ŞI BLONDELE GÂNDESC

Am câştigat Şcoala de Bani! Ce anume, întrebaţi? Vreme de o săptămână un amfiteatru de la Jurna se va numi ŞI BLONDELE GÂNDESC. Cred că Moşul tocmai a venit la mine. Rămâne să aflu care e exact acea săptămână şi să mă duc să mă pozez acolo, că asta e de arătat nepoţilor.

În seara în care s-a oprit votarea, iar eu eram pe widget-ul de pe blog pe un fericit loc întâi (după ce s-au mobilizat colegii mei şi mama şi tot neamul :p), Alex îmi zice să nu mă bucur prea repede, că ăla e doar clasamentul de votare, dar că algoritmul de clasament final e altul, că e în funcţie de câţi fani ai adus în joc şi de ce rezultate au avut ei la examene. Ştiţi cum m-am dezumflat? Mi-am zis e clar, m-am făcut de mândra minune în faţa oamenilor, i-am bătut la cap cu neruşinare, ba mama a împărţit şi bileţele cu numele blogului meu printre pacienţi. Iar Zoso avea aproape 500 de fani, asta ca să mă-nţelegeţi. Ce şanse puteam eu să am cu nici o sută ai mei?

….asta până ieri, când primesc mail: Am câştigat! Apoi, recitiţi titlul.

Şi acum fără glumă, când eşti cu asemenea bloggeri într-o competiţie, te întrebi oare ce cauţi tu acolo. Dar iată că nimic nu e imposibil. Asta e încă o lecţie pe care mi-aţi dat-o dv, toţi cei care aţi votat. Atât pe mine, cât şi pe ceilalţi. Şi mi-aţi întărit necredinţa în cifre, trafic şi unici. Îmi vine să şi dau monitorizarea aia jos de pe blog. Eu ştiam dintotdeauna, dar o confirmare face bine mereu: nu contează numărul, ci calitatea. Nu contează cu câţi prieteni poţi să chefuieşti până la 4 dimineaţa, ci pe câţi îi poţi suna la 4 dimineaţa.

Nota finala a fost o medie a notei rezultate din widgeturi (punctajele date de cititori la cele 2 probleme: cea financiara si cea sociala) si a notei ce lua in considerare nr. de utilizatori adusi de tine, prezenta acestora la cursuri si rezultatele la teste.

Aceasta a doua nota a fost calculata pe baza urmatoarei formule:

(punctajul mediu al grupei) * (1+(nr de useri care au participat/numar de
useri al grupei))

Ierarhia din Scoala de bani, in functie de note, arata in felul urmator:

1. siblondelegandesc.ro
2. bobbyvoicu.ro
3. businessday.ro
4. simonatache.ro
5. zoso.ro
6. subiectiv.ro
7. adrianciubotaru.ro
8. arhiblog.ro
9. chinezu.eu
10. piticu.ro
11. manafu.ro

Iar în clasamentul Şcolii de Fani (unde Zoso are 481, Simona Tache 90 şi eu 75)  permiteţi-mi să remarc prezenţa în top 3 a celor (singurelor) două figuri feminine din concurs. Fetele vin puternic din urmă. Sau băieţii stau prea relaxaţi?

p.s. Am întrebat şi cine-s fericiţii câştigători ai sumelor respective, ca să-i anunţ şi felicit. Dacă deţineţi astfel de informaţii, vă rog să-mi daţi de veste.

Un weekend frumos să aveţi, la mine tocmai a ieşit soarele

Leapşa mea minunată despre contraceptivul ideal a născut mai multe discuţii decât mi-aş fi imaginat. Iar această continuare se leagă şi de un articol pe care l-am scris în revistă, pentru care m-am mai documentat niţel. Aşadar povestea merge mai departe…

• Inelul vaginal are toate avantajele pilulei, doar că este o treabă mult mai deşteaptă decât aceasta. Marele său avantaj fiind faptul că se administrează o singură dată pe lună. Adică, nu mai depinzi de ore fixe şi blistere purtate pe post de accesoriu personal. Ceea ce e grozav.
• Cantitatea hormonală e mult mai mică decât la orice altă metodă contraceptivă, fiindcă e administrată fix la locul unde e nevoie de ea şi nu mai trebuie să străbată bariera gastro-intestinală. Până şi ficatul e scutit de nişte munci, căci şi la el ajung mai puţini hormoni.
• Nu cade. Cu nişte minime cunoştinţe de anatomie, poţi înţelege că vaginul e o cavitate virtuală. Ce înseamnă asta? Că nu trebuie să ni-l imaginăm ca pe un ceva plin cu aer, care aşteaptă. Nu, acolo înăuntru lucrurile sunt foarte intim una lângă alta (pereţii, zic), cavitatea formându-se doar în momentul în care se introduce ceva. Plus, există o tonicitate, care ajută în multe cazuri: datorită acestor muşchi lucrurile nu se dezmembrează, tampoanele rămân la locul lor, la fel şi pruncii când îi porţi, şi, iată, şi inelele vaginale. Deci nu cade.
• Nu se simte. Cine îl simte trebuie că nu l-a aşezat corect.
• În timpul actului sexual, unii bărbaţi spun că îi simt oarecum prezenţa. Ăştia or fi ca ăia care susţin că se prind când fata-i virgină. Prostii, dacă mă întrebi pe mine! Şi, pe de altă parte, nici nu ar fi aşa rău să simtă, aşa poate avea certitudinea că duduia nu vrea să se-nmulţească. Atunci şi acolo. Şi mai ales, cu el.
• Se poartă 3 săptămâni, după care se scoate, pentru o săptămână. Atunci urmează menstruaţia. Care e mai puţin abundentă. Dacă vrei să sari peste sângerare, poţi introduce imediat un alt inel şi astfel începi direct următorul ciclu. Treaba asta e însă de efectuat doar în situaţii de forţă majoră. Ce înseamnă forţă majoră? Asta fiecare pentru ea. Sau el
• Teoretic, se eliberează cu prescripţie medicală. Practic, putem verifica asta. (Cu toate că o vizită la medic e recomandată.)
• Contraindicaţia clasică: femeile care fumează şi cele de peste 35 ani. Asta este, pe toate nu le putem avea.
• Pe piaţa din România există o singură marcă: Nuvaring. Detalii:

Pe mine ai mei m-au făcut (citez: ) pentru export, aşa că sentimentul de patriotism nu mi-a fost tocmai insuflat din copilărie. Îmi amintesc exact cum tata mă întreba cine-i mai rău decât Ceauşescu, iar eu răspundeam “Iliescu”, iar toţi se bucurau chiar mai grozav decât atunci când mâncam tot din farfurie. Eram tare mofturoasă, ca să-nţelegeţi comparaţia.

• Prima dată când mi s-a făcut pielea de găină dintr-un sentiment pur românesc a fost la un 1 Decembrie la Alba Iulia, printr-a şaptea, parcă. Eram în perioada mea eminesciană, îndrăgostită lulea de versuri şi profa de română. I-am cărat pe-ai mei la locul faptei şi-am bifat evenimentul. M-am dus mult mai încântată decât m-am întors. Dar măcar turta dulce a fost bună, chiar dacă mirosul de mici mi-a rămas vreo două zile prins în haine.
• Apoi, când m-am trezit la New York într-un restaurant cu specific românesc şi am mâncat prima mămăliguţă cu brânză şi smântână din viaţa mea. Acasă nu-mi trebuia nici în poze şi a trebuit să trec un ocean ca să învăţ a o savura. N-am comandat-o fiindcă ştiam că îmi place, ci fiindcă ştiam că e românească. Şi m-a convins până în ziua de astăzi, când sunt cel mai mare fan!
• De curând, când în Anglia fiind, am vizitat nişte copii români, mutaţi acolo de o vreme. A căror reacţie (când au auzit că tocmai vin de “acasă”) a fost ceva în genul… “Can I touch you?” Atâta bucurie şi dor aveau oamenii ăştia pentru ţara mea, care fusese şi a lor odată, încât aproape i-am crezut pentru o clipă. Apoi mi-am dat seama că România aia nu există şi că dorurile au darul de-a idealiza.
• Şi ultima dată, când tocmai micuţa mea colegă de apartament se străduia să înţeleagă ce-i spuneam eu despre un pahar anume… Apoi când se străduia să mă roage să-i dau o oală cu împrumut, că merge la nişte prieteni să gătească. Şi-mi voi mai aminti de norocul de a fi român de fiecare dată când eu voi şti din oficiu lucruri pe care ea se chinuie să le înveţe. Să le pronunţe. Şi să le asculte. Iar împreună cu ea încep şi eu aprecia valoarea noastră românească.

La mulţi ani, România!

————

*articol scris la iniţiativa consătenilor mei, Ciprian Drăghici şi Tudor Şt. Popa, în cadrul unei campanii derulate de Organizaţia bloggerilor. Mie mi-a plăcut ideea.