ŞI BLONDELE GÂNDESC

E prima dată când am plecat din redacţie pe noapte. De când m-am angajat, ziua parcă a tot crescut. Chiar dacă mie mi se părea tot mai mică, de fiecare dată când orele nu îmi mai ajungeau. Poate e vremea să-şi revină.

Simt că începe un alt ciclu. Chiar dacă, în sufletul meu nu ştiu dacă pe cel anterior l-am încheiat. În maşină mirosea a iarnă şi afară ploua. Am dat drumul la căldură şi m-am uitat în jur. Picuri mici de ploaie rară pe parbriz străluceau ca mărgele în lumina farurilor din trafic. Apoi păleau într-o ceaţă murdară, dată de ştergătoarele flămânde şi lipsa mea de la spălătorie. Spălătoria de maşini.

M-am uitat în jur. La un Bucureşti înviat de sub toropeala leşinătoare a verii. V-am spus că mie-mi place să respir, nu-i aşa? La o Miruna de care mă mai bucur o vreme, după care doar îmi voi aminti de ea. Parcă am pornit un cronometru. Parcă sunt în cursa lui “cum să creştem mai repede şi mai frumos”. Când m-am dus prima zi la şcoală, nu mi-am imaginat că ea o să se termine vreodată. Nu mi-a zis nimeni că există viaţă şi după ce-ai învăţat să trăieşti. Nu că m-aş lăuda cu aşa ceva, dar am gustat câte ceva… Atâta cât să mai poftesc! Dar ce noroc am cu şcoala mea, v-am mai zis? Mă provoacă dincolo de limite, mă surprinde şi mă salvează din orice rahat. De fiecare dată când ies.

M-am uitat în jur. Ştiţi că astrologii susţin că ar exista la fiecare 7 ani o schimbare majoră în viaţa omului? Dacă eu sunt omul, atunci asta e schimbarea mea. Nu v-o pot povesti, nu e cuprinsă-n cuvinte. Doar atâta vă spun: sunt în al 24lea an al vieţii mele.

Faceţi singuri împărţirea. Eu mă apuc de înmulţiri. Că-i păcat de fiecare neuron pe care nu-l obosesc nici astăzi. Ce urât, să mori de plictiseală! Şi să te uiţi prea mult în jur…

De fiecare dată când fac ceva ce-am amânat cam mult, de fiecare dată când fac ceva ce nu îmi place, simt că mai cresc un pic. Că mai pierd ceva din suflul acela copilăresc care mă lăsa să mă întorc pe partea cealaltă dimineaţa când ploua şi n-aveam chef de şcoală.

Astăzi am fost om mare fiindcă nu numai că mi-am recunoscut oficial priorităţile, dar am şi acţionat în consecinţă. Chiar ca un om mare. Dacă ar şti tata, ar fi mândru de mine. Dar am atâtea argumente logice, care îmi arată unde-i drumul, şi unul singur, care le demolează pe toate. Iar dacă a fi om mare înseamnă să înveţi să-ţi vinzi inima pe altarul raţiunii, asta sunt: un om mare. Ca toţi ceilalţi nefericiţi.

Mă duc la culcare mai împăcată decât v-aţi putea imagina şi mai puţin mândră decât aţi înţelege. Şi sunt curioasă cum mă voi trezi. Copilă sau om mare. În lacrimi sau în resemnare?

Ştiţi ce urăsc cel mai mult în momentul ăsta? Pe “trebuie”. Fiindcă trebuie să mă abţin. De-mi va veni a plânge.

Sau şi oamenii mari plâng?

După ultimul meu post, încă nu-mi revin. Şi astăzi au mai intrat comentarii. Pe mess, lumea a simţit nevoia să mă informeze de plecarea ei. Pe facebook, tot aşa. Parcă toată România se mută din România.

Cineva mi-a povestit că are o cunoştinţă, care meditează medici care vor să plece în Suedia. Îi învaţă limba. Are grupuri de 40-50 o dată.

Aşa că, mai lăsaţi-mă un pic. Revin după publicitate.

Read the rest…

Pe asta am aşteptat să se mai aşeze apele până să v-o trimit. Tare mi-era să nu ajungă tunetele şi fulgerele mele până la dv. Sau flăcările de pe nări.
Pasiunea mea pentru şoferi de rable e demult. Îi urăsc cu acte-n regulă şi declaraţii publice, pe blog. Discut şi cu alte cunoştinţe despre ura noastră comună pentru şoferii nesimţiţi, de Dacii şi aproape ne facem un club. N-am nimic cu maşinile propriu-zise, dar am cu nesimţirea, dom’le.
Şi aşa ca un ecou al gândurilor negre trimise de mine în Univers, luni dimineaţa, mă împiedic de o nesimţire din asta, pe care nu o mai pot trece cu vederea. Ceea ce vă rog şi pe dv.

A intrat unul în mine cu maşina!!! Cea mai frumoasă maşină din lume a păţit o bubă mică, s-a luat puţin vopseaua de pe ea, nici o îndoitură nimic, doar foarte multă nesimţire. Fiindcă boul de la volan a plecat. A fugit, imaginaţi-vă. Să vedeţi cum s-a întâmplat, să vă minunaţi şi dv. Stăteam la semafor. Repet: eu stăteam.  Boul venea din sens invers, voia să facă stânga şi aştepta să treacă toată coloana în care eram şi eu ca să înainteze. Amândoi stăteam, deci. Până când cretinului i-a scăpat IQul pe pedala de acceleraţie şi s-a oprit în mine. Ce şi-o fi imaginat habar nu am. Eventual o fi crezut că e pedala de sărit peste, fiindcă pe direcţie rectilinie, tot înainte nu ar fi avut şanse. Ori o fi crezut că e pedala de scoatere a pelerinei magice, care te face invizibil şi te trece prin zid. Sau alte maşini, după caz. Fiindcă şi în spatele meu era altă maşină.

M-am enervat puternic, am tras pe dreapta, dar pe dobitoc ..ia-l de unde nu-i! Şi ca să vi-l imaginaţi mai bine: era un ţăran nebărbierit, la bustul gol, defilând pe Iuliu Maniu luni dimineaţa la 9! Într-o Dacie papuc gri scorojit. Bravo măi. Şi vă spun asta, fiindcă îl văzusem pe idiot. Şi m-am mirat de el, înainte să mi se confirme idioţenia. Să fi fost beat? Tot ce se poate.
Şi ca să nu-l confundaţi dacă-l vedeţi pe undeva, aflaţi numărul de la maşină: – B 82 PNA. Am un mesaj pentru el, fiţi aşa drăuţi să i-l transmiteţi. E scurt de tot, se-ntinde doar de la o uşă la cealaltă, cu trecere peste capotă. O trecere profundă! Puteţi folosi orice fel de cheie. Ca să-şi amintească de mine de fiecare dată când se urcă la volan.

Repet: – B 82 PNA -

p.s. După incident, am vorbit cu un poliţist tânăr şi amabil, care mi-a explicat că e dreptul meu să-l pârăsc la poliţie. Fiindcă voiam musai treaba asta. Nu atât de maşină, cât de atitudine. De nesimţire. Cică faci o declaraţie, cretinul e dat în urmărie şi dacă-l găseşte, citez: “e infracţiune”. Să fugi de la locul accidentului. Şi dacă e infracţiune, ce? Plus, cretini sunt atât de mulţi pe lumea asta, că n-am vrut să mai încarc poliţia română. Plus, pentru mine era complicat să mă întorc la secţie, să mă semnez pe-acolo, să întârzii la birou. Dar vă rog pe dvs: dacă-l vedeţi, transmiteţi-i ceva de sănătate.

- B 82 PNA -

p.s. vorbesc serios.

Vreau să învăţ să îl comprim şi să-l dilat după anotimpurile mele. Weekend-ul ăsta care tocmai a trecut l-aş fi îngheţat  într-o strângere de mână. A venit primăvară în viaţa mea. Din Bucureşti am mers până tocmai la Bistriţa, într-un exerciţiu extraordinar de ţinut ochii deschişi la volan. S-a măritat o prietenă dragă de-a mea. Momentul în sine m-a emoţionat. Împreună ne jucam cu păpuşile când eram mici.  Oare asta înseamnă că ne-am făcut mari?

Luni dimineaţa eram la birou. Deci da, probabil ne-am făcut. Şi sper să ne mai facem, cât să ne permitem şi să NU fim luni dimineaţa la birou. Când ni se mărită prietenele acolo unde pui harta în cui.

Am multe să vă povestesc de Bistriţa.

• E un oraş superb, am plecat tare impresionată. De fapt, după ce treci de Sebeş, se schimbă aerul de-afară. Drumuri impecabile, case aranjate, flori la geam. Zici că nu eşti în România. Înapoi în Bucureşti, am senzaţia că verdeaţa e incompatibilă cu energia locului. Stresul oxidativ rugineşte plantele. Şi naşte radicali liberi. Care ne mănâncă de vii.
• S-au desfiinţat Petromv-urile. Proastă combinaţie, că eram fan OMV şi tot ce semăna cu conceptul. Am oprit în două locuri să beau cafea şi m-am ales cu o porcărie gata ambalată, de la frigider.
• Clujul încă mă doare. L-am tranzitat weekend-ul ăsta şi m-a tulburat în cele mai profunde straturi. Şi-am stat să mă gândesc că într-un Bucureşti aglomerat fac mult mai puţine lucruri în general decât făceam în Cluj. Dar în Bucureşti , acele puţine lucruri pe care le fac, le fac pentru mine.
• Şi ardelenii încep să mă enerveze. Au atâta calm în trafic, încât devin periculoşi. Iar cel mai rău mi-e ciudă că aşa eram şi eu odată… Dar viaţa la metrou te schimbă.

Şi mai am o nedumerire. E normal ca atunci când mergi la o nuntă să te gândeşti cum a fost sau cum ar fi la a ta? Până nu demult, la nunţi îmi imaginam pe părinţii mei, la nunta lor. Mi-ar fi plăcut să fiu şi eu acolo, poate povestesc o dată şi de ce. Au ei o poză de la cununia civilă, pusă în ramă, unde se pupă cu foc. De când am văzut prima dată poza aia, mi-a fost ciudă că nu m-au luat şi pe mine. La nuntă şi în poză. Mă rog.

Pe mine nu mă văd mireasă. Nu în sensul tradiţional şi clasic. Nu că ar fi ceva rău în sensurile astea. Pe mine mă văd pe o câmpie verde. Cu o rochiţă de bumbac subţire şi nişte margarete în păr… Când îmi mai completez tabloul, vă anunţ. Până atunci, să ne culcăm sănătoşi şi să visăm frumos. La nunţi ca-n poveşti şi fericiri de filme.

Vreau să-nvăţ să bag timpu-n buzunar. Pentru atunci când mă voi opri din visat şi mă voi trezi într-o poveste. Şi nu în orice poveste. Ci în aceea fără de sfârşit.

Urma un post spart în capul celor care n-au curaj să spună. Celor cărora li se lipesc cuvintele de limbă, fără a putea lua sunet perceptibil de urechea umană. Celor cărora  cuvintele le iau viaţă doar ca vibraţii recepţionate în bătăi de inimă. Însă oamenii nu pot alerga cu EKG-ul după ei. Şi nici gânduri nu pot citi.

Apoi m-am oprit, fiindcă toate adevărurile s-ar sparge în capul meu. Fiindcă mi-am consumat relaţiile pe baza unor precedente, pe care prea rar am îndrăznit a le crea eu însămi. Read the rest…

Prima dată în toată viaţa mea, când nu m-a durut deloc. În locul acela… Cea mai scurtă şedinţă de stat la cosmetică din câte vă puteţi imagina. Se spune că durerea dilată timpul şi schimbă percepţia. Să fie adevărat?

Păi, depinde de durere…

Cosmeticiana – o tipă tânără (niciodată nu m-am priceput să apreciez vârsta oamenilor), cu burta mare. Însărcinată. Însărcinată mare, aproape de termen. Mi-a spus că mai au un băieţel de 9 ani. Şi că acum urmează o fetiţă. Că şi-au dorit-o mult.

Dintr-una-ntr-alta, mi-a zis că soţul ei a murit în martie. Ea era la medic să-şi confirme sarcina. El se grăbea acasă. Avea şi un buchet de flori în maşină. Pentru ea. Îşi doreau mult încă un copil.

I-am spus că o admir că l-a păstrat. Mi-a zis că nu ar fi putut altfel. Dar nu am admirat-o numai pentru asta. Ci şi pentru faptul că stătea acolo, în picioare, lângă mine. Pentru faptul că deschidea ochii, chiar dacă realitatea ei nu era cea mai fericită. Că zâmbea când vorbea de fiul ei cel mare. Că avea o cămaşă roz închis.

A lăcrimat scurt, apoi şi-a cerut scuze. Prima dată în toată viaţa mea, când nu m-a durut deloc. În locul acela… Eu stau pe gânduri. Şi nu vă cer scuze. Poate luaţi şi dv un loc.

Pe gânduri.

Săptămâna trecută m-am bronzat organic. Vineri de dimineaţă (sâmbătă aveam marele eveniment: ca o super-naşă ce sunt, mi-a venit vremea să rup turta), m-am înfiinţat la programare, convinsă fiind că e o prostie, dar curioasă să-ncerc marea cu degetul. Şi uşor distrată de această acţiune de blondă tipică. Să vă mai zic că era pe Dorobanţi salonul unde m-am dus? (şi oricât mi-aş dori să glumesc, de data asta nu…)

Bronzarea asta organică e de fapt o vopsitorie cu un pistol special, din care vine vopseaua pulverizată. Dacă aţi crezut că glumeam… nici vorbă! E chiar vopsea. Ceea ce, din nou, mă uşor distrează. Şmecheria cu organic e că mai nou vopseaua e organică. Poftiţi de vă serviţi!

Ce să zic, culoarea s-a tot închis până seara, când arăta foaaaaaaaaarte mişto! (tot în spirit de Dorobanţi) Şi nici nu se împute (ca majoritatea autobronzantelor). E drept că am sacrificat rochiţa, dar să zicem că nu îmi pare rău. Doar şi Ariel-ul are un scop pe lumea asta! Apoi, când am făcut duş (nu ai voie decât după 8 ore) s-a dus şi un strat de vopsea pe canal în jos. Nu s-a pătat vana. Prosopul…câteva umbre. Însă acum arată chiar mai drăguţ, mult mai natural. Sau o fi noaptea de vină? În rest, n-am distrus nimic: nici o lenjerie de pat, nici un sutien, nimic… Acum încerc să întreţin culoarea cu niţel autobronzant şi hidratare. Îmi dă aşa o senzaţie, de zici că eu am fost la mare!

Totuşi, bronzatul organic e o chestie pe care o recomand în cazuri extreme. Adică, merge… Să nu te aud cu solare, că te iau la bătaie.

sursa

Pentru acei părinţi care nu pricep că un nou-năcut de 5 kg nu e motiv de laudă. Pentru acei părinţi care cred că “grasă şi frumoasă” are vreun sâmbure de sănătate. Pentru acei inconştienţi care-şi indoapă pruncii până la capacitate maximă. A lor de a la turna pe gât, nicidecum a gâtului de-a înghiţi. Obiceiurile se formează. Tot aşa şi adipocitele. Doar în primii 2 ani. După care te lupţi cu ele o viaţă.

Susţin cu forţă, tărie şi întregul meu suflet preachinuit de persecuţia kilogramelor şi a siluetei de revistă că aş pune TAXĂ PE OBEZITATE INFANTILĂ.

Dreptul la sănătate e prevăzut în cele mai primitive constituţii din cele mai sălbatice ţări. E dreptul omului prin naştere. Iar sănătatea nu implică în nici o formă a sa obezitatea. Astfel, tocmai am demonstrat că pruncilor îndopaţi ca gâştele pentru tăiat li se încalcă un drept din naştere. De către cei care i-au născut.

Aşadar, dacă aceşti cretini de părinţi nu înţeleg (nici nu mai contează de ce) că e rău să fie copilul gras (e rău, e grav, e nociv, e periculos, e trist, e greşit!!!!) să le vorbim pe limba lor: să-i punem să plătească! Da’ bani, domne! Pe fiecare kilogram/corp peste limita legală. Bani!!! Şi să vedeţi că scade Băse TVA-ul.

E ca şi când i-ar pune copilului un ghiozdan plin cu bolovani şi i l-ar coase de spate. Iar copilul ar trebui să-l care prin toată viaţa lui. Doar că bagajul de grăsime e sub piele, nu pe spate, iar ghiozdanul înmulţit pe …câte zone? Toate zonele. Aşadar, până se inventează rotiţe la bagajul de grăsime sau creierul unor părinţi, să-i punem să plătească! Îşi nenorocesc copiii, care nu au nici o vină.

sursa