ŞI BLONDELE GÂNDESC

Iar Cheloo cu “e suficient să te uiţi în ochii” lui e demenţial! Cât de inexpresiv poate fi un om!!! )

Şi revenind, ştiu o grămadă de tipi care ar da orice să audă cele două… şoptite din guriţa “ei” prea delicată. Precis ştiţi şi voi.

p.s. Totuşi cred că Taxi reuşeşte cu melodia asta să “leşine” o bună parte a publicului feminin. Chiar dacă preţul este cel masculin. Trupa aia e plină de băieţi, nu? Deci…se înţelege.

Zilele astea, umblu sub fascinaţia parfumurilor. Le descopăr aşa cum nu mi le-ar fi arătat zece Sephore şi cinci Douglas-uri. Pe unde-s mai umblată decât în biblioteci, credeţi-mă pe cuvânt.

Da, acesta este un post despre parfumuri. Nu e unul plătit, ci fascinant. Fiindcă săptămâna asta am descoperit nişte frumuseţi într-o dimensiune olfactivă pe care nu o cunoşteam până acum. M-am îndrăgostit. De o lume nouă, de un rafinament care se poate cuibări într-o sticluţă, de o stare de spirit pe care o poţi primi dintr-un inspir.

Parfumurile de nişă. (Iar dacă până de curând la întrebarea “ce-ţi doreşti de Moş Crăciun” răspundeam cu clasicul “ce vreau eu nu e de cumpărat”, tocmai m-am răzgândit. Acum are nume, preţ şi mililitri; pe cei interesaţi îi rog să mă contacteze )

• Sunt parfumurile naturale, care folosesc materii prime mult mai scumpe decât restul. Daca un litru de esenţă de nu-ştiu ce la Prada costă 100 euro, la o altă casă poate ajunge la 1000. Asta doar orientativ, ca să vedeţi diferenţa.
• Apoi e vorba de natural vs chimic, unde pielea recunoaşte naturalul şi îl înfloreşte, pe când chimicul îl tolerează. Un parfum natural are o evoluţie pe pielea fiecăruia şi se dezvoltă individual. Exact ca o poveste pe care scriitorul îţi dă voie să o scrii singur, dar cu talentul său.
• Sunt parfumuri care recompun stări şi situaţii. Sunt parfumuri care fac apel nu numai la nas, ci integrează toate simţurile şi simţirile omeneşti posibile. Am văzut oameni cărora li s-a făcut pielea de găină la simplul miros al unui parfum.
• Dar e greu să te obişnuieşti cu notele, fiindcă nasul nostru e educat de gamele luxului în masă. Pe unele le-am iubit şi lor le-am fost fidelă până de curând, însă acum mă simt ca o puştoaică ce tocmai a descoperit că dragostea durează mai mult de trei ani. (N-am nici o certitudine în sensul ăsta, dar dacă e adevărat, probabil că aşa trebuie să te simţi!)
• Am aflat că pentru a neutraliza simţul mirosului nu sunt suficiente boabele de cafea, ci trebuie şi să bem ceva. Pentru a ne curăţi şi a face loc pe receptorii noştri olfactivi şi altor şi altor arome.
• Am învăţat să “deschid” parfumuri mai frumos decât vă puteţi imagina: într-o după-masă de sâmbătă, am purtat-o pe mama printre sticluţe şi poveşti, fiindcă trebuia să simtă şi ea toate câte i le-am descris o săptămână întreagă la telefon…

Şi cu cine m-am întâlnit am povestit. Despre parfumuri care îmbracă, despre parfumuri care ţi se potrivesc ca un pantof mărimea ta. Despre parfumuri care nu te definesc, ci te îmbogăţesc. Despre parfumuri care te bucură şi pe tine, nu numai pe cei din jurul tău. A fost o după-amiază cum vă sfătuiesc şi pe dv să aveţi. Chiar şi fără buzunare pline, e o experienţă care umple. Nouă ne-a umplut o după-masă, cu arome gurmande şi-un strop de veselie. Iar acasă am ajuns mai odihnite şi visătoare, dacă mă puteţi înţelege. Şi nu la Moş Crăciun, nici la scrisoarea pe care i-o trimitem… Chiar dacă am fost cuminţi, moşul nu e de nişă şi ne resemnăm. Dar bucuriile nu costă, iar pentru asta s-au inventat după-mesele cu mama.

De la o vreme, nu-mi mai recunosc mirosu-n casă. Fiindcă aduce mai mult a [chimţi] sau cum s-o fi scriind, decât a mere coapte şi blonde care gândesc. E ciudat să-mi iau haina din cui şi să-i simt aroma orientală, chiar dacă parfumul meu e cu esenţe mai domoale.

Dar e normal să fie aşa, chiar dacă e casa mea, dar altcineva o locuieşte mai multe ceasuri decât mine. E ca atunci când faci copii şi îi dai bonei să ţi-i crească şi apoi ai pretenţia să-şi amintească cum te cheamă când se lovesc la vreun genunchi. E crunt copilul să îşi strige bona când îl doare, poate puţin mai rău decât când spaţiul tău strigă a altul când ajungi acasă. Deci nu mă mir, ci doar constat. Dacă acasă nu pot fi mai mult, sper ca măcar pruncii să nu-i dau pe la alţii. (ştiu cum se pune dativul, dar mie acuzativu-mi place) Când o veni vremea de prunci, căci cea de bone poate sta la ea acasă.

Mi-e dragă colega, mai ales cu frigiderul închis (dinăuntru vine un iz de prune stricate şi murături mucegăite). În fiecare dimineaţă, mi-e groază să-mi iau laptele de dinăuntru. Şi-a cerut scuze pentru asta şi am iertat-o doar când m-a servit şi pe mine (glumesc), să mă conving că nu deţinem ceva otrăvuri sau alimente interzise. Gustul e senzaţional, păcat de miros! Am întrebat-o dacă mama ei găteşte şi mi-a zis că “în Coreea toate mama găteşte”. Mi-a mai zis că femeile se mărită mai târziu şi fac copii abia pe la 35, că mai repede n-au timp. De prea multă hărnicie. Mama mea la 35 de ani avea deja fetiţă mare şi poveşti de suflet cu ea. Cu mine, carevasăzică.

În rest, mi-a zis că ştie de Nadia, de Hagi şi de Gerovital. M-a mirat ultimul nume. Se pare că în Coreea e la mare apreciere şi căutare. I-am făcut cadou o cremă şi ulterior am văzut la ea mai multe produse ale mărcii. Deci nu glumeşte. Cred că-mi cumpăr şi mie una. (Are un fel ciudat de a se da cu ea pe faţă: îşi dă palme, am văzut cu ochii mei. După ce mai avansează relaţia şi merge mai bine în comunicare, o întreb de ce şi revin la dv. Că are o faţă de păpuşă!)

Într-o perioadă mai tristă de a mea, m-a luat în braţe să îmi treacă. Şi mi-a arătat că durerea se suferă la fel indiferent ce limbă vorbeşte. Mi-a adus flori şi mi-a zis că s-a rugat la biserică pentru mine. E creştină şi crede în Iisus, dar n-am ajuns până la a desluşi ce confesiune are. Ştiu doar că sufletu-i e mare. Şi gândul bun. Pentru care mă bucur de fiecare dată când se mai trânteşte o uşă sau se mai sparge vreun pahar. Căci sticlele şi pereţii n-au nici un farmec fără viaţă. Oricât de neciobite le-ai păstra.

Prezervativul e moartea pasiunii, pilulele taie libidoul, abstinenţa e cea mai sigură metodă. Nu vreau să militez pentru eliminarea mijloacelor anticoncepţionale din vieţile noastre, Doamne fereşte! Planeta e oricum suprapopulată şi nici războaie nu mai sunt. Dar fără legătură cu binele universal, suntem în primul rând responsabile de binele personal.

Ştiţi, aveam o prietenă pe care atâta am bătut-o la cap, până am convins-o să folosească şi pastile şi prezervative. Fiindcă asta era cea mai sigură metodă de protecţie, după capul meu de-atunci. Şi după cel de-acum, cu toate că blestemele prietenului ei probabil că m-au ajuns din urmă. Şi aici mă opresc cu povestea, că şi tata citeşte blogul, iar eu nu mi-s tocmai măritată. Plus, vreau să fim un exemplu pentru puştoaice şi puberi, care-s oricum cu hormonii-n batistă.

Cum arată contraceptivul ideal? – să iniţiem o leapşă!

• În primul rând, să fie sigur. Dar sigur, domne, că dacă nu, ţi se taie tot elanul de a urca pe orice culmi, oricât de înalte. Femeia e sclava gândurilor ei, bărbaţii care nu ştiau asta să bage bine la cap şi să profite din plin. Că nici noi nu ne supărăm. Dacă la ei, dragostea trece prin stomac, la noi, trece prin urechi. I rest my case.
• Apoi, să nu fie prezervativ. Dacă aţi fi crezut că doar domnii au o problemă cu nevinovatul, aflaţi că nici doamnele nu sunt tocmai fane. Dar ce preferă ele? Preferă să aibă încredere că el e Făt-Frumos şi le are pe toate, în afară de tot soiul de crocobauri adunaţi de pe la alte domniţe. Mă-nţelegeţi. Iar moartea pasiunii pentru femeie survine subit în momentul în care lucrurile, din focuri intră brusc în standby, căci cutia cu prezervative e în buzunarul de la pantaloni. Sau în geantă. Care e pe cuier. Iar tu eşti în dormitor. Aprinde lumina. Te ia frigul. Şosetele atârnă de pat. Şi chiloţii-s pe dos. Bleacs. Ce vă spuneam? Moartea pasiunii.
• Presupunând că el le are pe toate, inclusiv încrederea ei, excludem cele de mai sus. Mergem la următorul nivel: strict contracepţia. Pilula? Am auzit că scade libidoul şi că pe unele le-ngraşă. (Ceea ce e fals, domnii mei. Şi o minciună sfruntată de-a iubitelor voastre, care nu se pot hotărî pe care-l iubeşte mai mult: pe voi sau pe dl Frigider. Ştiu, e dur. Nu vă aruncaţi frigiderul pe geam, el n-are nici o vină.) Apoi, cu pilula trebuie să ai maximă încredere în ea, că o administrează în fiecare zi, cam la aceeaşi oră. Personal, nu condamn bărbaţii care nu se încred. E o responsabilitate prea mare ca să o laşi altcuiva.
• La plasturele hormonal îmi place că scap de grija fiecărei zi „ia pastila, nu-i pastila”. Dar e prea extern, se vede şi poate cădea. Plus, ideea de plasture mă sperie, de parcă aş avea vreo boală.
• Următorul pe scara evoluţiei e inelul vaginal, care e pentru interior şi nici nu trebuie administrat la 7 zile ca plasturele. Ca să nu mai zic zilnic, ca pilula. Ăsta merge pe principiul ”o dată şi bine”. Mi-ar plăcea să fie colorat, căci imaginaţi-vă ce terapia culorii ar însemna asta! Din interior.
• Injecţiile contraceptive nu-mi fac cu ochiul, căci mă cară la medic, iar eu sunt o persoană ocupată. N-am timp să-mi văd nici prietenele cât de des aş vrea, apăi să îmi clădesc o relaţie cu doctorii.

În concluzie, contraceptivul meu ideal: să fie sigur, să nu se vadă, să se administreze cât mai rar (o dată pe lună) şi să nu aprindă lumina :p

Şi fiindcă nu cred că tema metodelor de contracepţie vizează strict fetele, dau leapşa mai departe, către ele şi nu numai: Dojo, Denisuca,Tomata, Corina, Ştrumfiţa, Nina, Nebuloasa, Raluxa, Roxana, Sana, Criserb, Makavelis, Adrian Ciubotaru. Băieţi, care e idealul pentru voi?

Şi cel mai fain eveniment la care am fost până acum, iar eu merg la multe evenimente, credeţi-mă.

Iar dacă vreun PR citeşte acest post, să ia aminte: ingredientul care asigură succesul unei asemenea întâlniri e JOCUL. Puneţi oamenii la joc. Ăştia de la Puma ne-au dau tenişi de pânză şi tricouri albe, plus o droaie de spray-uri cu vopsea, să le personalizăm după  pofta inimii şi limitele imaginaţiei. Ce-a ieşit din capu-mi blond, vedeţi pe facebook. (Perechea de adidaşi Puma are pe un picior un el, pe celălalt o ea, care trebuie apreciaţi mai mult conceptual decât material. Mi s-a părut drăguţ să-i pun acolo. Chiar dacă separat, cumva mereu împreună şi în aceeaşi direcţie. Cam asta contează, nu-i aşa?)

Şi mi-am tras tricou, pe care mi-l doresc demult. Abia aştept să vină vara ca să-l port. I-am cunoscut pe Tiberiu Lovin şi pe Andi Moisescu (care, apropo, şi-a anunţat public retragerea din lumea modei )

p.s. Eu am dormit tot weekend-ul, n-am învăţat nimic. Mai nou, funcţionez în sistem 5+2. Adică, 5 zile alerg ca o hăbăucă şi 2 le dorm full. Mă mai trezesc până la baie şi singura cu care povestesc e vânzătoarea de la non-stop. Că tre’ să cumpăr apă, ca să am ce duce la baie.

În rest, toate bune. Sper că şi voi v-aţi hodinit în weekend. Sau că aţi fost mai harnici decât mine.

Fiindcă sunt singurele persoane pe care poţi cu adevărat da vina când ceva merge greşit. Fiindcă sunt cele mai în măsură persoane la care să întrebi ca să te asiguri ca asta nu se va întâmpla. Să meargă ceva greşit. În concepţia mea, modelul lumii ideale, a unei societăţi perfecte se compune din specialişti.
Dacă mă doare degetul mic de la piciorul stâng, mă duc la specialistul în degetul mic de la piciorul stâng. Da’ ăla, domne, să fie atâta de specialist, încât să mă repare îndată. Dacă mă doare urechea dreaptă să mă duc la orl-istul de dreapta, înţelegeţi ideea. Nu ştiu cum ar fi cu stomatologii în cazul ăsta, că şi acolo, chiar dacă e o singură gură, există 4 cadrane. În fine..
Nu fac parte din acea categorie de persoane care vede inutil a consulta specialişti a căror muncă teoretic o poţi presta şi singur. De genul: stilişti vestimentari, designeri de interior, hairstilişti, etc. Fac parte doar din acea categorie de persoane care se zgârcesc să facă asta. Cred că e Ardealul din mine.
Însă există situaţii în care mi-aş dori să am pe cineva care să-şi bată capul în locul meu. (În “the 4hours work week” tocmai am ajuns să citesc faza cu asistentul personal pe care şeful îl punea şi să se enerveze în locul lui. Mie mi-ar trebui un sclav din ăsta care să obosească în locul meu. Şi de restul mă ocup eu!)
Şi exemplul cel mai bun, de la care am şi pornit scrierea acestui articol, este brokerul. Când vrei, domne, să faci o treabă cu banii tăi. Să îi investeşti, să îi economiseşti, să îi cerşeşti. Ştiţi câtă muncă e să alergi pe la toate băncile, să aduni oferte, apoi să încerci să le înţelegi şi ulterior, când ai reuşit, să nu te poţi hotărî? E ca şi când ai merge la doctor, dar te-ai apuca înainte de învăţat medicina. Cam asta e.
Ce poate face brokerul pentru tine? Judeca. El poate judeca. Şi îţi poate prezenta problema pe toate feţele ei. Îţi poate face simulări. Însă, în final, alegerea îţi aparţine.

Singura chestie care am înţeles că trebuie verificată e felul în care brokerul e plătit: de instituţia care acordă creditul sau în funcţie de câte credite acordă? Ca să nu fie tentat să „sugereze” anumite direcţii… În rest, serviciul acesta de consultanţă e absolut gratuit, indiferent dacă accesezi creditul pintr-un broker de credite sau prin instituţia bancară. Dar mai multe detalii aflăm în lecţia de astăzi, la ora 5 pe şcoaladebani.ro .

Concursul expiră luni, 21 noiembrie, deci să-i dăm bice, zic! În dreapta, în sidebar, e widget-ul unde mă puteţi vota. Zilele trecute am urcat la un moment dat pe locul 2, ceea ce era foarte aproape de primul!!! Deja simt mirosul victoriei. Please, help! Să facem blondele vedete!

Fiecare iubit de-al meu a fost mai grozav decât cel de dinaintea lui. Şi n-am dat numai de nenorociţi, c-am luat un start destul de bun, între noi fie vorba. (El avea ochi albaştri şi păr creţ.) În fond, asta e legea progresului, nu-i aşa? Fiecare din cei care m-au iubit, m-a îmbogăţit cu ceva, m-a învăţat Lucruri despre mine şi mi-a arătat lumea altfel decât se vedea de la un metru şi-un zâmbet ale mele. Atât de frumoasă am ieşit din fiecare poveste, încât adesea sunt tentată să-mi doresc mai repede pe următoarea. Să mă vedeţi la 30 de ani!

Ştiţi cum e: la început, tot proaspătul iubit/iubită pare senzaţional. Fără păr în nas şi obiceiuri proaste la restaurant. Ba unii mai zic şi noapte bună. După o vreme, începi să te obişnuieşti cu senzaţionalul, chiar dacă el suferă nişte modificări prin punctele esenţiale… Începe să nu-ţi mai ajungă, să vrei mai extraordinar. Ca să-ţi câştigi toleranţă şi acolo. După care, următorul pas e Brad Pitt, că am rămas în pană de superlative.

Săptămâna trecută mi-am aruncat fără nici cel mai mic regret o pereche de adidaşi la gunoi. De fapt, erau Nike, luaţi din Viena anul trecut, când erau şi ei senzaţionali. Albi în totalitate, cu scai şi puţin roz cusut, fix cum mi-i doream. Dei-am purtat cu drag un an şi-o vară, i-am păstrat curaţi şi îngrijiţi până săptămâna trecută, când am ajuns acasă cu picioarele aproape-nsângerate. La fiecare încălţare mă rodeau într-un fel al lor, într-un loc în care numai ei ştiau s-o facă. Chiar dacă la-nceput erau frumoşi şi înduram, a sosit momentul în care m-am ales pe mine în locul oricărei perechi de adidaşi. Valabil şi când e vorba de iubiţi. De ce să sângerezi atâta, când oricum vine o zi când ştii că vor lua drumul ghenei. Dacă nu-s de cale lungă şi-ţi mai fac şi răni prin dedesubturi, scuteşte sângele să curgă. Şi gândeşte-te că dacă bătăturile trec, rănile sufleteşti se vindecă mai greu. Sau ştiţi vreun urgo eficient?

Ca să vedeţi c-aveam dreptate, ieri, Titus mă invită la PUMA Creative Factory, care se lansează în seara asta. Ce să caut eu acolo? Perechea perfectă de-ncălţări. Ca să vedeţi c-aveam dreptate (în titlu)!

p.s. Bifat: Un ceva înlocuit în viaţa mea. Aştept şi următoarea invitaţie. Vă ţin la curent

De ce îmi amintesc câte o chestie doar când mă lovesc de ea, că am citit-o nu-ştiu-unde. De ce la teorie ne pricepem toţi, iar la practică abia ne luăm examenul. De ce se fabrică bărbaţi care nu răspund la telefon câte o săptămână. Şi nu înţeleg de ce există posibilitatea acestei săptămâni. Fiindcă telefonul trebuie mai întâi să sune ca să nu răspunzi la el. De ce s-a inventat frica. Şi mai multe feţe la acelaşi om. E greu să cunoşti şi numai una, apăi când năvălesc mai multe în sensuri diferite, chiar rămâi debusolat.  De ce uneori grija roade, de ce nu putem lăsa şi vecinul să trăiască.

N-o să înţeleg niciodată afişele alea din unele toalete, pe care scrie îngroşată rugămintea să nu arunci hârtie igienică în WC. Şi n-o să mai înţeleg de ce în cafenele există plasme cu videoclipuri şi boxe cu alte muzici nesincronizate. Zici că eşti într-un film mut, în vremuri apuse. Mai lipseşte să le dea alb-negru, vă zic eu. Cu toate că mă-ndoiesc că-i treabă de atmosferă. E doar lipsă de coerenţă, da’ poate-s eu mai blondă.

Nu o să înţeleg niciodată de ce un argument emoţional nu face cât zece raţionale. Ci mult mai mult. Şi nu-nţeleg de ce ăstea nu se compară, când noi le aşezăm pe-aceleaşi liste adunate. Şi nu-nţeleg de ce azi nu pot fi un anonim dintr-o poveste simplă. Cu oameni buni şi feţi-frumoşi. Cât să vă dau la fiecare.

Salvaţi ce-a mai rămas din săptămână. La fel o să încerc şi eu.

sursa

Şi de liceu, şi de generală. A colegilor în general, frumuseţea colegilor e veşnică. E o treabă pe care nu se pune praful, nici ridurile nu se încrustează şi nici cheliile n-au loc. Frumuseţea unui coleg, hazul lui şi acel autentic combinat cu o candoare specifică oricărui început …asta nu poate îmbătrâni.

Ceea ce e mişto la a avea colegi e că oricât de medici doctori profesori intergalactici s-ar face ei, pentru tine mereu vor rămâne acei camarazi cu care stăteai la rând la baie în cămin, cu care trăgeai friguri prin amfiteatre şi beţii pe la diferite ocazii. Orice ocazii.

Colegii, oricât de dichisiţi şi cu pretenţii s-ar creşte ei în ochii lumii, pentru cei care îi ştiu din faşă n-au smacuri suficient de acoperitoare. Ştiţi ce zic? Oricât de superdoamnă m-oi face eu, nici o diplomă pe lumea asta n-o să poată şterge sesiunile de epilat din cămin. Sau zacuştile consumate în plină criză financiară (care la stundeţi vine o dată pe lună şi trece cam tot atunci, de obicei la începutul următoarei. Când pun părinţii pachet. Sau banii pe card, că acum suntem moderni. Doar zacusca a rămas în vogă)

Niciodată n-o să le pot prezenta prietenelor aduse aproape de sufletul meu gradele importanţei mele mature. Niciodată n-o să le pot vinde zâmbete pictate cu ruj, oricât de scump ar fi acesta. Niciodată n-o să le pot descrie fericiri netrăite, oricât de bine m-aş documenta prin cărţi. Niciodată n-o să pot poza în silueta perfectă, când ştiu că ele mi-au văzut răni adânci când sângerau. Şi îmi ştiu fiecare cicatrice.

De asta, primii paşi în viaţă sunt cei mai frumoşi. Fiindcă sunt autentici. De asta ne face plăcere să ne reîntâlnim colegii, fiindcă ei văd în noi ceea ce suntem şi nu ceea ce ne-am făcut. Oricât de “îndiplomat”, tot fabricat. Trăiască-ne colegii de şcoală!

Chiar ieri vorbeam cu mama. Care era supernervoasă pe nişte cretini cu telefonia lor mobilă, care au prelungit automat un contract, pe care ea voia să-l rezilieze. Adică, până şi să divorţezi se poate, să împarţi apartemente şi copii, să te faci pe ele jurăminte la popa, dar contracte de telefonie mobilă nu poţi, domne, desface!

Şi în toiul nervilor aşa, m-am gândit că de fapt noi suntem singurii vinovaţi. Că am trecut într-o viaţă prin toate reţelele telefonice. Şi era să compar chestia asta cu un fel de curvărie, dar e chiar mai proastă de atât combinaţia, că măcar curvele câştigă ele bani, nu îi dau. În fine.

De ce ne trebuie mai multe numere de telefon? De ce ne trebuie mai multe conturi în bancă? De ce ne trebuie mai mulţi bărbaţi? Oare nu e mult mai uşor de gestionat o singură agendă telefonică, oare nu e mai uşor de purtat un singur card bancar, oare nu e mult mai uşor de “cicălit” un singur individ? La telefoane e chiar mai simplu când nu sună TREI DEODATĂ. La bani tot aşa, că nu e ca şi cum n-ar încăpea toţi într-un singur cont. Iar la bărbaţi poate fi chiar plăcut, dacă l-ai găsit pe cel potrivit. De fapt, cred că asta-i toată şmecheria. Bun, am zis-o, puteţi să nici nu mai citiţi postul până la capăt.

Şi totuşi, revoltându-mă eu aşa, îmi amintesc o chestie: şi anume că am restrâns două telefoane într-unul singur, dar am mai înfiinţat totuşi încă un număr, pe care doar trei persoane îl ştiu. În ceea ce priveşte conturile, am început la banca unde îmi băgau alocaţia şi de atunci tot continui… Noroc că de la o vreme am şi ce băga în conturile respective, că altfel îngheţau de frig şi de dor, săracele. Oricum, asta cu îngheţatul e treabă de cercetat înainte de a face contul, că există posibilitatea (în funcţie de bancă) să crească acele costuri de administrare a contului. Chiar dacă el practic nu mai există că e gol. Ştiu, e ca în Caragiale, dar poţi ajunge să plăteşti penalizări. Nu e peste tot aşa, deci trebuie verificat. Iar la bărbaţi n-am prea ajuns, că-n general am dat doar de copii. Ceea ce e bine de ştiut, că de vedeţi vreun Făt-Frumos pe strada voastră, daţi-i şi adresa mea

Şi apropo de mai multe conturi: Mi-am amintit de filozofia PT-ului, cu cele 5 steaguri. “PT” înseamnă “Perpetual Traveler”, “Permanent Tourist” sau cel mai tare – “Previous Taxpayer”. Conceptul îi aparţine lui dr. W.G. Hill, mai multe despre asta puteţi citi aici. Pe scurt, tipul ăsta zice că una din premisele libertăţii absolute este să faci o separare clară între conturile din care cheltui şi cele în care ţii economiile. Chestia asta cu Previous Taxpayer îmi place de numa’. Vreau şi eu!

Dar vorbind serios, eu conturile diferite mi le-am făcut la cererea celui care vira banii, în ordine: mama, şcoala- după alocaţie, la  facultate am luat bursă (ca să mă laud, dacă tot suntem la mine pe blog)- şi serviciul. În rest, ce alte motive ar mai fi, ca să ai mai multe conturi, mai multe telefoane şi mai mulţi bărbaţi?

———————————-

*Acesta este un articol din cadrul programului şcoala de bani. Astăzi de la 5 este curs (ne “vedem” acolo ?), mai este miercuri şi vineri. Ora rămâne aceeaşi. Imediat după curs se dau subiectele pentru extemporal, dar e timp pentru rezolvare până a doua zi la 2. Astea mi se păreau cele mai provocatoare lucrări şi în şcoala mea adevărată: când profa ne lăsa cu toate cărţile şi caietele pe masă şi noi tot bâtă eram… Ceea ce nu vă doresc de data asta! Sper ca lucrurile să se fi schimbat din generală… (eu la concurs n-am voie să particip, deci mă uit de pe margine). Şi nu uitaţi să îmi daţi şi câte o notă mare, în dreapta pe blog. Scrieţi cu încredere adresa de mail, nu vă spamează nimeni. Pe cuvânt. Ce căpătăm? Onoare pentru blonde!