ŞI BLONDELE GÂNDESC

Stau singură în faţa tastaturii căutând după unicitatea existenţei mele. Ştiu… dar asta e tema articolului.

Mă întreb dacă azi, în secolul vitezei, când până şi declaraţiile de iubire se livrează seriat, doar că diferit ambalate, mai există atributul de unic din fabricaţie:

Nu ştiu dacă mai poartă cineva rochia mea preferată cu atâta bucurie ca mine, dar precis ea mai există în dulapul cuiva. Nu ştiu dacă-şi mai arde careva lumânărelele de caramel pe ritmuri de jazz, dar la magazin le vindeau la duzină. Lumânările, că jazz-ul e gratis, pe youtube. Nu ştiu cine şi-a mai boteazat maşina “cea mai frumoasă din lume”, dar pe şosele rulează mai mult decât acel exemplar.

Sunt unica fiică a alor mei. Iar ei sunt fiecare unica mea iubire, de felul ăsta.

În rest, tot lucruri ordinare…

—————

*Articolul acesta vine ca o provocare de la Unica.ro, unde suntem invitate să povestim şi alte lucruri din aceeaşi categorie: unice. Asta, ca să le găsim

După câteva guri de aer curat şi ceva pauză de la subiecte delicate, zic să scriu şi câte ceva care poate fi cuiva de folos.

Prevenţia

• Sânii trebuie examinaţi lunar. Treaba asta o poţi face şi tu, acasă. Aici scrie cum.
• Descoperirea unui nodul trebuie să te trimită imediat la medic. (Atenţie, înaintea menstruaţiei, glandele sunt ceva mai inflamate şi se pot confunda uşor cu un nodul. Dar, cu experienţa înveţi să faci diferenţa)
• Mamografia nu este o metodă de profilaxie. Primul pas e ecografia şi doar apoi se indică mamografia. Sub nici o formă nu se face mamografie de verificare! E o prostie, întrucât ea este echivalentul a 5 radiografii.
• Testul Papanicolau -dar ţineţi minte, că prezenţa virusului (chiar şi a unei tulpini oncogene) nu înseamnă în mod cert dezvoltarea cancerului.

“Diagnosticul”

• E normal să ne fie frică de el.
• Diagnosticul nu trebuie să determine un război împotriva corpului.
• Asta face chimioterapia. Duce un război cu întregul corp şi sfârşeşte prin a-l termina. Nu ştiu cât e de bună chimioterapia.
• Boala trebuie tratată, nu înfruntată.
• Se ridică probleme de bioetică: Dacă familia să informeze pacienta. Dacă pacienta să informeze familia. (Personal, cred că avem dreptul de a şti. Indiferent de pe ce poziţie, atâta vreme cât suntem implicaţi şi afectaţi , egal în ce măsură)

Cum faci faţă

• Sprijinul unui psiholog se poate dovedi de un real folos atât pentru pacientă, cât şi pentru familie.
• Un grup de sprijin
• sau alt grup de sprijin

Eu în piele de găină

Şi aici fotografiile Alisei Tarciniu şi eu care mă uit tâmpită la inscripţiile de pe ele. Un proiect pentru care ai nevoie de mult curaj ca să ştii cum te implici, fără să te identifici. Cu Durerile, suferinţele, cuvintele. Ci doar să le fotografiezi. Şi să le dai mai departe.

= atunci când ai un blog, unde să-ţi verşi năduful. Unde ştii că vei fi primit şi mâine, chiar dacă astăzi produci scurt-circuite de la atâtea tunete şi fulgere.

• Urăsc să fiu obosită, de exemplu. M-am săturat. Dorm puţin şi ineficient. Mă trezesc cu noaptea-n cap doar ca să am mai mult timp să fiu obosită. Uneori, îmi vine să plâng pe stradă. Sau în metrou. Îmi ard ochii în cap şi mi-s grei toţi muşchii. Au fost momente când invidiam morţii. Pentru liniştea lor. Mi-e dor să-mi fie somn.
• Urăsc acele persoane care au impresia că, dacă ele vorbesc prin receptor, au prioritate în faţa celui care îţi vorbeşte live. Îi urăsc pe ăia care te întreabă ce faci, dar nu ascultă răspunsul. Poate eşti într-o vizită, poate eşti la stomatolog, poate crăcită la cosmeticiană.
• Urăsc felul în care îmbrac zilnic nişte haine care mă strâng. De gât, de mâini şi de picioare. Dar mai ales, nu mă lasă deloc să strălucesc. Am uitat cum e să ai înţelegere faţă de obstacolele din calea ta, ajungând să le urăsc fiecare moleculă.
• Urăsc când am de aşteptat.
• Urăsc când îmi hrănesc gânduri cu nişte date concrete, care se duc naibii. Datele, că gândurile nu se duc, ci se transformă.

Dar îmi place când gândurile devin realităţi, când aşteptările se încununează cu bucurii. Iubesc momentele în care ies din corsete şi mă încarc din prize mici, livrate rar, dar cu esenţă. Mă bucur nespus când ea mă sună şi azi, chiar dacă ieri i-am dat respins şi am uitat s-o sun. Şi mi-e dor de o oră de somn. Şi de vise frumoase…

Sunt într-o gaură energetică acum, închideţi blondele, că poate se ia. Şi mergeţi de vedeţi noua faţă Unica.ro . Unde să ziceţi mai degrabă de bucurii, decât de oftaturi, să echilibrăm situaţia şi să dregem busuiocul. Oamenii s-au gândit la un concurs, care din cele 8 bloggeriţe strânge mai mulţi prieteni. Sunt şi eu pe listă. Votaţi-mă!
Că tot e-n vogă

ştiinţa are şi o parte umană. Fiindcă se aplică pe oameni.

Azi am văzut partea umană a manualelor mele. Am auzit corzile suferinţei, care vibrau pe alte frecvenţe decât zicea în cursurile de Morfopatologie. Şi mi-a părut rău pentru fiecare minuţel de văicăreală din ultima vreme şi dintotdeauna. Azi ne-a impresionat emoţia unui om, nu cifrele unor statistici. Iar eu încă am pe retină tremurul cu care Cristina Bazavan (redactor-şef Tabu) a pus microfonul pe masă. Fiţi convinsă că nu o să uităm! Şi nu doar preţ de un articol.

Tema – cancerul la sân

Vorbitorul principal -Antoaneta. Principal, pentru că , sincer, restu’ nu ştiu ce-a mai zis…
Doamna Antoaneta. Avea nişte ochelari mari şi un discurs coerent. Purta bască roşie şi ghete de toamnă. Mi-ar fi plăcut să-i văd ochii mai de-aproape. De la început, mi s-a părut că plânge. Doar mi s-a părut.

Nu m-a impresionat nici când şi-a dat jos baticul roşu şi a rămas acoperită doar de urmele chimioterapiei. Chelii am mai văzut. Dar mi s-a făcut pielea de găină, când a făcut a doua glumă cu colive şi nimeni nu a râs. Nici pronunţarea diagnosticului crunt în repetiţie obsesivă n-a avut efecte piloerectile asupra mea. Dar când a început să zică despre cum a devenit mai egoistă, mi s-a zbârlit şi părul din nas. Despre cum, pentru ea, viitorul e cel mult apropiat. (Iar eu sufăr pentru bătrâneţe, fără măcar să ştiu dacă o să am parte de una… )

“Te gândeşti dacă eşti de neînlocuit”

Azi am văzut un singur diagnostic şi doi pacienţi. În sală era prezent şi soţul doamnei Antoaneta. L-am remarcat, că era singurul care fuma. Cu păcat l-am remarcat. Iar ulterior omul a oferit o lecţie de iubire, care mi-a dat răspunsul la-ntrebarea ei: nici nu contează!!! Mai ales atunci când viitorul e cu puncte de suspensie, prezentul capătă trei semne de exclamare.

” Sunt aici ca să-mi cunosc mai bine soţia.”

Ştiţi, mi-am amintit de una din cele mai egoiste dorinţe ale mele de mică, aceea de a pieri prima dintre ai mei cei dragi. Şi am îndrăznit să spun că, din acest punct de vedere, pentru cel bolnav e puţin mai simplu decât pentru cei din jur. Am îndrăznit să îl felicit pe omul care era acolo, în mijlocul discuţiei, doar fiindcă era. Aproape de femeia lui. Şi nici măcar nu stătea lângă ea. Dar îi era alături. Am îndrăznit să-mi doresc alte probe, dar tot aşa o iubire.

Că m-am bucurat să îi cunosc? Dacă se poate spune.

———-

Voi reveni, mai tehnică. Dar azi nu pot.

Au mai fost acolo Ligia, Corina şi Raluxa.

Mâine seară de la 7, in Memento Caffe & Lounge (str J. S. Bach nr. 3) se întâmplă un eveniment cu discuţii pe tema cancerului de sân.

Ăştia la şcoală ştiu că ne-au zis că la ora actuală cancerul de sân nu mai e considerat o afecţiune malignă, ci mai degrabă o boală cronică. Însă cu specificaţia de a fi depistat în stadii incipiente.

Există programe naţionale de monitorizare pe linie feminină într-o familie cu astfel de cazuri. Ştiu doamne care au fost contactate să intre în program. Şi mai ştiu că vorbim mult despre o grămadă de lucruri, însă mereu la persoana a treia. Fiindcă pornim de la supoziţia că nouă nu ni se poate întâmpla.

Dar orice ne-ar zice marii doctori la şcoală şi oricum ar arăta statisticile, aşa un diagnostic îţi stă pe creier şi nu te lasă să dormi. Aceste campanii de informare nu sunt o prostie. Fiindcă şi azi, când ea, informaţia, e la un click distanţă de noi, eu primesc e-mailuri în care sunt întrebată dacă de la sex oral poţi rămâne însărcinată. De parcă am fi la capitolul Bravo Girl cu targetul coeficiente subunitare. Ce vreau să spun: nu înseamnă că, dacă ştim că ne putem documenta oricând, o şi facem.

Evenimentul e organizat de Samsung Pink Ribbon, fiind unul din mai multe puncte pe harta unei campanii pe această temă. Eu mâine după-masă am un examen de dat, după care ţuşti spre Memento. Îmi ţineţi pumnii şi ne vedem acolo.

Apropo, invitaţia oficială arată aşa.

Zilele trecute îmi spunea cineva că sunt într-o lipsă profundă de acord cu Sinele. Acuma, mă întreb, dacă e lipsă, cum să fie profundă. Da’ măcar bine că o ştim şi noi…

Şi după ce m-am supărat cu adevărat  profund, m-am gândit, oare cine-o mai fi şi Sinele ăsta. Şi de unde atâta importanţă pe capul lui.  Dv îl cunoaşteţi?

Read the rest…

• un guest-post la Andrei Crivăţ! Merci pentru invitaţie.
• câteva link-uri mai altfel. Mi se pare un domeniu fascinant.
• un bebeluş de 5 luni are nevoie de ajutor şi multe mii de euro. Detalii aici.
• am descoperit blogul unei prietene din copilărie. O surpriză plăcută.

personal, mă gândesc la un experiment de trăit 5 zile cu telefoanele închise. Dar, având în vedere că netul ar rămâne conectat, mai e valabilă figura?

(îmi amintesc de un revelion la munte, fără semnal la mobil. A fost atât de fain, fără “uite reţeaua, nu-i reţeaua!”.Ne-am bucurat unii de alţii, fără a bucura bugetele companiilor de telefonie. )

Întrucât cred că prostituţia e mai puţin curvă decât politica, m-am apucat de meserie, după cum vedeţi: am pus un banner. (explicaţie: “banner” e chestia aia de deasupra care invită subliminal românul la vot.)

Şi da, acest post e un disclaimer. Faţă de mine, în primul rând. Atât mai zic, banner-ul ăsta nu e pentru pantofi. Şi nici pentru orice fel de altă plăcere personală. Dar, adesea, înmormântările costă. Iar eu am ajuns să o plătesc pe a mea. Deocamdată cu bani.
Dar ăsta e alt film. Încă nu ştiu dacă dramă, thriller sau horror.

Revenind.
Am încredere că şi dv gândiţi, chiar dacă unii vă vor blonde

Singur.

Duminică seara,  Bucureşti, o ploaie obosită şi- un restaurant italienesc, un grup de tineri la nişte mese lipite, un cuplu cu mâinile prin scoici şi-o mamă cu fetiţa ei. La masa din dreapta, un tip aşezat cu spatele. Păr blond şi aer nordic. Singurătatea lui făcea notă discordantă în peisaj. Iar verigheta de pe deget, în atmosferă. Părinţi cu copii, iubiţi cu iubite, prieteni cu prieteni, la o cină de toamnă, într-o duminică seara.

Tipul a terminat din farfurie, s-a mai uitat peste un document până şi-a băut berea şi s-a ridicat. În cea mai mare tăcere. Nici nota nu l-am auzit s-o ceară. Şi nici nu l-am văzut când a ieşit.

Apoi vin eu şi vă întreb: câţi bani să câştigi pe lumea asta ca să îţi cumpere o duminică din asta. Cât de mult să iubeşti ceea ce faci (bănuiesc că era ceva os străin cu vreo treabă în oraş), ca să te mulţumeşti şi cu tăcerea la final de săptămână. Că, uneori, când vezi la alţii, parcă începi să vrei şi tu…

Voi faceţi cum ştiţi, eu ştiu cum n-o să fac vreodată. Nici o duminică în tăcere. Fiindcă e păcat să trăieşti zile doar aşteptând să treacă.

sursa

Ideea asta mă tot bântuie de la o vreme, mai ales în perspectiva viitorului care se va transforma în prezent la un moment dat. Ştiu că la şcoală, proba de rezistenţă era aia la care mereu mă lua cu leşin. Iar în liceu nici măcar nu mă mai sinchiseam, îi ziceam profului că prefer un 2 din burtă, decât să-mi dau ochii peste cap în toată splendoarea lor.

Câţiva ani mai târziu, am ajuns să îmi scârţâie toate articulaţiile şi să iau medicamente ca bunicii. Ca să nu mai zic ce  mă îngrozeşte ideea unei eventuale sarcini, probă de rezistenţă maximă pentru oasele mele, micuţele.

În altă ordine de idei, am auzit că în Parcul Tineretului au montat oamenii nişte aparate pentru mişcare în aer liber. Asta e chiar superfain! Mi-aş dori să vă spun că le-am văzut cu ochişorii mei, că le-am folosit cu mânuţele şi picioruşele din dotare, dar nici poze nu am.. Aşa că, până mă apuc eu de lucruri (că la teorii sunt prima) vă arăt ce au făcut alţii sâmbătă, în Plaza:

E bine că unora chiar le pasă şi nu se rezumă doar la a STA şi a da din vârfurile degetelor… Ar trebui să luăm aminte. Şi exemplu.