ŞI BLONDELE GÂNDESC

..înseamnă că nu îţi mai pasă.

Ştiţi, de multe ori mi s-a întâmplat să explic oamenilor unde au greşit faţă de mine şi felul în care m-au rănit. Chiar dacă în sistemul lor de referinţă, regulile erau altele, eu simt după propriile mele reguli. Tot după ele, şi plâng.

Alteori, le explicam altor oameni de ce nu m-am supărat pe o situaţie. Sau pe un comportament. Fiindcă nu ţin la formalităţi în familie şi nici la cadourile de ziua mea. Cu toate că un buchet de flori nu strică niciodată. Dar drumul pieţei îl poate învăţa oricine, în schimb, sunt alte lucruri care nu se vor putea schimba niciodată. Cum ar fi năravul.

Dar, atunci când te întrebi dacă să te superi pe ce s-a întâmplat, pe cine “n-a întâmplat” buchetul de flori sau năravul dorit…înseamnă că ai deja demult răspunsul: nici nu mai contează. Fiindcă atunci când cineva nici să te supere nu mai e în stare, trebuie că se încadrează la pierderi nesemnificative. Atenţie, chiar dacă pierderi, tot nesemnificative.

Zilele astea, mă străduiesc să mă supăr. Fiindcă încă nu sunt atât de sigură pe semnificaţia ultimului adjectiv: nesemnificativ?

Poate l-aţi primit şi voi pe mail, pe mine tare m-a pus pe gânduri. Rezultatele le discutăm după.

Imaginea de mai jos are doi delfini identici in ea. A fost folosita in spitale pentru a masura nivelul de oboseala al pacientilor. Priveste la cei doi delfini cum sar din apa.

Delfinii sunt identici. Un studiu stiintific apropiat ne-a dezvaluit ca: in ciuda faptului ca delfinii sunt identici o persoana supusa starii de oboseala (care are un nivel scazut al antioxidantilor) va descoperi totusi diferente intre ei. Cu cat pacientul descopera mai multe diferente (intre cei doi delfini), cu atat el este mai obosit (are un nivel al antioxidantilor mai scazut)…

Priveste la fotografia de mai jos si daca gasesti mai mult decat una sau doua diferente inseamna ca trebuie sa-ti iei o vacanta. Read the rest…

Ascult valsul pe care şi-au deschis părinţii mei nunta. Nici măcar nu sunt sigură că e ăsta, întrucât îl ştiu mai mult din lălăitul lor retrospectiv. Că alte detalii nu am. Sunt într-o nouă fază, e  era valsurilor pe trilulilu.

Azi nu vă ţin mult, azi vă fac doar o urare: Să aveţi timp.

Şi nu vă gândiţi că e unul din posturile în care mă plâng că nu mi-am spălat vasele de 3 zile. Sau că nici nu mai ştiu cum arată frigiderul pe dinăuntru, de când n-am mai mâncat acasă. Astea-s detalii de percepţie. Schimbaţi percepţia în direcţia fericirii şi vasele se vor spăla de la sine. Sau nu vă vor mai deranja :p

Astăzi vă doresc să aveţi timp să murdăriţi vase.  Să stricaţi perechi de pantofi şi să decoloraţi haine la soare. Să aruncaţi bani pe prostii şi să vă certe părinţii. Să vă sune telefonul în disperare, înseamnă că oamenii au nevoie de dv. Să vă amorţească trupul înainte de-a adormi, înseamnă că sunteţi la cineva în braţe. Să vă faceţi griji pentru copiii dv, înseamnă că sunt deja mari să ia decizii importante. Să vi se strice maşina şi să vă luaţi una noua. E semn că aveţi cu ce. Să primiţi doar invitaţii duble. E semn de fericire. Şi să vă enervaţi că n-aveţi timp să le onoraţi. Când n-ai timp pentru ceva înseamnă că ai pentru altceva. Astăzi vă doresc să aveţi timp să murdăriţi vase.

Şi mie tot aşa.

De câteva zile încoace, m-am făcut o doamnă şi am circulat cu maşina. Vreau să vă zic că de când sunt puştii în vacanţă şi studenţii în sesiune, metroul chiar nu mai este o afacere. Decât pentru cei care vor şi sauna inclusă în preţul unei călătorii! Eu mă lipsesc, mulţumesc frumos.

Şi cum m-am tot învârtit  motorizată, am căpătat aşa o senzaţie ciudată în ceea ce priveşte parcările (v-am zis că eu am aşa un fel de noroc, încât întotdeauna găsesc loc de parcare?!): dom’le, e parcă o  forţă malefică ce îi uneşte pe toţi cortorarii nimeriţi prin vecinătate sau puşi la pândă prin parcări! Nu mai pot vedea lăzi de plastic puse în mijlocul trotuarului şi nici coloraţi răpciugoşi pretinzând bani, de parcă ce mare favoare ţi-ar face că îi vezi gesticulând bezmetic în faţa ta, când vrei să parchezi. Mă enervează îngrozitor!!! Ce naiba, şi-a cumpărat careva stradă? S-a inventat o nouă meserie pe faţa pământului? Frecător de mentă şi asistent de parcare. Se lucrează pe încredere, doar la orele de vârf. În rest, nu merită să stai în soare şi să ieşi în pierdere. Nu e ca şi cum te-ai mulţumi chiar şi cu un bronz, că ăla vine din oficiu.

Pe strada noastră de la serviciu, după ora doişpe – nici ţipenie de puradel agitător din mâini. Că până-n prânz ajung şi cei mai întârziaţi la birou, după care mai bine dormi decât să stai să vezi ce pică.

Iar acum ca să nu fiu rea şi rasistă în acelaşi post, aleg să fiu doar rea. Aşa că hai mai bine să vorbim şi de PreaPortarii instituţiilor noastre, care şi-au confecţionat diverse cadre de metal (asta e dominaţia la un alt nivel; o fi metalul nobil? neah, doar alcoolul, rafinat), pe care le târăsc agale după fiecare maşină care părăseşte parcarea, cu privirea aţintită mereu drept înainte, într-un gest pe cât de calculat, pe atât de indiferent. Aşa fac PreaPortarii pe inaccesibilii. Pe interesanţii. Ca să faci tu primul pas în relaţie. Am dat eu de un libidinos, care mi-a cerut 10 lei pentru juma’ de oră de stat pe proprietatea patronului lui, de altfel. Patronului i-aş fi dat, dar libidinosului nici măcar un zâmbet n-am putut să chinui. 10 lei??? da’ uşor mai câştigaţi banii! Nu de la mine, în nici un caz.

Am întors maşina şi, câţiva metri mai încolo, un loc liber mă aştepta la fix. Plus, era şi mai aproape de unde voiam eu să ajung. Ţeaaaaaapăăă!!!

p.s. Să-i împrăştie cineva pe ăştia! Sau să le dea un chitanţier. Gata, m-am mai răcorit.

Până mâine dimineaţă.

e mai greu decât mi-am putut imagina vreodată. Dar mai puţin imposibil decât ar vrea unii să creadă. Fiindcă atunci când ştii că eşti pe un drum bun (în cazul meu, pe două) nu există “nu pot”.

O să (re)vină şi ziua aia în care să obosesc dormind, în care n-o să mai am prieteni şi întâlniri pe liste de aşteptare, în care o să ţin minte până seara tot ce-am citit dimineaţa şi tot aşa… Şi probabil o să vină şi ziua în care îmi voi aminti cu drag de toate astea, cu un soi de mândrie a unei tinereţi neînchinate cluburilor şi petrecerilor de noapte, ci pixelilor şi cursurilor xeroxate.

Asta-i viaţa, da’ nu mă plâng! Că şi asta consumă energie…

Să fii student la medicină şi să ai serviciu… mai bine nu, că, altfel, ajungeţi ca mine!  ;)

(Luni am examen la chirurgie. La xeroxul de la şcoală, când am cerut o copie după lista de subiecte, tipa m-a întrebat dacă le vreau şi rezolvate. – Gata învăţate n-aveţi?)

Aflându-mă în plin experiment cu gelul de duş Dove, pot spune că nu îmi amintesc ultima dată când am perseverat atât în .. (nu în a face baie), ci  în folosirea aceluiaş produs. De fapt nu e gel, e cremă şi face foarte multă spumă. Ceea ce îmi place tare tare de tot, căci spuma, pe lângă că miroase foarte bine, e cea care curăţă.

Iar pielea mea a făcut progrese mari de tot, a observat şi mama, ca să nu ziceţi că-s subiectivă. Acuma, că o fi de la Dove sau de la faptul că n-am mai mâncat prostii în ultima vreme sau de la suplimentele cu a-beta-caroten sau de la cremele de corp…habar nu am. Probabil, de la fiecare câte puţin. Nu stau să dau reţeta pentru o piele perfecta, departe de mine gândul, însă crema de duş de la Dove chiar îmi place. E pe bune, o să-mi mai iau.

Vă amintesc

• şi de concursul de pe pagina campaniei (ambasadoareledove.ro), vă puteţi înscrie în concurs, eu v-aş recomanda să plecaţi la Barcelona!  (Plus, deja s-au ales două dintre câştigătoare: Lucia Macovei şi Cătălina Coca. Bravo lor şi baftă mai departe!) Sau dacă aveţi chef de împărtăşit lucruri, oamenii au şi blog de campanie.
• Dar de seminariile de beauty ţinute de Oana Cuzino ştiţi? Şi vestea bună e că nu au loc numai în Bucureşti (17 iunie), ci şi în Constanţa (8 iulie)!
• Iar când vă plictisesc şefii pe la birou sau vă urlă copiii în cap, haideţi să ne povestim mai multe şi pe facebook, că oricum ne dau ăştia dependenţi pe la TV… Măcar să aibă un motiv pentru asta!

Şi spor la hidratare!

V-am mai spus că totul e în capul nostru, nu-i aşa?

Acum adaug că aş vrea să scap de-acolo. Şi nici măcar în vizită nu m-aş mai duce, nu vreau să ştiu ce e în capul altuia. Nu-i mai bine să bănuieşti? Decât să înlături orice dubiu…

*O vreme, gândirea este în renovare. Ne cerem scuze pentru inconvenient.

Spune-mi ce-mi doreşti ca să-ţi spun cine eşti e prea dur. Mai ales că problema asta a mea e veche, e cronică aşa. Iar luna iunie (când sărbătoresc de la început până la sârşit şi primesc tot felul de urări) a fost o inspiraţie reală. Încă mai este.

Înţeleg gândul bun, deci nu vă grăbiţi să mă faceţi nerecunoscătoare. Dar nu înţeleg de ce să urezi cuiva să rămână aşa cum este. Sau să fie ca altcineva. Să picteze ca Picasso şi să cânte ca Pavarotti. Să scrie ca Eminescu şi să compună ca Mozart. De ce să nu-i doreşti să fie mai grozav decât ăştia enumeraţi? Dacă tot îi vrei binele pe bune…

Pe mine m-ar enerva îngrozitor să fiu ca altcineva. M-ar satisface enorm să fiu mai bună. Ca mine. Asta e ca urcatul pe cântar: singurul reper trebuie să îţi fii tu. Şi blugii tăi din liceu.

Cineva îmi citea astăzi o ofertă de vacanţă. Suna cam aşa: cazare la 18 km de oraş, fără mijloace de transport, fără mic dejun,  fără curent electric, fără cablu TV,  fără , fără. Iniţial am râs amândouă, am zis că e precis “la mişto”, dar imediat următorul meu gând a fost: semnal la mobil este? Că dacă şi ăsta e “fără”, mi-am găsit locul ideal de concediu!

Ştiţi cât e de frustrant să ai cum şi cu cine, dar să nu ai când pleca? Am ajuns să jucăm rolurile pe care doar le compătimeam de curând, arătându-le cu degetul la rubrica “aşa nu”, bineînţeles.

Ştiţi vreun loc fără timp? Fiindcă mă gândeam că, poate, unde timpul nu există, nu există nici posibilitatea de a nu-l avea. Şi i-am spus lui să mergem undeva o săptămână, unde să facem nimic toată ziua, să mâncăm doar când ne e foame şi să ne culcăm doar după ce m-am săturat să-l ţin în braţe.

Ştiţi ce mi-a zis? Că nu. Că dac-am merge o săptămână, am lua şi timpul după noi. Aşa că… doar să mergem.

Ceea ce-mi doresc din suflet.

Weekend-ul acesta am fost plecată din nou, însă detaliile le veţi citi în numărul de august al revistei ELLE. Oricum, m-am întors mai bogată, mai uimită, mai entuziasmată decât v-aţi putea imagina. Şi cu picioarele mai umflate decât ar fi crezut vreodată saboţii mei că se poate.

De la o vreme, mi s-au schimbat criteriile de apreciere. În diverse situaţii. De exemplu, nu îmi mai trebuie chestii pentru mine. Mi se pare mult mai grozavă bucuria pe care i-o pot face cuiva. Altcuiva. E felul în care îmi culeg satisfacţia din obiecte. Până acum îmi trebuia mie să le am, să le port, să le stric. Sau le voiam eu, pur şi simplu. Nu mai.

Din Grecia, m-am întors cu un semn de carte magnetic. Şi vreo 3 poze. Plus, cadouri.  De la o vreme, nu mai sunt fascinată de locurile în care ajung, ci de oamenii pe care îi cunosc. Poze nu mai fac demult cu frenezie, doar ca să am ce arăta acasă, ba acum nici nu mai povestesc pe unde-am  fost. Ci pe cine am întâlnit. Şi ce am auzit.

Dar de data asta, aş avea prea puţine de zis. Fiindcă m-aş teme să nu greşesc. Doar atât vă spun, că-i ştii din prima pe acei oameni care nu-ţi sunt rude şi te simţi norocos că-i cunoşti. Că există oameni care-şi pun amprenta nu pe alţi oameni, ci pe omenire. Şi pe tine, ăla micu’ şi blond, care te bucuri ca un copil, când ţi se cere o carte de vizită. Nu dintr-un gest de curtoazie, nici dintr-o serie de gesturi, ci dintr-o sinceră apreciere. (Exprimată în cuvinte, pe care nu îndrăznesc să le zic, că prea sună a laudă).

Astăzi mă culc mai târziu decât aş fi sperat, cu picioarele mai obosite decât e legal la vârsta mea, dar cu două convingeri absolute (dacă cei doi termeni se suportă între ei):

• fiecare pas merită, chiar şi atunci când nu eşti sigur dacă e înainte sau înapoi       şi
• dacă părinţii noştri au făcut o treabă atât de bună când ne-au crescut, datoria noastră e (măcar) să păstrăm ritmul. Să continuăm frumos!

Asta se vede şi când nu te chinui să arăţi. Eu eram într-o grădină zoologică, în cele mai lungi mâneci din bagaj şi cu cea mai de paie pălărie pe cap. Departe de cea mai drăguţă ipostază a mea.

• Şi să avem curaj.