ŞI BLONDELE GÂNDESC

A ei – mai mică şi cotidiană, a lui – măreaţă şi artistică, prin esenţă. Ele iubesc banal şi îşi compun sentimentele din gesturi care nu se văd până nu încep să-ţi lipsească. Ei iubesc elegant şi din când în când, ca în filmele clasice ori dramele poeţilor nefericiţi. Ele iubesc mărunt, ei iubesc platonic.
Ele se exprimă în prăjituri făcute cu stângăcie şi pahare cu apă servite la bot. Ei cumpără inele scumpe cu pietre preţioase, purtate la vedere. Ştiu femei care se ridică din pat pentru bărbatul lor şi altele care îi cedează bucata mai bună de carne. Şi ştiu bărbaţi care plătesc pe alţii ca să schimbe un bec la maşină. Chiar dacă şi o blondă se pricepe la aşa ceva.
Ele se sacrifică bucuros pentru bărbatul lor, într-o dăruire pe care el n-o va putea înţelege decât târziu şi practica, niciodată. Fiindcă bărbatul când iese din zona lui de confort îşi iese din minţi. Cunosc tipi care ştiau să cumpere diamante, dar uitau că există şi flori neîmpachetate. Şi când nu mai era nevoie de diamante, nici o floare din lume nu mai salva situaţia. Iar ei erau pierduţi pentru totdeauna.
Femeile au un regim al lor de hrană pe bază de bucurie pricinuită, efort care nu lasă febră musculară în urmă. Ci doar pură plăcere. Ştiu tipe care dau totul în pat, uitând că mai au şi ceva de primit. Şi le ştiu fericite.

Dar nu ştiu cât din treaba asta are de-a face cu EL şi cu legătura respectivă sau cu nevoia femeii de dăruire, de raţie alimentară descrisă mai sus. Nu ştiu ce legătură are cu sursa.
Fiindcă femeia e mult mai raţională când iubeşte. Femeia nu scrie poezii şi nici nu cumpără inele. Femeia face cartofi prăjiţi. Iar cartofii prăjiţi sunt pe placul multora, însă inelele se dau pe măsură exactă. Femeia are prietene aproape de sufletul ei, fiinţe cu care împărtăşeşte stări, dureri şi bucurii. Femeia e mai în contact cu sentimentele ei şi cu oamenii din jurul lor. În schimb, bărbatul o are doar pe ea – femeia lui. El are amici cu care merge la meciuri sau bea bere, cu care discută de fotbal şi politici aberante. Uitaţi-vă prin oraş la dimensiunile grupurilor de fete şi celor de băieţi. Să vezi doi tipi la o masă poate fi chiar ciudat, în schimb imaginea de două tipe la cafea e dintre cele mai comune.
Şi se ştie că un grup cu cât e mai mic cu atât e mai legat. Pentru femei e important să spună, pentru bărbaţi, cui spun. Ele îşi doresc o rochie de mireasă, un soţ şi musai copii. Ei nu vor o nevastă, dar îşi doresc mireasa şi mama pruncilor săi.

Sunt convinsă că cel mai aproape sufletului unui bărbat este femeia pe care o iubeşte. Iar bărbatul iubeşte mult mai greu decât femeia. Adică, mai rar.

Ziceţi ce vreţi, dar statistica făcută de mine aşa arată: după o relaţie serioasă, o femeie îşi găseşte mult mai repede pe cineva serios decât bărbatul. Se vindecă de el şi se îmbolnăveşte de altul. Însă bărbatul acela are toate şansele să nu se vindece mai niciodată.

… şi când te gîndeşti că îmi doream să fiu băiat…

Altădată, pe vremea asta începeam să aducem beteala şi globurile din pod. Mai întâi ne înfofoleam bine şi apoi ne urcam în lumea Crăciunului trecut. Apoi mă întrebam, ca în fiecare an, oare de ce nu oi fi strâns beculeţele şi toate podoabele mai ordonat, cu etichete eventual, pentru că ghicitorile cu praf sunt ultimul lucru pe care ţi-l doreşti în Ajun.

Apoi am fi adus bradul în casă şi l-am fi fixat în suport. După care înghesuiam reviste sub el, să stea cât mai drept şi cât mai mult. Să nu cadă peste moş grămadă, când o înghesui şi el cadourile sub brad. După care demara acţiunea împodobitul propriu-zis. Tata punea mai întâi vârful, apoi beculeţele şi beteala, mereu în ordinea asta. Întotdeauna l-am lăsat pe el să potrivească  luminile şi să culorile după plac. Fiindcă brazii împodobiţi de taţi în Ajun de Crăciun au un dichis al lor.

Mama ar fi mişunat în jurul nostru, ne-ar fi cântat colinde şi ar fi strănutat de multe ori. Apoi ar fi strâns cutiile, ar fi stins lumina şi ar fi deschis uşa moşului să vină. Iar continuarea poveştii nu se publică pe bloguri, ci se respiră de fiecare în familia lui. Cu lumânărele, colinde în surdină şi miros de brad rece.

Toată ziua m-am gândit acasă. Şi chiar dacă am împodobit alţi brazi, tot lor le-am împachetat cadourile. Pe fiecare separat, cu fontiţă şi etichete, de parcă i-ar aştepta să le deschidă. E primul Ajun departe de casă. Cineva îmi zicea că e semn că m-am făcut mare. Nu cred, e semn că şi bucuriile s-au îmbogăţit. Eu Ajunul mi-l primesc mâine, tot cu lumânărele, colinde în surdină şi  miros de brad rece. Plus toţi ai mei în jurul mesei.

În prag de Moş Crăciun, copila îşi mărturiseşte încă o dată credinţa. Că lucrurile frumoase se întâmplă până şi-n cele mai sceptice case

Crăciun fericit!

Zilele acestea Sibiul îmi pare ca un moş tânăr, care îţi pune tot ce are el mai bun pe masă. Doar ca să te simţi bine  şi să mai vii.
E o zăpadă îngheţată, că n-a mai nins de două zile. Dar zăpada din Sibiu e albă, fără cenuşiul peisajului bucureştean. Iar frigul îţi pătrunde prin paltoane mai rău decât vântul la metrou, prin păr.

Oraşul în care niciodată nu se întâmpla nimic, fiindcă îl cunoşti atât de bine, ca pe un soţ ale cărui reacţii le poţi anticipa. Sibiul pe care mi-am tocit coatele şi mi-am distrus neuronii ca să-l părăsesc fără regret  îmi serveşte într-un soi de înşiruire logică toate motivele pentru care să-mi fie dor de el…

• când să intru în oraş, coadă de vreo 3-4 rânduri de stat la roşu. Alături, banda pentru viraj dreapta – goală-puşcă. Şi vine blonda, îi depăşeşte pe toţi, dar semaforul – leneş şi el. Mai erau vreo 15 secunde până la verde. În spatele meu, două maşini: un taximetrist şi-un moş. Voiau să facă dreapta şi nu puteau de mine. Situaţie tipică, aţi zice. Ghiciţi care a claxonat! Nici unul.
• ieri eram în dreptul garajului, cu maşina. La semafor – coadă. Vreo 4 maşini. Verde, porniţi. FIECARE dintre ele a oprit să-mi cedeze trecerea. Doar că eu voiam să intru, nu să ies. Şi promit, oamenii îmi făceau semn că poftiţi, iar eu le arătam dintr-un gest cu degetul arătător că o iau în direcţie opusă. Incredibil. Fiecare din cele 4 maşini a oprit.
• toată lumea ştie ce înseamnă culorile la semafor. Chiar şi pietonii! Şi mi-era un fel de drag de colegii de stat la roşu , era o formă de complicitate tăcută între noi, o unitate într-o civilizaţie care mi-era comună acum o vreme. Pe care o practicam şi nu o admiram la semafoare. Apropo de Bucureşti şi dezvoltare personală!
• Dar Sibiul e mai leneş, căci pentru distanţă de trei străzi nu ţi-e greu să mai scoţi maşina. Fiindcă ştii precis că ai loc de parcare şi unde te duci şi când te întorci. La tine, în faţa casei.
• Sibiul e mai leneş, fiindcă îi ştii toate străduţele şi cele mai ascunse scurtături. De îţi permiţi să pleci la fără cinci, când trebuie să fii la fix acolo.
• Sibiul e mai leneş, că nu s-a inventat încă slalomul printre maşini într-o coloană. Fiecare stă pe banda lui, în treaba lui. De parcă ar fi toţi aşa deştepţi să ştie că mare brânză nici nu faci cu toate fentele din dotarea roţilor tale. Ale minţii, că maşina tot roşu prinde la semafor.

În concluzie, e bine acasă. Data viitoare când merg la Bucureşti, o să încerc să aduc şi lucrurile astea cu mine. Cine ştie, poate or să vă placă şi veţi hotărî că le păstraţi.

Eu am crescut pe asfalt. Singurii porci pe care i-am văzut erau în cărţile de colorat. Unde erau adorabili, roz şi cu coada răsucită. Nu-mi amintesc de nici un “tăiatul porcului” , de nici un şoric ros până faci febră musculară, de nici un maţ pus la uscat. Dar am auzit pe la alţii. Atâta am auzit, că aproape îmi doream şi eu. Dar asta cred că era doar o fază, ca aia când voiam să merg şi eu la bunici la ţară, la discotecă. Dar nici bunicii nu prea stăteau la tocmai ţară, şi nici discoteca nu prea era foarte discotecă. Aşa că, am ales să nu aprofundez studiul asupra situaţiei, chiar dacă am avut prietene care mă invitau în paradisul dezmăţului rural.

Aşadar, n-o să mă judecaţi prea aspru, dacă o să mărturisesc că mie nu-mi plac porcăriile. Nici măcar de Crăciun, de parcă doar atunci se coace porcul în copac. De fapt, animale asasinate găseşti la orice oră în supermarket. Din porţia crimă cu premeditare vândută la kilogram. Să zicem că nu neapărat aspectul ăsta mă dezgustă, cu toate că imaginea roz a purceluşilor nu îmi creşte neapărat pofta de mâncare.

Iar la noi în casă, disperarea după porcării e de fapt disperarea după prăjituri. Porcăriile le dăm la musafiri. Am o bunică ce deţine nişte talente periculos de bine dezvoltate. Periculos pentru silueta fetelor de revelion! Trebuie că femeia are vreun secret, că doar reţetele sunt publice… şi nu-mi explic. Face cele mai gustoase creme şi le ştie combinaţiile din cap. Are un cântar în ochi şi un simţ în plus. Niciodată nu am înţeles de ce trebuie să îndur atâtea porcării la masă, până să ajung la prăjituri…
A, şi e vestită pentru ce ştie să facă. Astfel încât, toţi musafirii noştri ne mănâncă numai prăjituri.

foto 1, 2

Povesteam de profa mea de română în postul trecut, iar azi primesc un comentariu de la Sandra, care mă uimeşte întrebându-mă dacă nu cumva e vorba d-na cutare şi o numeşte direct. A recunoscut personajul! Doar din poveştile mele!!!

În seara asta merg cu o mare bucurie la culcare. Bucurie pe care musai i-o întorc şi doamnei Abia aştept să ajung la Sibiu! Iar Sandrei şi dumneavoastră o să vă aduc detalii, de-ndată ce le voi fi realizat.

De Crăciun, nici o bucurie nu e prea mult!

Ştiţi că povesteam de conferinţa despre cancerul la sân şi despre doamna cu batic roşu, care ne-a arătat urmele chimioterapiei într-un gest de curaj atunci?

Acum apare ocazia de a sta de vorbă cu dânsa pe facebook, într-o discuţie live, unde vă invit, doamne şi domni, să punem întrebări, să povestim experienţele (ale noastre sau ale altora) sau doar să mai învăţăm câte ceva. Azi Mâine, de la ora 14.00 va fi multă lume pe facebook!

p.s. Dacă vreţi să transmiteţi ceva prin mine, ziceţi numaidecât. Iar eu voi da mai departe

Later edit: întâlnirea s-a amânat pe luni marţi. Din motive tehnice.

Later edit 2: să sperăm că mâine destinul va ţine cu noi. Ne vedem la 2!

Întâlnirea se va întâmpla cândva în ianuarie. Organizatorii îşi transmit scuzele pentru confuzia creată.

Când a deschis uşa clasei la prima oră dintr-a cincea, aş fi dat orice să fie doar un vis urât. Mă jur. Stăteam în prima bancă de la mijloc cu cea mai bună prietena şi mă rugam să nu fie adevărat. Trecerea de la învăţătoarea mea tânără, cu bucle libere şi vorbă rârâită se transformase într-o vibraţie puternic negativă. A spaimă.

Nu ştiam cum o cheamă, dar îi cunoşteam glasul, după cum striga la noi prin pauze, pe holuri. Era înaltă, pe la vreo 50 de ani. Cu un spate îngust şi un bust mic, bucle negre, sucite cu fierul şi o pereche subţire de buze trase-n ruj sidef. Îi ştiu şi acum ochelarii de pe nas şi gestul cu care lua pixul în mână şi trecea absenţii în catalog. Uneori se uita fix peste ramele aurii, de parcă nici nu voia să te vadă prea bine, în toată mizeria ta prost exprimată, de clasa a 5a. Era fix genul de profă care îţi chinuie anii copilăriei. Sau ce-o mai fi rămas din ei.

Am început să-l urăsc pe Creangă, pe Sadoveanu şi pe toţi ai lor, Read the rest…

Zilele acestea citesc ceva plăcut şi deloc solicitant, ba picat în mâinile mele ca dintr-un fel de complot ciudat, o dată cu prima ninsoare. Cei care aţi citit ştiţi despre ce vorbesc. Ceilalţi să stea liniştiţi, n-au pierdut mare lucru. Precizez că aceasta nu este o recomandare de carte, nici măcar un articol propriu-zis. E doar o înşiruire de gânduri, de vise transpuse şi mărturisiri cărora n-o să am vreodată curaj de a le da glas. Decât formă.

Iată-mă.

Despre înşelat şi alţi demoni

Se zicea despre o femeie şi un bărbat. Puşi ca într-o oglindă, nu se iubesc între ei, ci iubesc în două planuri diferite, complet întâmplător intersectate. Şi iubesc – fiecare pe omul lui- absolut, curat şi nebun. Iubesc în felul acela în care doar cărţile scriu, iar oamenii doar îşi doresc să trăiască. Dar momentul întâmplător îi găseşte pe cât de leşinaţi de iubire, pe atât de leşinaţi şi de dor. Căci jumătăţile erau la New York, respectiv la Londra. Cu treabă. Cu navete pe avioane şi conversaţii pe mess. Cu vibratoare în dulap şi unghii roase de necaz. (Tată, aşa era-n poveste, eu nici măcar nu ştiu ce înseamnă cuvântul ăla. “Necaz”, desigur.)
În fine, oamenii se întâlnesc, nu-şi pot ţine hainele pe ei şi cu asta basta. După care e vorba de şters urma păcatului, de pe pielea, aşternutul şi sufletul lor.
Povestea e spusă de ea. Care-şi explică nevinovăţia, aducând iubirea pentru cel de departe ca probă absolută. O banalitate demnă de clasa a 2a, o să-mi spuneţi. Dar finalul (chiar dacă previzibil) întoarce situaţia şi schimbă verdictul. Hainele zburaseră doar într-un vis de-al ei, păcatul fusese născut în mintea ei bolnavă. De dor şi de iubire. Îmbolnăvită de un chip de bărbat, care nici în vise nu-i mai era accesibil. Nici în acele vise măcar…

Un băiat mi-a spus odată că bărbatul poate iubi doar cu trupul, fără să-şi implice şi sufletul în actul trupesc. Iar eu i-am răspuns că şi femeia poate iubi doar cu mintea, fără să conteze că al cui e trupul iubit.

Că urmele se şterg, dar demonii rămân.

• Înregistrarea emisiunii de la Radio Lynx  aici



• Un guest post la artistu:

Reacţia tatălui meu la aducerea acasă a primului tânăr într-o calitate „anume” a fost demnă de premiat. Ori cu Nobelul pentru Pace, că tot se poartă, ori cu Oscarul pentru situaţii extreme. Şi să nu mai batem pasul pe loc, întrucât cauza extremităţii de situaţie e evidentă tuturor, sunt aproape convinsă. Deci tata…

• Ştiţi noul Blend a med white pearl, care intoxică momentan cu reclame pe toate gardurile?! Mi-a distrus gingiile în doar o săptămână (atâta mi-a luat până am cedat în faţa durerii şi sângerării , acu’ nici dinţi albi nu mai îmi trebuie, îs buni ai mei cu galbenul lor cu tot. După două zile de revenit la vechea pastă de dinţi, mi s-au reparat toate rănile din gură)

Pe principiul încercarea moarte n-are, se reia campania de vaccinare a fetiţelor împotriva cancerului de col uterin.

Un vaccin împotriva cancerului. Mai citiţi o dată. Un vaccin împotriva cancerului!!! Să deţii aşa ceva în ziua de astăzi ar trebui să însemne că eşti un fel de Dumnezeu. Ar trebui să fii putred de bogat şi să ai statui ridicate la fiecare colţ de stradă. Dar lucrurile nu stau chiar aşa, cel puţin la noi în ţară.

Mai demult am fost invitată la o conferinţă pe această temă, unde s-au analizat greşelile de comunicare în campania trecută de vaccinare. Într-adevăr extrem de prost făcută. Într-adevăr, şi tanti Neli de 4 ar fi putut s-o gândească mai bine, dar nimeni n-a întrebat-o pe ea.

Ce nu înţeleg eu acum e de ce oamenii ăştia repetă greşeli din trecut? Şi de ce fix oamenii (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului) care ar trebui să apere interesele pruncilor noştri au interesul de a le băga beţe-n roate? N-au fost şpăgile destul de consistente? Mai mulgeţi, fraţilor, o vacă şi puneţi de un cozonac, poate mai creşte cota la bunăvoinţa cui n-o are. (Nu vă imaginaţi că ştiu despre ce vorbesc, dar îndrăznesc să trag aceste concluzii după ce citesc îmbârligăturile astea. Şi le recitesc, că mă pierdusem printre nume de instituţii care mai de care mai majusculat caligrafiate)

E un subiect delicat, asta am stabilit deja. Gândiţi-vă că iei una bucată tată şi îl pui să se gândească la fiică-sa. Aia pe care o ştie din burtă de la mamă-sa, aia pe care a şters-o de bale şi a hrănit-o cu biberonul. Aia pe care o pupa pe mânuţe şi o lăsa să-l tragă de perciuni. E aceeaşi copilă, chiar dacă acum are 10 sau 11 sau 12 ani. Pentru el e aceeaşi. Şi spune-i omului că fata lui are vagin şi o să facă sex la un moment dat. Şi că treaba asta ar putea s-o îmbolnăvească, să facă o grozăvie de cancer şi să moară. E vorba de franzeluţa aia de copil, care îi încăpea în palma dreaptă.

E delicat, la extremă. Iar comunicarea proastă la aceeaşi extremă : foarte.

Ştiu că ziceam la un moment dat un mare NU acestui vaccin. Între timp, cer permisiunea să mă mai gândesc. Iar până va veni vremea să am nevoie să judec o decizie pentru copilul meu, oi avea şi mai multe studii de caz ca argumente solide. Într-o direcţie sau alta.

În încheiere, vă amintesc un singur lucru: A avea relaţii sexuale neprotejate cu o persoană e ca si cum te-ai fi culcat cu toate persoanele cu care s-a culcat respectiva pînă atunci. Din punct de vedere epidemiologic creşterea e exponenţială. Iar franzeluţele din franzeluţe se fac, dacă mă-nţelegeţi.

*(un bun punct de plecare pentru cei interesaţi să cerceteze subiectul găsiţi la dl Petreanu)

sursa foto 1, 2, 3