi, fiecare are un mic detector de teatru la purtător şi …ţi-ai dat cu firma-n cap! Nimic nu e mai moartea angajării decât un rânjet iliescian şi-un comportament agitat.

Fiţi voi! Glumeţi sau tăcuţi, sobri sau zâmbăreţi, blonzi sau bruneţi. Şi nu uitaţi că interesul de a găsi ceva potrivit e de ambele părţi. Ei vor un om, voi vreţi un job.
- Singurul lucru care trebuie adaptat e atitudinea. La interiorul dumneavoastră.

Actualul tău prieten va plăti întotdeauna păcatele celor de dinaintea lui.

Oare soţii plătesc pentru toate greşelile foştilor iubiţi? Şi atunci pentru greşelile soţilor cine plăteşte?

Încerc să elucidez mecanismul prin care oameni buni nu primesc întotdeauna ceea ce merită. Şi nu reuşesc să depăşesc momentul. Sau să îmi dau seama de algoritmul prin care se stabileşte cine cît merită.

Din nou, acesta nu este un post. Dar dacă aveţi răspunsurile care fug de mine la ora asta, rogu-vă, împărtăşiţi-le. Şi vă promit c-o să mai luminez şi pe alţii.

Later edit:

UPDATE pentru băieţi: loc în caminul u5 regie (tip garsoniera )
relaţii la tel 0766 29 30 55

Anunţ:

*În atenţia studenţilor care încă mai caută un loc de cazare în Bucureşti
Cameră de 3 fete, cămin U5, garsonieră – gen, cu baie şi bucătărie;
Cele interesate să sune la 0766343644.

Menţionez că numărul de telefon NU ESTE AL MEU. Puteţi avea încredere că nu-s aşa tembelă încât să-l dau public. Şi să vă păstraţi cenţii de verificare.

Ştiţi, era o vreme când credeam că pe bebeluşi îi aduce barza şi că pentru a-i avea trebuie să te căsătoreşti la primărie. Azi am depăşit cu succes prima noapte nedormită din pricina  bocancilor păşiţi în viaţa mea prea dintr-o dată şi mă uit cu nedumerire clasică la nelămuririle epocii respective.

Eram într-o cafenea rece din capătul Haşdeului, în anul trei, ţin minte. Cu două ceşti grăbite de timp şi poveşti rătăcite de evenimente. Peste asta chiar n-am să trec vreodată. Şi un zâmbet schiţat într-un colţ de gură mică. Plus un al treilea musafir neinvitat. Picat ca musca-n lapte şi mărturisirile noastre.
Sunt oameni cu care vorbeşti ore şi nu spui nimic şi sunt prietene care n-au nevoie decât de un colţ de gură mică, să te-asigure că are să fie bine.

Sau mă amintesc într-o stare de îndrăgosteală cu mâncărici în tălpi şi pe el într-una de luciditate absurdă. De grijă atentă cu destinaţie clară de resemnare. Ştiu vocea lui şi  tonul ascendent la final de convorbire. Dar am uitat tot ce-mi spunea. De fapt, nu cred c-am auzit vreodată. Era ceva de noi, apoi de mine şi de el, iar eu ştiam că nu-i de bine şi nici nu mai voiam să ştiu.

Sau Dacia drumurilor noastre de liceu. Cum mi-a purtat pedala şi dorul pe cărările unui Sibiu care-a crescut prea mic pentru o fată aşa de mare. Aveam permis de conducere. Şi în seara aia, când acasă era lume, care nici să plângi nu te lăsa, am zorit până la ea în poartă. Fiindcă întotdeauna rănile ustură mai puţin când te prăbuşeşti în braţe larg deschise.

Azi ştiu că pentru bebeluşi e nevoie de iubire şi acte de încredere. Mai ştiu că durerile seacă precum apa din pahar. Cu timpul. Că prietenele au motive când îţi zâmbesc cu duioşie, iar oamenii pot avea dreptate chiar şi când tu nu o auzi. Că rănile se înnoiesc, maşinile se schimbă, doar braţele deschise rămân. Să amortizeze impactul dur când te loveşti de tot ce nu credeai că te atinge.