ŞI BLONDELE GÂNDESC

Ştiu, eu ratez unele faze chiar şi în reluări, dar măcar recunosc asta, deci sper să-mi fie iertat păcatul pe jumătate.

Azi vreau să vă dau o veste frumoasă, şi anume că am descoperit şi eu blogul Roxanei Voloşeniuc, redactor-şef şi director editorial Elle şi Elle Decoration. Când i-am spus mamei de ea, m-a întrebat că “cine-i asta” şi de unde atâta încântare. E un fel de divă care nu apare la TV – am răspuns – şi nici în ziarele de scandal. …Dacă asta o mai face o divă în ţara asta a noastră, unde nici divele nu-şi mai primesc ce e al lor. (Şi ca să comentaţi în cunoştinţă de cauză, luaţi de aflaţi o părere a Academiei Caţavencu despre subiect.)

De fiecare dată mă emoţionează într-o formă foarte copilărească orice soi de apropiere faţă de un personaj pe care-l ştiu din poze.  Când îţi dai seama că frumuseţea există şi dincolo de photoshop, că se hrăneşte cu mâncare şi fotografii frumoase, ba mai şi intră pe net la ore la care şi tu eşti conectat. Şi mai nou are şi blog, pe care-l poţi pune în blogroll şi citi zilnic, cu satisfacţie mai mare decât a fanului care nu se spală o săptămână după ce-a dat mâna cu vedeta. Că nu citeşte toate cărţile de la “lectură obligatorie”, ci le alege doar pe cele care-i cad bine la stomac. Asta te face uman. Te scoate din paginile revistelor de modă şi al petrecerilor în little black dress. Din tiparele perfecţiunii, pe care puţini au curajul să le abandoneze în numele autenticităţii. Perfecţiunea nu există, însă nu toată lumea o recunoaşte la persoana întâi.

Despre Roxana Voloşeniuc nu ştiu nici cu cine e combinată, nici cu cine a fost. Şi nici nu mă interesează. Vă spun doar că e poate cel mai frumos redactor-şef de la noi, un fel de Carrie Bradshaw mult mai frumoasă, de România. Sper că şi mai fericită. Decât frumoasă. Şi decât Carrie.

Blondele îi urează bun venit. De fapt, atât voiam să spun.

sursa

În ziua în care mi-am cumpărat Rovinieta ca un şofer responsabil ce sunt era să-mi rup maşina de vreo 3 ori. Trei este un număr magic, ales la întâmplare, întrucât nu pot preciza o valoare exactă a posibilelor daune.

Problema? O porţiune de drum de pe Dealul Negru, cam până la Deduleşti. Cratere în asfalt. Peste tot. Printre cratere – tiruri. Bine, pentru prezenţa tirurilor nu era ministerul transporturilor de vină (mă scuzaţi, dar nu pot scrie cu majuscule). Ele erau în legalitate, săracele, unele chiar în staţionare în mijlocul craterelui. Cele mai periculoase însă, erau cele în mişcare ca la slalom printre gropi.

Slalomul ăsta te fentează rău uneori, că instincul de evitare a gropii te poate vîrî drept sub tirul mişcător. Şi atunci să vezi cum îţi stau toate înjurăturile în gât!

Astăzi, printre gropi şi înjurături, aud la radio despre rovinieta electronică. Despre cum vor ăştia să prindă hoţii care nu plătesc taxele la stat. Din punctul meu de vedere, statul e hoţul. Pentru că eu sunt cuminte şi plătesc, dar mă pedepseşte ca o învăţătoare tâmpă, care pune toată clasa în genunchi, fiindcă un îndrăzneţ a făcut-o cretină. După care îşi cumpără leucoplast ca să-i închidă ăluia gura, în loc să-şi cumpere ei alt creier. Chiar dacă omul avea dreptate, de ce trebuie să suferim cu toţii?!

Vreau să zic, ăia au dreptate să nu plătească. Pentru că nu primesc nimic în schimb. În afară de cratere în asfalt şi facturi de la reparat maşina.

Unde naiba se duc toţi banii ăştia? Şi de ce nu se iau măsuri pe drumul ăsta atât de circulat? Sau e pe principiul de ce să mă mai spăl, că mâine mă murdăresc la loc. Ştim, or să răsară cratere şi după următoarea iarnă. Dar, până atunci, măcar o groapă reparaţi. Aveţi şi bani. Din rovinieta mea! Că astăzi am plătit-o.

Cică mamele de fete şi mamele de băieţi sunt construite din materiale diferite, de parcă producătorul le-ar fi ştiut destinaţia dinaintea inventării ecografiei de 12 săptămâni.

Mitul soacrei cu un ochi la spate şi gheare ascuţite

Mitul există, soacra se formează. De cei care cred în ea. Deci, dacă mă întrebaţi pe mine, nu s-a născut mamă de băiat căreia să nu-i placă de mine. Ba se mai trezesc unele în ultima vreme care mă plac mai mult decât feciorii din dotare, deci ţin să precizez că nici una din extreme nu-i bună.

Eticheta de “soacră” mă scoate din sărite, doar fiindcă sună negativ din start. Şi vă povestesc ceva. De când eram mică. Bunica din partea tatălui şi mama mea s-au înţeles foarte bine de cât sunt eu să-mi amintesc. Nu mai spun că la orice ceartă de-a alor mei, bună-mea asta niciodată nu-i lua partea lu’ tată-mio, de ziceai că e lumea femeilor împotriva lui.

Aşa că îmi veţi înţelege nedumerirea când am auzit-o pe mama prima dată prezentând-o pe bunica drept “soacra mea”. Ştiu precis că m-am uitat ciudat şi nu am înţeles ce i-a venit lu’ mama să vorbească aşa vorbe grele şi în asemenea moment prost, când mai era şi bună-mea de faţă! “Soacră” suna rău în capul meu, da’ rău de tot, ca mama vitregă din Albă-Ca-Zăpada. Ulterior am dedus că ceva e stricat la mine, că în rest nimeni nu reacţiona. Şi mi-am însuşit expresia în vocabular, ca pe cuvintele alea pe care le bănuieşti, chiar dacă nu le-ai căutat niciodată în dicţionar.

Nu toate soacrele sunt “soacre” şi nici toate mamele vitrege cotoroanţe.

Declarăm sezonul gurilor ochiilor, ei fiind cele mai îndrăgite părţi ale noastre. Mă încadrez şi eu în oala majorităţii, deci no comment.

Tare mă bucur că toţi le îngrijim, cu toate că, în ritmul ăsta, o să-mi pară rău că m-am apucat de stomatologie! Cu obiectul muncii curat, îngrijit şi atât de iubit, blondele or să moară de foame..

În aceeaşi ordine de idei, din acele zone prea puţin băgate în seamă, haideţi să alegem una pe care s-o iubim necondiţionat. Din momentul ăsta.

Eu îmi aleg burtica. Dumneavoastră?

În nici una dintre lumile astea nu e dreptate pentru toţi. Nici în lumea părţilor noastre anatomice.

Zilele astea mă preocupă faptul că nu-mi iubesc şi îngrijesc tot corpul la fel. De dinţi am o deosebită grijă, chiar dacă niciodată nu o să am zâmbetul pe care mi-l doresc. Când eram mică, ştiu că sufeream pentru fiecare fir de păr detectat în perie, iar burta mi-a fost mereu o străină.

Capul e zona de care mă ocup cel mai mult. Şi mă gândeam oare de ce îmi neglijez picioarele, când ele fac mai multă muncă pe zi decât capul pe săptămână. Trist, dar adevărat. E o perioadă în care un profund sentiment de inutilitate mă încearcă. De fapt, m-a încercat acu’ o vreme, de vreo 5 ani mă stăpâneşte.

Dada, capul. Şi dimineaţa şi seara îmi curăţ faţa cu tot felul de loţiuni, ba mă  mai spăl pe dinţi şi dau cu creme fine. Bineînţeles că părul îl protejez în tot acest timp, nu carecumva să-l ung sau să-l năclăiesc în vreun fel. Apoi îmi îngrijesc buzele şi gata de culcare.

În timp ce, cu restul de carne şi oase termin urgent în 10 minute sub duş. De curând am descoperit plăcerea de a nu folosi nici un fel de lufă, burete sau alte bariere între mine şi pielea mea. Nici nu ştim cât de frumoşi suntem până nu punem mâna să vedem! Iar de lapte de corp rar mai am timp.

Şi dincolo de toate astea, zilnic interacţionez prin ceea ce beau şi mănânc cu un întreg sistem care nu mi-e la vedere. Prin ceea ce gândesc şi simt cu un întreg sistem care-mi determină stări care ies la vedere. Nu mai ştiu ce alegeri să fac. Nu mai ştiu ce-am făcut cu mine.

Aşa că am pornit în căutarea celei mai puţin iubite părţi din mine. Şi-am să învăţ să o iubesc.

Nu caut în statistici cele mai iubite părţi de corp. Caut pe cele mai puţin iubite. Că poate le găsim şi lor stăpân.

De ce nu-i spui?
Nu pot.

Crezi că n-ar primi?
Urăsc să mi se sugereze răspunsuri în întrebări.

Bine, de ce nu poţi?
Nu vreau. Şi e bine aşa. Schimbă subiectul.

Cum vrei. Ce faci aici?
Asta te-ai gândit să mă întrebi? De parcă m-ai cunoaşte de un ceas. Toţi cei care mă cunosc de-un ceas mă-ntreabă asta.

Dar de când crezi că te cunosc?
De mai demult de-un ceas, dar de mai puţin decât dintotdeauna. Şi nu mă cunoşti încă. Şi ştiu că la răspunsul ăsta te aşteptai.

De ce mă chinui uneori?
Fiindcă îmi dai voi să o fac. Uneori am impresia că îţi place.

De ce sunt eu cel care pune întrebări?

Fiindcă eu sunt cel care ascultă.

Dar asculţi doar ce vrei tu.

Păi te ascult pe tine, ce mai vrei?

Să mai asculţi. Şi să îmi spui şi mie dac-auzi.

————————————————-

Postul acesta vine ca un răspuns la provocarea lui Vali de a scrie ceva reflexiv. Atât de reflexiv, că v-am scos din oglindă ca să vă bag în ceaţă. Mie mi-a făcut plăcere.

Şi mie.

Dar îţi vei aminti de mine.

O să se-ntîmple-odată chiar şi treaba asta, căci tot ce e frumos ne trece. O să mă uiţi când mergi acasă, o să mă uiţi şi când te-ntorci, o să mă uiţi când o să îţi faci planuri şi-o să mă uiţi şi noaptea-n cele mai frumoase visuri.

O să mă uiţi atunci când o vei lua de mână, atunci când o vei săruta cu foc întâia oară. O să mă uiţi când îţi va fi mireasă şi-atunci când îţi va naşte prunci. Atunci când îţi va face toate de mâncare şi-ţi va da apă ca să bei când te usuci.

Dar din când în când o să-ţi mai aminteşti de mine.

Când o să îţi vezi planurile împlinite şi visele frumoase adormite-n nopţi. Când o s-o strângi la pieptul tău întâia oară şi-apoi când o să-i ceri să fiţi părinţi. Când toate astea vor fi întâmplate    şi-ţi vei fi aşteptând amiazul,        cu păr cărunt,      paharul gol…     Şi-un gând din tinereţe. Frumos. Dar trece!

De asta zic, o să mă uiţi.

P:S. Morala: mai bine sclerozat decât retrospectiv.

de 39,5 motive.

Febră din asta n-am mai avut de când eram mică şi-am făcut insolaţie la Ocna. Dar eu am crezut că e de la Bonibon, fiindcă ingurgitasem o cantitate peste limita legală stabilită de mama. De atunci, să nu mai aud de Bonibon. Şi nici fan Ocna nu am prea rămas.

A, şi ştiţi ceaiul ăla cu scorţişoară, după care eram înnebunită, de mi-a îngălbenit dinţii şi-am încercat să-l beau cu paiul?! … Eah, ceaiul e noul Bonibon. Chiar dacă singurul lor lucru în comun e faptul că m-am îngreţoşat iremediabil.

p.s. Dacă am vorbit prostii zilele astea, să nu credeţi nimic din ce am zis

sursa

Nu ştiu de ce. Probabil ideea de învăţat, de sesiune şi examene răsună a Cluj în capul meu. Zilele astea mi-e dor de prietenele mele, de camera mea din cămin, de sala de lectură şi de cafeaua încălzită la microunde.

Mi-am tot imaginat cum ar fi fost de-aş fi rămas acolo, pe străzile în pantă şi vremea capricioasă. E tare ciudat cum ştiu că toată şederea mea în Cluj a fost asortată cu nori grei şi ploi bogate, dar amintirile de azi sunt înecate în miros de poveşti târzii cu becul stins şi vopsea proaspătă de calorifer încins.

Mi-e dor de mesele de la BCU şi nesul cu 5mii, de pauzele din curtea din spate şi fustele noastre lungi de vară. Mi-e dor de mirosul de kebap pe care-l găseam dezgustător şi covrigii de la Primăvara. De priveliştea de pe geamul Casei de Cultură şi urcatul pantei din Haşdeu. Ba şi de gălăgia din cantină şi mirosul de ulei prăjit mi-e dor, când mi se face foame. Chiar dacă rar erau apreciate atunci, pe vremea aia.

Iar multe dintre cele pe care astăzi le îmbrac în strai de nostalgie caldă mă făceau să plâng atunci, să-mi caut locul fără să-l găsesc, să plec prea des acasă şi să mă întorc cu inima-ndoită. Am pierdut fără să ştiu bucurii banale şi tablouri de studenţi, doar fiindcă am crezut că, dacă azi nu îmi mai trebuie, le pot servi şi mâine liniştit.

Nu-mi pare rău de ele, ci-mi pare rău de mine. Căci alta mi-ar fi fost şederea în Cluj, dacă aş fi ştiut că îmi e numărată. Ar fi fost mai frumoasă. În realitate, nu doar în amintiri.

Să nu faceţi ca mine. Fiindcă, în realitate, toate şederile ne sunt numărate.

• Weekend-ul acesta apărea în Tribuna un articol despre bloggeri, în care se spune clar şi răspicat că şi blondele gândesc. Mai multe aici.
• Azi a apărut pe cuvinteonline.ro  profilul Copilei blonde, poate cel mai frumos şi documentat material scris despre mine până acum. Copiii ăştia sunt sibieni de-ai mei şi îi văd tare pasionaţi de ceea ce fac. Rămânem cu ochii pe ei! (Later edit: site-ul nu merge cu internet explorer, folositi alt browser)

Titlul acestei postări e un alt fel al lui “cine mi-s io!”, da’ parcă l-aş lăsa totuşi aşa… Doar ştiţi că nu sunt tocmai cea mai modestă persoană pe care o cunoaşteţi