să pui o întrebare sau să retragi un cuvânt. Măcar să încerci şi tot se pune.
Niciodată nu e prea târziu să recunoşti că l-ai iubit. Uneori doar gândul te eliberează. Niciodată nu e prea târziu să-i dai un telefon mamei. Chiar dacă doarme, se va bucura dimineaţă să vadă că te-ai gândit la ea. Sau se va bucura să se trezească. Niciodată nu e prea târziu să-ţi iei câinele în braţe. El e poate singurul care nu ştie ce-i ăla resentiment. Şi care nu te va acuza că l-ai părăsit. Niciodată nu e prea târziu să vrei să repari o stricăciune. Nu contează că nu întotdeauna şi reuşeşti. Uneori intenţia curată poate face o diferenţă. Şi părerile de rău ajută. Mai ales când nu le ţii pentru tine. Niciodată nu e prea târziu să spui o rugăciune. Şi nici nu trebuie să mergi la biserică pentru asta. Sunt unii care se roagă fără să ştie ce fac. Niciodată nu e prea târziu să te speli pe dinţi înainte de culcare. Cocleala cu care te-ai trezi altfel în gură e o dovadă că nu vorbesc prostii… Niciodată nu e prea târziu să protejezi un act sexual. De sarcini nedorite, cel puţin. Pentru asta s-a inventat pilula de a doua zi. O recomand la cea mai mică bănuială că ceva ar fi putut merge greşit. Sau, mă rog, direct la ţintă, depinde din ce perspectivă priveşti.
Niciodată nu e prea târziu să te reinventezi, să te îndrăgosteşti, uneori chiar şi de tine. Niciodată nu e prea târziu să începi purta roşu şi merge la coafor. Să dormi în mătăsuri şi să te dai cu parfum înainte de culcare. Chiar şi atunci când nu e nimeni să se bucure de ele. În afară de tine. Sau niciodată nu e prea târziu să îl crezi când îţi spune că s-a săturat. De negrul garderobei tale, de pijamaua cu tweety sau de parfumul înecăcios. Dar vezi că nu e numai tweety de vină. Niciodată nu e prea târziu să îţi iei acea enciclopedie la care visai când erai mică. Cine spune că nu mai sunt cărţile la modă?! Există obiecte, care te fac să te simţi mai bine prin simplul fapt că le posezi. Aşa tocmai mi-am cumpărat o eşarfă animal print, pe care nu ştiu dacă o să îndrăznesc a o purta vreodată. (Nu vă spun ce părere a avut mama despre ea. Să zicem doar că nu m-a ajutat prea mult!)
În concluzie, întotdeauna îl putem transforma pe prea târziu în niciodată, ieşind de sub imperiul limitării sale. Să ridicăm graniţele şi să privim în cea mai bună lumină. Cine ştie, poate-o să-mi fac şi curaj de eşarfă o dată.
Pe vremea mea, romgleza care bântuie copilăriile actualelor odrasle educate pe net era o pocitură între germană şi română. Pocitură care îi determina instantaneu piloerecţie profei mele de germană. “Dreihunderttrisprăzece” (care înseamnă 313 zis jumi-juma) era simbolul tuturor nenorocirilor lingvistice la care erau supuse săracele limbi -româna şi germana- alături de biata mea profă.
Apoi îmi amintesc de Pitic, proful de info dintr-a noua, unul dintre prea rarii profesori adevăraţi care au populat tabloul şcolii noastre târzie. Omul ne învăţa tainele programării în C++. Prima lecţie a fost aşa: Niciodată să nu zicem [ce plas plas] sau [si plus plus]. Că e penibil. Motivele cred că erau comune cu filozofia din spatele lui dreihunderttrisprăzece. Şi am înţeles. Ori română ori engleză. Ori tanda ori manda. După care am cam pierdut firul… despre informatică vorbim.
Zilele astea, am tot auzit…
Cică se deschide şi la noi. Nu despre asta-i vorba. Dar totuşi, cum vom spune? Haş-end-em?!
p.s. Eu zic [ha und em]. Profa de germană ar fi mândră.
Cred că o singură dată am plâns la un film. Şi asta, cu un singur ochi. Într-o demonstraţie a faptului că nu sunt lipsită de inimă, vreau să îmi testez limitele. Ceea ce vă invit şi pe dv să faceţi.
Awake – ăsta a fost primul cred. La care am plâns. O lacrimă din dreptul.
Seven Pounds – dacă nu l-aţi văzut, e obligatoriu pe listă.
Nights in Rodanthe – Atunci am înţeles eu că fiecare om ia la un moment dat o decizie: “Întotdeauna am vrut să fiu cel mai bun doctor. Nu cel mai bun tată, nu cel mai bun soţ. Doar cel mai bun doctor!” Şi că aceste decizii trebuie respectate la ceilalţi. De fapt, nu avem încotro. Da, cred că şi la ăsta am plâns.
P.S. I Love You – trailerul e varză. Dar filmul merită. De văzut doar cu cel iubit alături. Altfel îţi vine să te arunci de la etaj.
The notebook – Îmi amintesc o replică de-a lui, a bătrînului: Nu contează că ea nu-şi aminteşte. Important e că ştie el. ( Dar se poate să confund filmul.)
p.s. Pe Titanic nu l-am pus, că nu m-am putut concentra să plâng. E drept, eram printr-a 5-a…cu inima intactă. Dramele de iubire nu mă impresionau nici măcar în filme. Credeam că-s poveşti.
Smaranda mă provoacă să găsesc o singură poză care să reprezinte anul 2010 pentru mine. Îmi place jocul ăsta, că e foarte greu. A fost un an în care s-au întâmplat multe. Multe de tot. S-au legat nişte lucruri în viaţa mea, ca în anul 3, când lucrurile începeau să capete sens pe la şcoală. Că, în primul, nu înţelegeam nimic. Read the rest…
Cunoaşteţi această atitudine de superioritate a tuturor celor care doar îşi imaginează ce-i aia facebook. Şi-n imaginaţia lor vine inclusă superioritatea. Adică, ei nu-şi pierd vremea cu prostii, nu sunt în pericol de a deveni dependenţi, nici de narcisism nu suferă, ori egocentrism ori extrovertism ori toate -ismurile posibile.
Nu zic că să ai facebook e perfect normal. Nu zic nimic dacă ţi-ai făcut facebook, ai testat platforma o vreme, ţi-ai găsit vreo 2 prieteni şi 3 colegi pe care nu-i suportai în liceu. I-ai văzut mai chelioşi, cu 2 copii mai mulţi decât tine şi nevastă mai grasă decât a ta, deci te-ai liniştit. După ce ai dat 2-3 like-uri şi n-ai înţeles care-i treaba cu “poke”, poţi să te retragi liniştit. Ba chiar şi înţeleg când spui că facebook e o prostie. Fiindcă ştii despre ce prostie-i vorba!
———————————
De parcă nouă, muritorilor de rând, care-am decolorat F5-ul la tastatură, de câte ori pe zi îl folosim… de parcă nouă ne trebuie. Nu ne trebuie, domne, ne place. Sîc!
1. Cand a fost ultima data cand te-ai trezit repede si cu mare placere de a incepe ziua?
2. Ce s-a intamplat in acea zi?
3. Gaseste in total 20 de zile, in toata viata ta, cand simteai aceasta putere si dorinta de a te da jos din pat.
4. Care sunt activitatile in care te-ai implica, chiar daca ar trebui sa platesti pentru ele?
5. Care sunt lucrurile in care esti acum implicat si la care n-ai renunta nici daca esti platit?
6. Care sunt activitatile pe care simti ca le poti face mereu, fara sa te plictisesti?
7. Ce ai regreta daca acum ai avea 100 de ani si ai fi pe patul de moarte?
Am mai făcut trimitere la aceste întrebări citite pe empower.ro acu’ ceva vreme. Le-am redescoperit, doar că le-am citit altfel de data asta. Vă invit să vă daţi răspunsurile. Iar dacă vă interesează ale mele… Read the rest…
Până de curând, când ultima ediţie de ELLE Mariaj m-a “obligat” la un exerciţiu de imaginaţie: burlăciţele redacţiei ne-am povestit nunta aşa cum o vedem şi o vrem noi. Fără limită de buget. Interesant ar fi fost cum îl vedem pe mire, fără limită de buget, cu siguranţă. :p
Dintre colegele mele, ştiu sigur că am fost ultima care a predat textul. Niciodată nu m-am închipuit mireasă în sensul clasic al unei nunţi, dar dintotdeauna mi l-am închipuit pe el. Cu papion. Şi pe viaţa noastră împreună.
N-am detalii care să includă şemineu de nu-ştiu-care sau flori de-o anumită culoare la geam. N-am nici număr de copii în target sau nume pentru ei. Doar îi aştept cu drag când o să fie vremea. Pînă atunci, visez doar la un Dormitor. În care să dormim şi să facem amor. Şi-atât. Să ne descălţăm la intrare şi să n-avem decât un pat şi două noptiere. Un spaţiu al nostru şi numai al nostru. Unde nici praful să nu se pună şi unde doar ciripitul păsărelelor de dimineaţă să pătrundă. Unde gândurile să rămână afară, prinse ca guma pe talpa papucilor la uşă. Să ducem cu noi doar simţirea, mirosul pastei de dinţi şi al cărţilor bune. Să auzim plapuma cum se întinde pe cearşaf şi lumina cum stă să se aprindă-n lămpi. Să ne cunoaştem visele după respiraţie şi să ne desfacem braţele pentru a încununa apropierea. Un singur gând este permis: acela că şi mâine vom fi tot acolo. Împreună.
Şi ce credeţi, cu un astfel de Dormitor şi Împreună, mai trebuie să-mi bat capul cu restul?
- pentru un mâine mai frumos…
Kenny G – Forever in love
p.s. Aglomeraţia dintr-un dormitor obişnuit ajunge să fie adoptată în viaţa noastră. De cuplu. La fel şi dezordinea din dulap. De asta zic, ţineţi-vă (dormitorul) cât mai departe de toate astea. Şi mai ales de televizoare. Mai bine, scrieţi-vă propriul film. E mult mai frumos când te implici.
Deci, unde depunem contestaţiile? După ce am citit nemulţumirea lui Crivăţ, m-am căutat şi eu. Astfel, aflu că lumea aşa cum o ştiam până acum nu mai este… că eu nu mai sunt gemeni, ci taur. Trecerea de la om la animal nu-mi pare a pas înainte. Am început anul cu bine, ce să mai zic… Pe de altă parte, dacă s-au schimbat numele unor intervale, înseamnă că s-au schimbat şi caracteristicile? Intervalelor, nu ale numelor. De fapt, ale persoanelor. Iar ca să dovedesc că sunt o geamănă autentică, nu mă sperie o schimbare. Poate fi asta o renaştere? (bullshit) Mie, vă rog, doar cuvintele nu mi le luaţi!
Glumesc desigur. Nu cred eu că te poţi culca gemeni, ca să te trezeşti taur. Adică, să te culci cu capu-n nori şi să te trezeşti cu picioarele pe pământ. Cu toate că, acum c-am zis-o, poate nici n-ar fi aşa de rău.
1. Când ai simţit că părinţii tăi au fost cu adevărat mândri de tine ?
Când ne ţineam toţi trei de mână şi intram pe porţile facultăţii de Medicină din Cluj. Mă duceam la înscriere. Ăla a fost un moment în care m-am bucurat mai mult pentru ei decât pentru mine. Ai mei au terminat amândoi acolo.
2. Pe cine ai dezamăgit cel mai tare?
Cred că pe tata. Şi mi-a luat ceva vreme până să înţeleg că dezamăgirea e a lui şi nu am de ce să mi-o asum. Dar încă mai am momente în care trebuie să duc muncă de lămurire cu mine. Read the rest…
