În afară de mama, nu prea sun pe nimeni. Nu dau telefoane de curtoazie, ci doar de necesitate. Fiindcă prefer să mă întâlnesc cu un om decât să fac muşchi la timpan. De asta, rarele mele telefoane de “mi-e dor de tine” sunt privite circumspect, cel puţin într-o primă fază.
Întotdeauna am fost aşa. Şi cu prietenele şi cu prietenii mei. Iar experienţa m-a învăţat că niciodată nu e bine să suni dacă nu ai ceva de zis. Ceva , orice. Că ai fost la piaţă. Că te-ai stricat la stomac. Că ai mâncat de dimineaţă. Că ţi-ai băut cafeaua. Orice, oricât de banal. Ai nevoie de un subiect de pornire, de la care discuţia poate curge înspre câte minute ai.
Iar cu băieţii… primul meu prieten care a observat năravul ăsta cu telefonul mut a fost prin clasa a zecea. Cică a făcut el un experiment: nu m-a sunat două zile, iar eu n-am zis nimic. Încrezută eram de mică. Şi pe măsură ce trece timpul, sunt tot mai convinsă că un tip care te vrea, te caută. Că un tip care te vrea nu ţine cont cine şi de câte ori sună. Că un tip care te vrea insistă. Nu face chestiile astea? Nu sunt eu cea care pierde.
Nu în frecvenţa telefoanelor stă o relaţie de suflet (fiindcă nimic nu e obligatoriu pe lumea asta. Un telefon pe zi- cu atât mai puţin. ), însă ea -frecvenţa- este un indice important. Iar lucrurile astea funcţionează unidirecţional, n-o să mă convingeţi de contrariu. Fiindcă în lumea mea, bărbatul e încă vânătorul. Dar un vânător fără puşcă degeaba vrea să fie vânător.
p.s. Nu ştiu de ce am pus melodia asta, dar mă enervează oamenii care au impresia că li se cuvine. În afară de telefoane, bineînţeles :p
Vi se întâmplă vreodată să vă ascultaţi spunând lucruri oamenilor, fără a vă recunoaşte printre cuvinte?
Viaţa se compune din întâlniri. Viaţa mea din ultima vreme mi-a dovedit-o. Întâlniri. Iar eu am supravieţuit fericită într-un Bucureşti prăfuit luând mereu ce e mai bun din fiecare om. Fiindcă admirând, îţi faci în primul rând ţie o bucurie. Şi, uneori, să admiri ceva la o persoană poate fi în sine o provocare. Însă de gustul victoriei se bucură întotdeauna doi! Ştiu cum m-am bucurat eu, când alţii mi-au arătat că am muşchi dezvoltaţi, pe care nici nu îi bănuiam că există. Şi mai ştiu cum m-am bucurat când mi-am descoperit prieteni. Acestea sunt victorii.
Dar astăzi nu mi s-a mai întâmplat. Mi-am scos colţii atât de ascuţiţi, încât şi eu m-am înţepat în ei. Provocarea de a găsi ceva de admirat la celălalt mi-a adus azi o mare înfrângere. O fi semn că se duce inocenţa? O fi semn că învăţ să răspund la răutăţi? Mă întreb unde a fost astăzi copila, care deunăzi credea că doar i se pare, atunci când cineva se uita urât la ea.
Şi ştiţi, culmea e că azi eu am fost cea care a pierdut ceva. Obiectul declanşator e mult prea neînsemnat ca să fie consemnat. Dar e un paradox cum tocmai de obiecte din astea mici, dar MICI, domne , te împiedici şi tot tu ajungi să te răneşti. Fiindcă eu vreo două ceasuri n-am mai prea fost bună de nimic.
Trebuia să vă spun. Şi să-mi cer iertare. De la mine, că obiectele nu înţeleg.
Parcă s-au deschis porţile lucrurilor bune în viaţa mea. În seara asta, nu-mi adun frazele de printre taste. Sunt foarte obosită, ca atunci când simţi mirosul unui început şi-o moleşeală contructivă. De la o vreme, am început să şi termin lucrurile, nu doar să le pornesc. Mi-am încheiat nişte socoteli cu mine şi am renunţat la toate aşteptările pe care le aveam. Şi parcă gustul libertăţii e mult mai autentic în felul acesta. Întotdeauna am zis ca va ieşi aşa cum vreau eu, de-ndată ce mă hotărăsc să vreau. Apoi mi-am dat seama că vreau să vrea şi el.
Azi am povestit poveşti de suflet cu micuţa mea colegă. E fascinant cum poţi presăra emoţii printre sunete pe care nu le înţelegi. Descopăr o altă lume. Şi parcă nici câinii nu mai latră.
A venit şi minunata zi a concursului Wu Xing, de care spuneam în postul trecut.
Dacă sunteţi în Bucureşti, un comentariu la acest articol vă poate aduce o porţie de mâncare chinezească de la restaurantul Wu Xing! De fapt, concursul e în felul următor: dat fiind că 44 e numărul de minute în care Wu Xing promite să livreze mâncarea chinezească, restaurantul s-a gândit să premieze cititorii bloggerului care reuşeşte primul să strângă 44 de comentarii.
Şi dacă vreţi să vă asiguraţi porţia de mâncare chinezească, vă dau un pont: celelalte 3 bloguri care participă sunt: alexandrunegrea.ro, adrianciubotaru.ro, chinezu.eu. Unul dintre noi tot va câştiga!
Poftă mare!
p.s. Iar în ceea ce mă priveşte, acesta e doar începutul relaţiei cu mâncarea orientală. De ce? Fiindcă de astăzi am o nouă colegă de apartament, o studentă din Coreea de Sud. Care găteşte! E incredibil cum te poţi înţelege cu un om fără să aveţi acelaşi cod de comunicare. E o experienţă de care mă bucur enorm. O să învăţ multe. (Şi să gătesc?!) Vă ţin la curent. Şi data viitoare, poate vă invit la un orez home made Astăzi, Wu Xing-made.
LATER EDIT: Avem un câştigător! Cine credeţi, cine credeţi? Chinezul şi ai săi comentatori! Nu te pui cu treaba chinezească! Felicitări şi să aveţi poftă!
Cei de la restaurantul chinezesc Wu Xing au dat acest scuter vreme de 2 zile fiecărui blogger participant la campanie, pentru a ne convinge de Wu Xing Express, noul serviciul de livrare a mâncării în 44 minute! Cu aşa o minune la uşă, cred şi eu că e rapid să te strecori prin trafic. Şi nu numai atât, ba mai e şi distractiv! Eu le mulţumesc lui Adrian Ciubotaru şi Alex Negrea pentru punerea la dispoziţie a platoului de filmare şi echipamentului, nu aş fi reuşit fără ei! Dacă iau Oscarul, sunteţi primii pe lista de recunoştinţă. Imediat după, vine Cristiana!
Trebuie să vă povestesc aventura pe două roţi, dar îmi pare rău că nu a fost cineva acolo să filmeze şi începutul ei: imaginaţi-vă două gagici îmblânzind animalul. Floare la ureche, am crezut! Nu a fost chiar aşa, dar am reuşit într-un final să urnim jucăria şi nimeni nu s-a rănit! Glumesc, evident, căci ne-am distrat copios şi ne-am făcut o grămadă de prieteni, fiindcă nici eu, nici Cristiana nu prea ne pricepeam la butoane… (Cristiana – de la Rogalski- a fost sufletul petrecerii, de nici nu ziceai că ea era în timpul serviciului.) Şi văzându-ne cam debusolate în mijlocul străzii, am găsit nişte domni tare binevoitori. Dacă unii bărbaţi ies cu câinele la agăţat, pentru fete, scuterul e noul câine!
Şi încă ceva: vedeţi că luni dimineaţa începe concursul Wu Xingşi dacă sunteţi în Bucureşti, flămânzi şi pe fază, pregătiţi cronometrul! Cât era? 44 de minute!
p.s. Nu mă întrebaţi câte claxoane mi-am luat. Că citeşte si mama blogul şi nu vreau să-i dau palpitaţii retroactive (observaţi că şi viteza mea de deplasare e bine adaptată la…caracterul public al filmuleţului. Blonda e un exemplu şi-n trafic! Sau poate nu.).
Nu ştiu cum să scriu postul ăsta, fără să pară încrezut, greţos de dulce şi tâmpit de sincer. Însă în momentul acesta, îmi e atât de dragă micuţa comunitate, care le-a crescut pe blondele care gândesc cu fiecare click, încât aş inventa îmbrăţişări virtuale şi v-aş trimite tuturor câte două bucăţi! Pentru al doilea dumneavoastră click aici, vă mulţumesc. Pentru primul, îi mulţumesc norocului care v-a adus.
Acum doi ani pe vremea asta, mă bucuram de prima sută de abonaţi. Şi mă chinuiau gândurile mutării la Bucureşti. Azi mă bucur de o mie de abonaţi şi de câţiva prieteni de suflet printre ei. E mai mult decât se poate citi în statistici. Iar viaţa mea s-a schimbat radical. M-am văzut prin ochii dumneavoastră mai puternică decât ştiau oglinzile mele să-mi arate. Aţi aprins o lumină. Şi aţi îndreptat-o cum era mai bine.
Nu vă pot dori decât să găsiţi pe cineva care să facă acelaşi lucru pentru dumneavoastră. Ca să se poată aprinde lumina.
Preiau leapşa cu mai multă onoare decât v-aţi imagina. Pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, e vorba de un top 5 al bloggerilor de suflet. O scriu gândindu-mă la oameni, nu la blogurile lor. Şi nu ca să îi recomand, ci ca să îi mărturisesc.
1. Alexandru Negrea – înainte să-l cunosc şi îi citeam blogul, mi se părea cel mai profi blog. Era scris într-un ton atât de politicos, încât atunci când am dat mâna cu băiatul în pantaloni largi şi tenişi nu am făcut nici un fel de legătură cu el. Pe vremea aia, era buddha, iar în capul meu, tonul mega-manierat şi user-friendly de pe blog se asocia cu un costum la dungă şi cravată sugrumată bine.
Alex e bloggerul care a crezut în mine, înainte de a şti eu însămi că exist pe faţa blogosferei şi e cel care m-a promovat constant până în ziua de astăzi. E tipul pe care îl sun oricând să îl întreb: e ok să îi înjur pe ăştia? şi e cel care m-a învăţat că valoarea ţi-o dai singur, nu trebuie să aştepţi pe alţii să o facă. Da, e pe lista cu bloggerii mei de suflet şi asta nu datorită blogului său.
2. Andrei Roşca – prima dată i-am auzit numele la Olimpiadele Comunicării din 2008 şi habar nu aveam cine este. Apoi, m-a cucerit blogul lui. Cred că a fost primul om cu care m-am dus să vorbesc, fără nici cel mai tâmpit pretext (la premiera olimpiadelor). Doar să îi spun că îmi place de el sau o chestie de genul… Iar câteva luni mai târziu, povesteam de zor pe messenger. Iar într-un moment cheie al vieţii mele- mutarea la Bucureşti- Andrei a fost cel care mi-a spus: “O să-ţi placă la nebunie!” Şi mare dreptate a avut.
3. Hoinaru – multe lucruri bune se leagă de primăvara lui 2008! Tot la OC i-am cunoscut pe el şi pe Ligia, fără să ştiu că urma să mai auzim unii de alţii mai încolo. Alex hoinaru. Aşa îl am trecut în telefon. Blogul lui e ca o gură de aer curat, după siropoşenile mele blonde. Mă distrează de fiecare dată şi rar îmi vine să îl contrazic. E un tip superisteţ şi foarte talentat. E cel de la care am învăţat că şi visele noastre cresc odată cu noi. Fiindcă lui i s-a întâmplat: a crescut mai repede decât şi-ar fi imaginat, depăşind în viteză nivelul setat în visul iniţial. Bravo lui.
4. Nina – Nina e o tipă pe care aş invita-o la nunta mea (cu toate că mă mai gândesc, că poate nu e chiar aşa o bucurie… pentru mine să mă mărit şi pentru ea – să o invit :p glumesc). Nina mi se pare scoasă din tabloul perfect pictat, al unei familii moderne, din Bucureştiul mileniului 3. Cu toate că dacă te duci la ea, zici că nu eşti în capitală. Fiindcă ei au copii pe stradă şi curte cu terasă. Iar blogul are ceea ce altele cu mult mai mult trafic şi-ar dori: o comunitate. De fiecare dată când intru la ea, am senzaţia că ajung acasă la cineva. Iar comunitatea asta nu e numai în online. Sau doar mi se pare mie?
5. Adrian Ciubotaru – mai nou, a început lumea să mă întrebe cum e Ciubotaru ăsta. Şi m-am simţit ca atunci când cunoşti o vedetă, dai mâna cu ea şi nu te mai speli două zile. Ca să dai mâna cu toţi vecinii. Să vă spun, Ciubotaru ăsta e un tip bine orientat în viaţă, puţin dispus la compromisuri şi prea puţin vedetă. Îmi place mult că scrie cu esenţă şi că de multe ori am plecat de pe blogul lui cu câte un filmuleţ sau o idee de spus mai departe. Când un om e dispus să împărtăşească ceea ce el ştie e foarte mare lucru. Unii se duc la şcoli speciale şi nu primesc ce ar trebui pentru acasă.
Încep să ne bage în seamă! Online-ul se bucură ca un copil de-a treia salutat de unul de-a cincea. Asta până se face el mai mare decât offline-ul. Iar timpul nu trece degeaba, ascultaţi la mine!
Fiindcă la etajul 5 câinele ăla ÎNCĂ latră. Scriam eu mai demult pe facebook că mă înnebuneşte. Că latră non-stop câinele ăsta, de nu mai ştiu când doarme. Ideea e că…el încă latră. Cu preponderenţă noaptea, când pleacă stăpânul, mă gândesc. Fiindcă nici un om citav nu ar rezista în casă cu javra urlătoare.
Să vă spun, iniţial mi-e milă de el, că-l ştiu un pitbull frumuşel, şi-ntr-un apartament de două camere, nu i-o fi nici lui pe roze. Apoi, după vreo două ore de lătrat şi trei schelălăieli, mă apucă mila de mine, că vorba aia, “îs şi io om”. De fapt, doar eu sunt om în povestea cu câinele, eu şi toţi ceilalţi nenorociţi, hărţuiţi de infernul lătrător. Că avem şi vecini. Care vecini au făcut reclamaţii peste reclamaţii, au chemat poliţia şi au răschemat poliţia. Cică n-au ce-i face. Nu câinelui, ci stăpânului. Că pe câine îl rezolvi urgent, dar stăpânului nu prea merge să-i pui ceva în mâncare. Cu toate că l-aş chema la un ospăţ şi i-aş da cât toate nopţile mele nedormite în compania javrei.
Repet, câinele nu are nici o vină. Şi îmi e milă de el, fiindcă e chinuit. Îl lasă singur şi plânge. De fapt, nu latră, ci jeleşte. E un câine chinuit. Dar nici eu nu am nici o vină. Şi nu ştiu de unde să apuc situaţia. Am fost sfătuită să nu mă agit, că se taie cauciucuri la maşini. Mă-nţelegeţi.
Întrebarea mea era: Aţi păţit cumva din astea? Sau ştiţi pe cineva care a păţit? Şi vreo soluţie?
Cineva mi-a spus astăzi că dragostea aceea există. Şi nu era televizorul.
Mi-a spus despre iubirea care îţi dă aripi şi ţie, nu numai fluturaşilor din burtă. Mi-a spus despre iubirea care te reconectează la cea mai bună variantă a ta. Şi nu cred că se referea la varianta fără burtă şi cu tot părul în loc de chelie. Mi-a spus că există iubiri care n-au nevoie de întreţineri şi care nici taxe nu cer ca să te bucuri de ele. Nici asta nu ştiu ce înseamnă, că la mine toate bucuriile au avut preţ. Înseamnă că n-am iubit niciodată?
Mi-a spus că iubirea n-aşteaptă, ci se întâmplă. Oricât de şifonat sau nebărbierit te-ar prinde. Că nu întoarce capul după mirosuri scumpe şi nici nu se îmbată din priviri parfumate. Că iubirea nu e despre atingeri sau mângâieri. Că pentru astea sunt oameni instruiţi şi bine plătiţi să le facă.
Mi-a spus că iubirea e despre întâlniri. Şi că să nu primesc la masa noastră nici un flămând creşind atenţie. Indiferent că-i zice dorul şi c-ajută, indiferent că-i zice pătrunjelul şi e-n supă.
Că există cred demult, dar încă mă pregătesc de întâlnire.
E incredibil cum te poţi înţelege cu un om fără să aveţi acelaşi cod de comunicare. E o experienţă de care mă bucur enorm. O să învăţ multe. (Şi să gătesc?!) Vă ţin la curent. Şi data viitoare, poate vă invit la un orez home made 
