ŞI BLONDELE GÂNDESC

Când a deschis uşa clasei la prima oră dintr-a cincea, aş fi dat orice să fie doar un vis urât. Mă jur. Stăteam în prima bancă de la mijloc cu cea mai bună prietena şi mă rugam să nu fie adevărat. Trecerea de la învăţătoarea mea tânără, cu bucle libere şi vorbă rârâită se transformase într-o vibraţie puternic negativă. A spaimă.

Nu ştiam cum o cheamă, dar îi cunoşteam glasul, după cum striga la noi prin pauze, pe holuri. Era înaltă, pe la vreo 50 de ani. Cu un spate îngust şi un bust mic, bucle negre, sucite cu fierul şi o pereche subţire de buze trase-n ruj sidef. Îi ştiu şi acum ochelarii de pe nas şi gestul cu care lua pixul în mână şi trecea absenţii în catalog. Uneori se uita fix peste ramele aurii, de parcă nici nu voia să te vadă prea bine, în toată mizeria ta prost exprimată, de clasa a 5a. Era fix genul de profă care îţi chinuie anii copilăriei. Sau ce-o mai fi rămas din ei.

Am început să-l urăsc pe Creangă, pe Sadoveanu şi pe toţi ai lor, pe măsură ce profa îşi mărturisea dragostea ei fără margini pentru copilărie, pentru han şi Ancuţa, pentru aromele acelor vremuri. Poate din cauza asta, pentru mine copilăria nu are nimic idilic, nu-mi trezeşte nostalgii, nu mă trimite la taste, decât pentru a confirma că a trecut şi că ce bine-mi pare. Dar am început să-i învăţ comentariile dictate ca la dactilograful de la tribunal nu din plăcere, ci din teamă. Poeziile îmi erau mai pe plac, le puteam învăţa doar versurile şi improvizam interpetări ca să scap mai ieftin. Când bănuiam c-o să m-asculte, mă îmbrăcam în culori-pastel de-acasă şi-ncepusem chiar  să îmi cumpăr hainele cu gândul la ea. Căutam s-o îmbun şi pe căi non-verbale, întrucât doar mai târziu aveam să aflu că oricine poate fi stăpânul cuvintelor. Doar roşul ce îmi răsărea pe chip numai a pastel nu aducea.

Rareori urla la ore. Pe vremea aceea nu înţelegeam de ce, dar vremurile s-au schimbat. Alteori ne făcea să ne ruşinăm mai rău decât atunci când te întreabă popa de când n-ai mai călcat pe la biserici. Ştiu că m-a întrebat ce-nseamnă urbe. Şi de teamă să nu fie ceva complicat, vreo şmecherie metaforică ori şiretlic de-al ei ciudat, am tăcut ca un filozof ratat şi am ratat cu totul momentul. Că doar ştiam nenorocitul de cuvânt. Dar ce nu ştiam eu pe vremea aia era că şi profesorii sunt oameni.

Mai întâi i-a plăcut ei de mine. Îmi dădea doar note mari şi mă întreba cine îmi face temele. Duhul Sfânt (!) , că ai mei n-aveau timp de prostii din astea. Mama nici pe la şedinţele cu părinţii nu dădea, ba şi susţinea cu semnături absenţe de la şcoală. De câte ori binevoia Măria Mea. Mă rog. Apoi mi-a zis că am avut cea mai frumoasă teză de clasa a cincea pe care o văzuse vreodată. Era despre povestea căprioarei şi , din nou, n-am înţeles ce poate fi frumos la asta. Dar uşor-uşor, am început să învăţ comentariile. De dragul ei. M-am apropiat de cuvânt, chiar dacă de Sadoveanu niciodată. Deja prin clasa a 6a nici nu-mi mai era frică.

Apoi a venit momentul acela, când parfumul ei înţepător, cu nume de magie neagră îmi sugera altceva. Eleganţă şi cultură. Îi observasem mâinile îngrijite şi degetele lungi, singurul inel cu verighetă şi puloverul de mohair. Îi ştiam mişcările pe de rost, încât puteam prezice cu exactitate de mama Omida unde avea să deschidă catalogul. Iar în clasă era mai puţin cu un elev, care tremura. Mă relaxasem. Începusem s-o văd pe femeia din spatele catedrei. Îi imitam semnătura pe spatele caietelor şi eram curioasă cum e la ea în casă. Ce mănâncă seara sau dacă găteşte pentru bărbatul ei. Cu ce creme scumpe îşi unge degetele subţiri şi de unde-şi ia mohairul din pulover.

După prima olimpiadă, mi-a dăruit o carte de Noica şi o ciocolată. Şi mi-a povestit de fiica ei. Că i-ar plăcea să o cunosc. Ciocolata am devorat-o rapid, era din cele banale, dar cartea nu am citit-o nici până azi. Poate că teama nu-mi fusese total ştearsă. Şi mă urmăreau întrebări la care să nu pot formula răspuns. În faţa dânsei.
După a doua olimpiadă, m-a chemat la ea acasă. Mi-a arătat craterul născut în scaunul pe care a învăţat fiica ei.  Şi inscripţiile de pe pereţi. Studia medicina şi o studia bine. Mie mi-au rămas în minte lumina din casă şi masa mare de lemn masiv.

Înainte de naţională, mi-a dat telefon. Să-mi mai spună o dată cum e corect: “ora două”, “douăzecişidouă” februarie. Că îmi urează succes şi că, oricum ar fi, o să îmi placă mult. Şi aşa a fost. Altădată mi-a zis că n-o să mă fac vedetă, cum mă lăudam, ci doctoriţă cu facultate pe la Cluj. Că vedetele nu-şi poartă părul în codiţe şi nici nu-şi taie unghiile aşa de scurt. Că o să beau cafele cu mama (pe vremea când nici în poze nu-mi plăcea cafeaua) şi o să mi se facă dor de ea. Nu întotdeauna înţelegeam ce îmi spunea, dar avea o armonie şi-o căldură, încât puteai să juri că are puteri supranaturale… M-a învăţat despre “candoare” şi mi-a descoperit în suflet dragostea pentru cuvânt. Şi au mai fost nişte previziuni, pe care le-oi păstra în taină, până când o să le primesc în viaţa mea.

Mi-e dragă fiecare frază a acestei publicări şi n-am ştiut la care să renunţ. Dincolo de posibilitatea de a vă fi plictisit după primul paragraf, să ştiţi că postul ăsta este pentru mine. Fiindcă o dată cu degetele ei şi unghiile albe, cu felul în care-şi scotea pixul din penar, mi-am amintit şi încrederea pe care-o picura în mine cu fiecare răspuns greu pe care îl cerea. Profesorii se fac cu diplome, iar pedagogii se fac din talent. Sunt oameni cu care te-ntâlneşti ca să-ţi arate lucruri despre tine. Pentru fiecare prof rău pe lumea asta, pentru fiecare om pe care l-aţi înjurat, iar la banchet i-aţi pupat mâna. Mâna care a stors din voi ce-a fost mai bun şi mai frumos. Mulţumim!

*Acest articol a fost scris la îndemnul unica.ro, unde vă invit să lăsăm poveştile să curgă mai departe..

Variaţiuni pe-aceeaşi temă

• Povestea merge mai departe (33)
• Am ajuns acasă (22)
• Zilele astea mi-e dor de Cluj (46)
• Primul Ajun departe de ei (17)
• Crăciun culinar (18)