Drăguţă leapşa, mulţumesc frumos, să trăiţi, să mai aveţi şi alte idei bune. Acesta este un post pentru mine, nu mă certaţi că l-am scris. Uneori mai are omul nevoie să se creadă buricul pământului.
La 6 luni făceam “vai vai, tătelu’ “, un fel de vorbă pe care m-au învăţat s-o zic, ca să aibă de cine se distra. Dacă o întrebi pe mama, va spune că la 6 luni ziceam poezii. Eu nu-mi amintesc, deci nu o pot contrazice
La 4 ani deja mă uitam ca bezmetica la Sissi.
La 5 ani cred că am mers prima dată la grădiniţă. Şi îmi doream să stau la bloc, ca să am mulţi prieteni.
La 6 ani am schimbat grădiniţa şi am început să învăţ germana. La serbare ştiam pe de rost rolurile tuturor celorlalţi copii. Şi eram foarte slabă şi ştirbă.
La 7 ani am făcut prima temă: o pagină de bastonaşe. După primele 2 rânduri, am obosit în asemenea hal, că a trebuit să mă ducă mama la o plimbare, să mă recreez.
La 8 ani ratam premiul întâi din cauza unui 8 la muzică. Eram în clasa întâi şi probabil singura fără coroniţă. Antitalentul la muzică mă urmăreşte de atunci încoace.
La 9 ani mi-a murit străbunica. Şi am rămas cu o frică groaznică de sufrageria noastră. Plus, cu o scârbă de garoafe şi bujori.
La 10 ani aveam minijup mulat şi tricou cu buricul gol la ziua mea. Am şi poze. Eram în clasa a treia, cred că anul în care am mers cel mai puţin la şcoală. Învăţătoarea noastră era în concediu de maternitate şi o înlocuia o cretină care ne-a zis că 50 e număr impar. Ai mei se bucurau să ştie că mă uit la RTL2 decât la dobitocii de la catedră. Şi tot în anul ăla am ieşit prima dată din ţară: Austria, Germania, Belgia. Am fost la Schonbrunn. Şi am început să înţeleg acţiunea filmului de la 4 ani.
La 11 ani nu mai ştiu.
La 12 eram într-a cincea şi am plâns 3 zile că vreau pantofi din ăia cu platformă, de se purtau nevoie mare de piţipoancele vremii, prin spatele blocurilor. După 3 zile m-am oprit din bocete, că impresia artistică nu avusese efectul scontat. Ai mei erau de neclintit.
La 13 ani am avut cel mai fain an din generală. Am început să scriu poezii. Şi am suferit cumplit când băiatul de care îmi plăcea a scuipat pe jos în curtea şcolii. Ce urât! La 13 ani l-am cunoscut pe Narcis şi am făcut emisiunea la Antenă.
La 14 ani mi-am făcut o îngrozitoare poză de buletin, care m-a urmărit până nu demult. Şi Ada (prietena mea cea mai bună) a plecat în America.
La 15 am fost deşteaptă tare la Capacitate şi boboacă la Bruk. Apoi l-am cunoscut pe el, am fost la prima întâlnire, ne-am ţinut de mână şi când ne-am pupat nici nu ştiam cum se face.
La 16 ani am fost în SUA. Şi am visat în engleză.
La 17 ani mi-a frânt inima cel mai mare dobitoc pe care vi-l puteţi închipui. Şi asta, în doar 3 luni de zile.
La 18 ani am dat un chef monstruos cu prieteni buni şi lacrimi înghiţite pe ascuns. Am primit inelul de pe dreapta, de care nu m-am mai despărţit de atunci.
La 19 ani am intrat la facultate în Cluj. În primele 2 săptămâni eram ca în tabără, după aceea a început să-mi fie somn.
La 20 ani l-am descoperit pe el, probabil băiatul care m-a iubit cel mai mult dintotdeauna. Cel care m-a trimis la Ziarul Studenţesc din Cluj. Singurul meu iubit care căuta să-mi citească textele. Pe vremea aia nu aveam blog, ci doar un folder în my documents, pe care-l ascundeam cum puteam de bine.
La 21 ani nu mai ştiu. Facultate şi câteva mici drame pasagere. Dar frumoase pentru sufletul meu. Şi mi-am făcut blog
La 22ani m-am mutat la Bucureşti. A fost poate cea mai bună decizie din viaţa mea. Şi-am cunoscut un super tip. Pe care, între timp, am reuşit să-l iert că e atât de super şi atât de puţin al meu.
La 23 ani am intrat în câmpul muncii, la ELLE România. Poate cea mai interesantă chestie care mi s-a întâmplat. Am început să mă fac mare.
La 24 ani am atins prima mie de abonaţi pe blog. Şi într-o sâmbătă de octombrie târzie, m-am plimbat prin parc. Şi m-am uitat cu jind la salciile tolănite pe malul lacului. Şi la ei. Uitaţi-vă şi dumneavoastră. Cum să nu-ţi doreşti aşa ceva.
Sistemul fără aşteptări e o prostie. Când propriile-ţi teorii se prăbuşesc, când tot ce ai trâmbiţat semenilor tăi cu atâta convingere dispare, stai ca prostul şi taci pe dinăuntru.
Aşteptări nu mai aveam demult, căci le bănuiam curve şi am refuzat să le mai dau de lucru. Le-am abandonat la groapa de gunoi, aruncând împreună cu ele tot ceea ce credeam a fi sursa suferinţelor pe lumea asta. Înţelesesem că dacă te deranjează ceva, trebuie să cauţi în tine să vezi pe unde poţi umbla, ce butoane necesită un service. Şi după toate aste ajustări, mă găsesc mai stricată decât eram înainte. Şi ştiţi de ce? Fiindcă fără suferinţă nu se poate, indiferent la câţi metri îţi putrezesc aşteptările.
Şi mă sucesc, spunându-vă să reciclaţi aşteptările şi să mă iertaţi dacă m-aţi ascultat vreodată. Fiindcă aşteptările înşelate din timp scutesc suferinţe majore din… alt timp.
Azi am plecat de la şcoală mai scârbită de ţara asta cum nu-mi amintesc când am mai fost. Şi nu din cauza mea, fiindcă mie îmi merge bine în general, excepţie făcând atunci când mă lovesc de situaţii ca cele de azi. Îmi scriaţi la un moment dat pe blog, că unul din motivele de a pleca din ţară e că nu mai suporţi să-i vezi pe cei din jurul tău cât de greu o duc. Atunci mi s-a părut aiuria. Astăzi am înţeles. Read the rest…
Asta este o poveste clasică despre cum e atunci când o a treia îşi bagă coada. (Atenţie, post lung şi foarte colorat)
Am primit de la Citroen pentru câteva zile un DS3 în teste. Ştiţi maşinuţa? O s-o vedeţi acum. Sau poate ne vedeţi împreună prin oraş, că mă afişez cu ea cu neruşinare. Atâta neruşinare am, că am dus-o până şi la ai mei acasă, s-o prezint frumos, aşa cum se cuvine. Ştiam că nu mă face de ruşine, fiindcă varianta asta e “cea mai” full-options, dacă pot să zic aşa. Şi unde bombăneam eu până acum că interiorul de piele e o fiţă de snobi în maşină, să zicem că m-am răzgândit. Pe principiul: detaliile contează!
*”Puţin de doctor” e exprimat intenţionat aşa. Şi e exprimat cu câtă bucurie încape într-un puţin.
Astăzi am avut o senzaţie incredibilă la şcoală, una cu care nu mai ştiu să mă fi întâlnit de prin anul 3, când mergeam la cursurile regretatului Florescu de la morfopat. Pe vremea aia eram în Cluj şi aveam parte de unul din cei mai adevăraţi dascăli din câţi mi-au fost dat să întâlnesc. Am mai scris de el pe blog. Şi tare mă bucur că nu termin facultatea asta fără să dau de un echivalent florescian în minunatul Bucureşti.
Proful de azi m-a adormit mai întâi puternic, după care m-a trezit printr-o schimbare fenomenală de ritm al cursului. A început să vorbească în metafore care includeau tăvi servite, fermoare descheiate şi mărgele agăţate. Am reînţeles nişte lucruri pe care le ştiam oarecum demult şi am ajuns să îmi doresc (mai bine zis să fiu curioasă) să văd cum ar fi şcoala medicală, cu mintea de acum. E incredibil de modificată atitudinea mea faţă de informaţie, e de parcă mi s-au schimbat filtrele de recepţie. Aerul e acum mai proaspăt şi mai curat. Priorităţile sunt mai definite, iar lucrurile altfel se aşează. Unele, parcă-mi intră direct în sânge. Le înţeleg pur şi simplu cu toată fiinţa mea şi mă minunez din fiecare celulă.
Ce voiam să vă spun astăzi e că habar nu aveţi cât de grozavi sunteţi!
p.s. Azi ne-a arătat o serie de afecţiuni fără valoare patologică, adică un fel de pseudoboli fără o cauză clară şi fără modificarea vreunei funcţii. Doar nişte modificări morfologice. Iar eu de atunci mă tot gândesc la DE CE-urile fiecărui pacient, că am văzut deja vreo câţiva. De ce să păţeşti o chestie nici prea gravă, dar nici tocmai plăcută, doar o variantă mai urâtă a normalului. Ce se modifică acolo şi de ce nu poate fi restartat programul. Ca un calculator când se blochează!
Să fie vorba de nişte socoteli neîncheiate cu tine? Daţi-mi voie să afirm că da. N-am dovezi ştiinţifice, dar intuiţia nu m-a înşelat niciodată.
Ce mai voiam să vă spun astăzi e să iertaţi. Şi să începeţi cu dumneavoastră.
Noua mea colegă de apartament e din Coreea de Sud. Vă spuneam mai demult de ea. E studentă la limba română şi venită în Bucureşti cu o bursă. Are atâta bun simţ şi atâta modestie, încât nici îţi vine să crezi!
Noi vorbim într-o romgleză stricată şi în limba gimnastică, cea mai sigură cale de comunicare. Îmi pare însă rău că nu am mai mult timp să stau cu ea, căci mă învaţă de fiecare dată ceva.
Mai întâi însă, am învăţat-o eu pe ea cum se foloseşte cheia. Dada, cheia! Fiindcă la ei există doar cartele de acces, până şi la sate. Iar dacă dv nu vă puteaţi imagina că există un “simţ” al cheii, aflaţi că fata mea a rămas de două ori pe dinafară. Apoi, am repetat descuiatul şi încuiatul.
Apoi, ea e născută în acelaşi an cu mine. 1986. Faceţi o socoteală rapidă, vedeţi că eu am 24 de ani. Însă ea are 25, fiindcă la ei, copiii au deja un an când se nasc.
Mi-a făcut într-o zi de mâncare. Nişte chestii superbune, inclusiv orez făcut la maşina de făcut orez din bucătăria noastră! Iar ce m-a mirat a fost că la ei nu există felul întâi , doi, trei. La ei se mănâncă toate deodată! O lingură de supă, o boabă de orez, puţin sos şi încă o lingură de supă. Că doar tot acolo ajung!
Imaginaţi-vă că am şi povestit cu ea de-ale vieţii. Îmi place că e isteaţă-foc şi nu trebuie să îi spun de 10 ori un lucru. Dacă vorbesc rar e suficient. Însă astăzi am întrebat-o dacă nu-i e dor. De ai ei şi de acasă. Mi-a răspuns că ştie “dor”, că ştie ce înseamnă. Apoi mi-a spus că săptămâna trecută inima ei a fost obosită. Şi m-a întrebat dacă ştiu ce înseamnă că “inima mea is tired”.
M-am uitat la ea, dar răspunsul pe care nu îl ştiam eu era altul: cum e aia o săptămână de inimă obosită? Dacă se poate aşa ceva, pe mine mă scuzaţi, mă duc la culcare. Am o inimă de odihnit.
Mie nici cartea nu mi-a plăcut, am rezistat abia la prima treime (şi nu spun pe ce durată de timp, că mi-e ruşine în public). Oricum, trecea suficient între reprizele de citit, încât să uit motivele pentru care semnul de carte îmi rămăsese blocat între coperţile preaminunatei. Cum nu mi-a plăcut nici cartea, vă daţi seama cum mi s-apărut filmul. Ştiţi că se spune că de obicei cartea e incomparabil mai bună decât filmul. Deci, m-aţi înţeles. Am fost la AFI Cotroceni la secţiunea VIP şi mulţumesc Sanei pentru invitaţie. A fost grozav că le-am văzut pe fete (mi-ar fi plăcut să fie şi Corina pe acolo, dar na, poate data viitoare). În rest, am îngheţat de frig, tot filmul am stat învelită în cojoc. Iar din când în când mai băga o rafală şi-un alizeu.
Iar filmul, cartea şi povestea pe mine mă depăşesc. Nu le înţeleg şi punct. Sau ba da, înţeleg marketingul. Dar acolo mă opresc cu înţelegerea. Nu ştiu ce a văzut o lume întreagă la poveste. Sau poate traducerea a fost de hahat. Sau poate sunt eu blondă. Dar nici măcar replici isteţe n-am găsit mai mult de vreo 3… Trei?! Câtă generozitate! Mi-a plăcut când a zis la un moment dat că uneori ai nevoie de ruine ca să te apuci de construit. Chiar şi fericiri. Totuşi, şi asta e banal, căci e legea contrastului. Conceptul de bine nu poate exista fără cel de rău.
Apoi actorii. Julia Roberts mi s-a părut trist de îmbătrânită, nu mi-a plăcut. Adică, a fost prea realist filmul din punctul ăsta de vedere, puţin photoshop nu m-ar fi deranjat. Nu vreau să consider Pretty Woman un film al copilăriei mele. Îmi ajunge că deja piesele pe care dansam la petrecerile dintr-a şaptea sunt considerate oldies.
Iar Javier-Făt-Frumos ăsta e îngrozitor de urât. Blondelor nu le place. Ar fi mers unul mai Kevin Costner aşa… Ce să zic, mergeţi la film. Pe noi ne-au servit cu un desert grozav!!!
Îmi amintesc cum lumea aeroporturilor din vitrină ma fascina şi cum îmi doream să ajung să o împrumut şi eu măcar din când în când. Acum, când
ceea ce mi-am dorit s-a întâmplat oarecum mai devreme decât mi-aş fi imaginat, mă întreb oare unde s-a dus fascinaţia. Probabil explicaţia e că nu există fascinaţii dincolo de vitrine.
În fine, acum sunt în avionul care mă duce acasă. Îmi place enorm să călătoresc, însă întoarcerea la realitatea bucureşteană o găsesc întotdeauna prea bruscă. Mie mi-ar mai trebui încă o zi să dorm şi încă vreo două să înţeleg exact ce mi s-a întâmplat. Fiindcă sunt atât de frumoase călătoriile, încât e păcat să nu se bucure de un happy end pe măsură. De fapt, nu ştiu cum ar arăta adevăratul happy end dintr-o călătorie, când tot la şcoală trebuie să te întorci! Sau, mă rog, aş avea câteva idei, iar cele trei zile de somn şi visare sunt în top 5.
Cred că e a treia oară anul ăsta când văd Londra şi încă mai sunt atâtea de descoperit! Ce mi-am luat din UK de data asta? Bucuria de a mă întoarce la metroul bucureştean, că cel londonez m-a speriat bine de tot. Adică, au trecut vreo 2 metrouri pe lângă mine, fiindcă nu aveam loc să mă urc în ele. Şi nu sunt tocmai cel mai mare om fabricat vreodată. Apoi, m-a impresionat enorm amabilitatea unor oameni (aici fără legătură cu naţionalitatea lor). Şi mulţumesc sorţii de fiecare dată când îmi scoate în cale oameni care îmi dau lecţii. Lecţii de omenie. Apoi, aduc certitudinea că nesimţirea şi ciobănia nu sunt patentate în România, să mai aud pe eu pe careva că mai comentează ceva! Într-un autocar, un personaj din spatele meu rumega bine-merci la un sandwich cu ceapa!!!! Iar eu m-am căit pentru fiecare înjurătură pe care am gândit-o vreodată la adresa ţăranilor din Mărginimea Sibiului, care îţi lăsau amprenta olfactivă în multe din autocarele cu care “mă transportam” pe drumul Clujului.
E ciudat cum tot mai des când mă îndrept spre casă, mă întreb oare de ce direcţia mea e estul, când mintea mea e vestul. Probabil că explicaţia e că sufletul omului nu vibrează după direcţii cardinale. Iar al meu ştiu sigur după ce direcţie bate.
Fascinaţia includea o pereche de tocuri, pe care, pentru prima dată le-am purtat non-stop. Cineva îmi spunea că turistului îi stă bine în şlapi, dar eu i-am lăsat acasă şi deloc rău nu mi-a părut. Întotdeauna am spus că altfel se vede lumea de la înălţime. Iar tocurile nu ridică numai orizonturile, ci şi propria imagine de sine. Ceea ce bărbaţii nu vor înţelege niciodată. E drept că în adidaşi stai mai comod, mergi mai repede şi nu îţi muşti limba de dureri de spate, însă zgomotul propriilor tocuri în aeroport poartă cu el ceva din fascinaţia de demult. Încercaţi o dată. Nu e ca şi când te duci la munte în rochie de seară. Şi nici să nu credeţi că o pereche de tocuri te face piţipoancă. Pentru asta, trebuie să îţi dai ceva mai mult silinţa.
p.s. Anglia se pregăteşte de Crăciun. Fără să fi nins încă.
Ştiţi, eu merg la foarte multe “evenimente” de când cu jobul meu, dar acesta a fost la un cu totul alt nivel. Ceva mai pretenţios decât anul trecut, după cum spuneau Mihaela şi Cătălina (care fuseseră prezente şi anul trecut la Londra). Au fost vedete multe, se vedea după cum erau îmbrăcate şi fotografiate, însă noi din păcate nu am recunoscut-o decât pe Sonique. Însă momentul a căpătat amploare, iar Mihaela spunea că prinde nişte proporţii de speriat aproape. Nu că ar fi ceva rău, însă un grup mic de oameni care luptă pentru o cauză este întotdeauna mai legat decât un grup mare de oameni. Şi aici mă refer strict la relaţiile dintre oamenii acelui grup. Dar a fost drăguţ, noi am stat la masă cu două colege din Bulgaria, nişte doamne foarte simpatice şi sociabile.
Pe mine m-a impresionat mult să văd asemenea desfăşurare de forţe din partea unei companii, care ar fi putut foarte bine să nu se lege la cap şi să stea departe de problemele lumii.
A fost preşedintele Samsung şi a ţinut un discurs, într-o engleză incredibilă!
A fost “silent auction”, adică donaţiile nu se făceau în gura mare, ca la nunţile cu strigat. Apoi s-au licitat pahare cu şampanie, totul pentru a se strânge fonduri şi a le dona organizaţiilor care luptă împotriva cancerului la sân. Apropo de asta, Cătălina Negară, PR-ul Fundaţiei Renaşterea, are o tolbă de poveşti cu situaţii incredibile!
Royal Exchange, locul unde a avut loc cina, era roz luminat. Foarte impresionant, de altfel. Iar domnii de la Samsung (pe care îi recunoşteai uşor după ochii lor mici) purtau toţi cravate roz. Mi-a plăcut acest detaliu.
În final, Samsung a donat un milion şi jumătate de dolari. Aceşti bani chiar vor face o diferenţă! Eu am înţeles multe aseară la Londra, sper să pot şi acţiona în conformitate cu asta. Dumneavoastră aţi fi dispuşi să plătiţi mai mult pe un telefon mobil (de exemplu) doar fiindcă ştiţi că astfel susţineţi o Cauză?
La 13 ani l-am cunoscut pe Narcis şi am făcut emisiunea la Antenă.
