ŞI BLONDELE GÂNDESC

Eram în clasa a noua şi proaspăt despărţiţi. După un revelion cu declaraţii de dragoste şi versuri cântate, el a descoperit o comoară mai puţin ascunsă decât a mea. La o fată mai mare, mai brunetă şi mai disponibilă. Iar pe mine m-a lăsat să le măsor fiecare îmbrăţişare şi întâlnire după tocul uşii clasei noastre. De parcă ăla ar fi fost singurul loc de pupat din lume. Sau din liceul nostru, cel puţin. Pe fata cu pricina nici în sfânta zi de astăzi nu o pot vedea la faţă, fără să mi-o imaginezi rasă-n cap, aruncată la şobolani, fantezii din astea cu reminiscenţe sincere. Cu toate că mi s-a spus că e şi ea un om normal…

Cert e că şi acum îl văd cum a venit la mine cu un mărţişor galben. Era un smileyface, care zâmbea în toată puterea galbenului. Şi mi-a zis aşa: “Mărţişorul ăsta nu-nseamnă nimic.”

Ştiam. Că eu în clasa a noua aveam principii şi nervi pe tocul de la uşă. Dar aveam şi dreptul la momentul ăla, acolo, să mă bucur măcar puţin. De un mărţişor galben, care deja-mi râdea parcă în ciudă. La el oricum nu m-aş fi întors, deci teama sa de hărţuieli adolescentine nu era deloc fondată. Eu eram îndrăgostită, nu proastă.

Dar de mărţişor m-aş fi bucurat. Măcar până la următoarea pauză.

———————–

Precis nu e cea mai de soi poveste, dar e prima care mi-a venit în cap când am citit despre leapşa pe care mi-a dat-o Dragoş. Zice să spun o poveste de mărţişor. Aveţi şi dumneavoastră? (Nina a onorat leapşa cu o povestioară drăguţă)

Domnii s-au înghesuit să-mi dea dreptate la întrebarea aceea cu cosmeticele care hidratează atât de bine, încât devii dependent de ele!

Însă altcineva, nu s-a mulţumit cu vorbe, ci a răspuns cu fapte. Fiindcă erau în “problemă” şi în putere, cei de la Garnier au venit cu o propunere foarte interesantă. Un nou lapte de corp, Intensive 7 Days, care face o promisiune destul de curajoasă: hidratează şapte zile întregi! Nopţile, incluse.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie chestia asta îmi convine, fiindcă de fiecare dată după ce fac duş, mi-e o lene groaznică să mă dau cu lapte de corp. Aşa că ideea de “o dată şi bine” mă încântă de-a dreptul! Ca să nu mai zic de domni (că totul pe lumea asta are legătură cu ei, chiar şi trusa de smacuri), care cu siguranţă vor aprecia o piele hidratată, dar fără “unsoarea” care vine la pachet cu aproape orice unt de corp, loţiune (etc) care şi face ceva în afară de a mirosi frumos. Dragilor, ştim. Nu sunteţi fani ai cremelor noastre de faţă, nici ai uleiurilor de corp, decât în filme sau în pat la alţii, dar niciodată la voi sub plapumă. Însă iubiţi o piele fină şi caldă, că doar nu vorbim de genţi sau pantofi.

Deci, vedeţi, cu noul Garnier, tocmai am dovedit că, într-un fel, chiar le putem avea pe toate. Şi noi şi ei.

p.s. Presimt că se lasă cu cadouri “hidratante” de 1 martie. Ca să ţină până pe 8! Şi să sărbătoriţi ziua femeii cât mai frumos.

Ştiu.

Au vorbit ei doi şi au ajuns împreună la această concluzie. Că blogul nu mai e ce-a fost pe vremea când tata nu îl citea. Pe vremea când nimeni nu îl citea. Şi tocmai în asta-i stătea farmecul. Că nu era un discurs studiat, ci unul involuntar, ca amintirile alea care vin fără să le chemi. Pe vremea aia nu scriam texte, ci simţeam cuvinte. Şi le simţeam cu toţii. Ăia doi, trei care eram. Şi pe vremea asta simt, doar că mi-e frică să mai simt aşa în văzul lumii. Cu toate că monitorul a rămas tot unul şi nici tastele nu s-au înmulţit. Dar s-a aglomerat în mintea mea şi cred că am pierdut ceva. Simt că mi-am vândut scrisul, când, de fapt, mi-am vândut doar timpul.

În cea mai sinceră încercare de a recupera acel ceva, mărturisesc aceasta. Şi ştiţi, de când am internet pe telefon, nu mai am nici bucuria aia de a merge să mă conectez, să văd ce se mai întâmplă. Acum ştiu tot timpul ce se-ntâmplă. Ceea ce-mi salvează o grămadă de timp. Pe care l-aş putea folosi într-un alt hobby…

Şi nu, acest post nu e ca să cer sugestii. Idei am şi eu. Cu timpul voinţa stau mai prost.

Uneori sunt foarte încăpăţânată. Alteori, puternic influenţabilă. În funcţie de zodie, în funcţie de vreme, în funcţie de gust, în funcţie de gustul cui, habar nu am. Cert e că uneori până şi mie mi-e greu să mă suport; mama ar trebui să primească un premiu.

Niciodată nu mi-au plăcut sarmalele. Sau chiftelele. Nici cerceii lungi. Sau întrebările interminabile ale altora. (că pe-ale mele, măcar le spun în gând şi obosesc singură) Nu mi-a plăcut când eram mică faptul că trebuia să mănânc, să dorm şi să spun poezii-n germană atunci când voiau ei. Nu mi-au plăcut cratiţele cu mâncare la pachet şi nici insistenţele care veneau împreună cu ele. Fiindcă de foame n-o să mor niciodată, iar, deocamdată, cred că putem vorbi de lucruri mai frumoase decât cadavre de pui rumenite în tigăi. N-am nimic cu puiul, ba chiar îmi place şi-l mănânc.

Adesea am stricat programul altora, fiindcă planurile mele erau mai importante. Adesea mi-am băgat picioarele în promisiunile făcute mie însămi şi furculiţa, în pireo-frişca făcută acasă. Sau prăjiturile bunicii. Şi toate astea, la aceeaşi masă Niciodată n-am avut sentimentul că aş aparţine de ceva. În afară de şcoala generală. În liceu, când toată lumea ieşea cu colegii de clasă, eu eram mai prietenă cu cei mai mari. Într-a doişpea, când colegilor mei li se striga ultima dată catalogul, eu nu eram acolo, ci în altă clasă, cu alt coleg de bancă. Mişcarea din A în B a fost una din cele mai fericite ale vieţii mele. Apoi, la facultate. Am încercat de toate. În primul an, când toţi se străduiau să facă impresie bună la stagii, eu mă străduiam să nu adorm la ore. Era grea viaţa în cămin pe vremea aia, puţin somn, mult Seven şi Obsession. Apoi, în anul doi, când mi-au ajuns petrecerile până peste cap (şi acum mă întreb cum am supravieţuit acelei sesiuni de iarnă fără nici o restanţă şi chiar cu bursă la activ! ce face tinereţea din om…), am hotărât să mă aşez la casa mea. Când lumea încă se adapta la viaţa studenţească, eu îmi exercitam varianta de fată cuminte, un soi de casnică fidelă şi dusă la biserică. Dar când altarul se simţea mult prea aproape şi tiparele fericirii altora se instaurau încet şi-n realitatea mea, am hotărât că  e prea simplu ca să-mi placă şi-am dispărut din peisaj. La propriu, căci m-am mutat la Bucureşti. Acum, în anul şase, când colegii mei fac planuri de căsătorie şi caută nume pentru prunci, eu încă mă mai joc cu păpuşile. De câteva ori pe săptămână, când mă nimeresc la nepoţica mea. Uneori nici ei nu-i vine să creadă.  Când unii se maturizează, alţii au din nou 1 an şi jumătate…

Asta nu e povestea vieţii mele în 10 propoziţii, ci demonstraţia singurei teoreme care-mi mai ridică moralul la ora asta: nu sunt vinovată, ci doar rebelă. Acesta e sentimentul care m-a chinuit dintotdeauna, mi-a explicat o prietenă zilele trecute. Şi a făcut lumină în capul meu bântuit de-atâtea controverse. Mi-a spus că sunt o rebelă, dar fără să mă afişez. N-am ştiut asta până acum, că m-aş fi lăudat mai repede.

Doar am resimţit neadaptarea la mese împănate şi rime stricate. Şi m-aţi pedepsit pentru asta. Astăzi, încă o dată. Ştiţi, uneori mi-ar plăcea să-mi placă sarmalele, Cola şi ţigările. Dar sunt atât de banale, încât nici în text nu-mi place cum le şade. Read the rest…

Cam ăsta-i sistemul în care funcţionează hidratarea pielii la mine, căci despre asta-i vorba. Ţin minte încă din adolescenţă, unde toate fetele de vârsta mea se confruntau cu pielea grasă, iar eu nici măcar la capitolul ăsta nu mă puteam integra în discuţii. Şi până în ziua de astăzi, poveştile despre vopsele de păr şi lacuri de unghii mă depăşesc după primele 2 minute. Iar asta, dintr-un singur motiv: că-mi place să vorbesc doar eu, de parcă aş fi un fel de guru trendsetter. Când colo, vopseaua mea de păr se găseşte în Supermarket, iar stilistul e unul personal şi împarte un nume de familie cu mine: mama. Până acolo cu pretenţiile!

Dar, când vine vorba de hidratarea pielii se schimbă situaţia şi standardele. Iar de când cu noul meu job (cu toate că azi-mâine împlinesc un anişor, încă mi se pare “noul” job; de parcă ar fi existat vreun “vechiul” sau de parcă m-aş putea plictisi vreodată…), mi-au trecut pe piele o groază de produse. Dar n-o să vă ameţesc povestindu-vă cum am învăţat ce înseamnă pielea mea şi ce pretenţii are ea de la mine, ca să-mi permit şi eu să vreau ceva de la ea… n-o să vă spun nici câte creme “de soi” am aruncat la gunoi în maxime şi-njurături, ci am doar o întrebare să vă pun:

Pentru voi, CE ÎNSEAMNĂ HIDRATAREA?

Şi vorba unui prieten: “Dacă tot sunt aşa de grozave cosmeticele tale, de ce trebuie să te dai în fiecare zi?”

În căutarea răspunsului personalizat, Garnier vine cu un joculeţ haios, sub forma unei aplicaţii pe facebook: Timp de 5 zile, descoperi cifrele ascunse în imagini, le treci în câmpurile speciale, iar la final faci calcule! Mai multe nu zic…

Ştiu că omul leagă în viaţă diverse tipuri de prietenii: unele de băut cafele, altele de ieşit la ţigară, unele de confidenţe, altele de mers la agăţat. Comparaţia dintre ele nu cred că îşi are locul, la fel cum e greu să compari iubirea pentru părinţi cu iubirea pentru amantă. Însă, de ce să nu recunoaştem, fiecare îşi are scopul ei în scurta-i existenţă. A prieteniei în viaţa cuiva. Cred puternic în circumstanţe şi ocazii, în legături facilitate şi în puţine prietenii din categoria “pentru totdeauna” şi “indiferent ce s-ar întâmpla”. Fiindcă mie mi s-au întâmplat mereu până la proba contrarie. La fel şi cu bărbaţii. Toţi sunt buni, până-şi dau arama pe faţă. Sau prima aventură, de gol. (Cu toate că e ciudat să vină chestia asta tocmai de la mine..) Da, uneori am senzaţia că e chestie de timp şi de ocazii pentru a arăta cât de bun prieten eşti.

Iar astăzi, când am simţit o bucurie revărsată printr-un sms de la o bună prietenă care-mi împărtăşea o mare veste, m-am simţit mândră de ea, chiar dacă n-aveam nici un drept. Şi am nominalizat-o cu succes la titlul de cea mai deşteaptă prietenă. Nu, nu caut s-o felicit pe această cale, căci asta am făcut-o atunci imediat, chiar dacă ştiam că nu poate vorbi la telefon. Doar mă laud. Că am prietene care au motive să ne bucurăm. Da, e important şi asta la un prieten. Să fie deştept. Că cine ştie, poate se ia!

Articolul lui Alexandru Negrea, despre “ce bloggeri ai alege în promovarea propriei afaceri” văd că pune multă lume pe gânduri. Printr-un mecanism simplu, acela de a schimba pur şi simplu punctul de vedere, Alex reuşeşte să-i pună pe mulţi cu botul pe labe, scuzaţi-mi franceza. Pe mine mă uimeşte mirarea publicului în faţa propriilor reacţii şi păreri. Dragilor, întotdeauna schimbarea perspectivei e un exerciţiu foarte bun de imaginaţie! Ar trebui efectuat mai des de fiecare dintre noi, indiferent de situaţie. Că asta cu blogurile e doar o discuţie online, ori în viaţă lucrurile nu sunt atât de virtuale.

Înainte de a răspunde întrebării lui Alex, ţin să precizez un singur lucru: foarte multă lume vrea promovare online în momentul ăsta. Problema e când clientul nu ştie ce vrea, ci ştie doar că vrea. Că bloguri şi twitter şi facebook au ceva exotic şi o sonoritate cunoscută. Deci, vrea şi el, clientul, vreo două bucăţi. Chiar dacă habar nu are cine-i piticu şi despre ce-i vorba la el, dar îl vrea în campanie, că-i aminteşte de povestea cu Albă-ca-Zăpada. Vedeţi, nu merge aşa. Dar, de fapt, merge. Fiindcă în ultimă instanţă, clientul e cel care dă banul şi tot el e cel care decide. Iar aşa-zişii specialişti din agenţii nu sunt nici suficient de convingători, nici suficient de siguri pe ei când dau un sfat de campanie. De ce? Fiindcă nu ştiu nici ei. Şi fiindcă nu au curajul de a contrazice clientul. Eu n-am făcut şcoală de comunicare, am făcut şcoală de stomatologie. Şi ştiu exact când pe ăla săracu’ îl doare sau nu-l doare. Astfel, am posibilitatea să-l avertizez şi să par un soi de zeu în faţa lui. Pentru simplu fapt că eu ştiu o chestie pe care el n-o ştie. Lucru pentru care mă şi plăteşte, de altfel, că, de s-ar descurca singur, n-am mai povesti din astea după 6 ani de facultate… Şi degeaba-mi zice ăla că nu vrea anestezie, că-i e frică de injecţie, că eu fără, n-am cum să-i lucrez. Tocmai fiindcă ştiu precis că mi se transformă din pacient în maimuţă şi se urcă pe pereţi de durere. După care mă înjură, mă dă în judecată şi-mi şi umple târgul că-s cretină. E clar? E foarte important SĂ ŞTII. Şi să-i transmiţi clientului încrederea că eşti un zeu. (Nu zic să promiţi marea cu sarea, însă, credeţi-mă, unele propuneri care vin n-au nici cea mai vagă legătură cu cine eşti tu ca blogger. Nu că aş fi eu mare şmecherie, dar s-a întâmplat de câteva ori să cer sume mari spre foarte mari pentru o postare, doar fiindcă n-am ştiut cum să refuz. Fiindcă n-ar fi înţeles. Fiindcă nu-mi citiseră niciodată blogul, ci doar statisticile despre el. Mare greşeală!)

Atunci, dacă aş avea buget pentru campanie, în loc de 10 bloggeri, aş alege vreo 2-3. Pe ăştia i-aş face un fel de pinguini ai mei, le-aş explica despre ce-i vorba-n propoziţie şi i-aş implica-n campanie. Fiindcă întotdeauna o idee ţi se pare mai bună atunci cînd e a ta. Respectiv a lor. E un soi de ataşament ciudat faţă de proprietatea intelectuală. Şi automat, ca pinguin, altfel o pui în aplicare. Ideea. Conceptul. Cei care transmit mesajul trebuie implicaţi nu doar în procesul de “ia şi dă mai departe”, ci trebuie ei înşişi să fie mesajul. Nu cred în unitatea conceptului unei campanii în blogosferă, unde fiecare se transmite pe limba altuia şi nu a sa, pe propriul blog. Atunci când începi să vorbeşti limbi străine, nimeni nu mai înţelege nimic. Decât că o faci pentru bani. Ceea ce nu e de condamnat. Însă, dacă tot o faci şi banii oricum îi primeşti…de ce să nu fie şi distractiv. Însă genul acesta de campanii presupune o pregătire minuţioasă, că investeşti nu numai bani în cei 2-3 bloggeri, ci şi timp şi energie. Dar mi-aş alege oamenii pe sprânceană, pentru a fi sigură că după training şi efectuarea plăţilor, nu mă trezesc că-şi dau cu firma-n cap. Cu firma mea, that is.

Vedeţi, în ultima vreme am fost implicată în diverse proiecte de promovare online. Şi am stat de vorbă cu alţi pinguini ca mine, care boscorodeau că lor nu le place să scrie la comandă, că lor nu le place brandul, că e de hahat, etc. Nu am înţeles de ce. Fiindcă oamenii, la fel ca mine, erau plătiţi să scrie despre ceva. Şi totuşi, o făceau cu greutate. Sau chiar scârbă. De ce? Fiindcă banii erau ai lor, dar ideile nu. De asta zic, sunt lucruri care conving mai bine chiar şi decât banii: ideile.

Ca să nu vorbim de iubire astăzi şi să-i lăsăm pe alţii să o facă. Noi să ne manifestăm (după cum ziceam cu ironie în postul anterior). Dar să nu ne manifestăm clasic, ci să “go different”. O colegă de la Cluj participă la un concurs foto, unde i se promit lentile de contact câte să-i ajungă următorul an întreg!

Anda Raicu. M-a rugat să scriu un articol de susţinere. Aşa că scriu. Nu pentru lentile, că premiul în sine pentru mine nu reprezintă nimic. Eu port ochelari. Nici pentru brand, că nu-l cunosc. Repet, eu port ochelari. Dar pentru că m-a rugat. Şi pentru că orice rugăminte a unui fost coleg trage cumva altfel la cântar. Nu-i aşa? Nu ştiu dacă va câştiga (cu toate că-mi zicea că e pe locul 2), dar poate mai important decât asta e să ştie că a mai susţint-o cineva. Poate despre asta sunt şi concursurile acestea (bine, în afară de trafic, advertising şi like-uri infinite). Dar fără lentile oricum nu cred că o să stea. Vorba aia, doar nu-i poate băga pacientului degetele-n ochi… Însă e bine să ştie că blondele au votat-o. Şi dumneavoastră?

(Eu am votat-o aici cu 2 adrese de mail, la care însă ÎNCĂ mai aştept mail ca să le confirm. Şi da, le-am căutat prin spam.)

În afară de nenorocirea aia de pe facebook, care mă combina cu câte doi dubioşi pe oră, anul ăsta n-am simţit agresiunea Sfântului Valentin. Şi cine ştie, unora le-o mai fi şi plăcut…

Ce faceţi azi, sărbătoriţi?

Îndrăznesc următoarele şi zic: dacă aveţi unde, aveţi cu cine şi aveţi cu ce ($$$), luaţi-vă o masă în oraş deseară, cu toate că mai util ar fi un pat. Şi nu în oraş, ci în intimitatea unui număr de 4 pereţi, că altfel nu prea e legal la noi în ţară. Dar mesele sunt cele mai la modă, aşa că, probabil deja aveţi rezervare pe undeva. Sau vreun bookmark la o pagină de comandat de pe net. Tot un fel de rezervare… Oricum, sfatul meu e că deseară trebuie să alegeţi: Ori mâncare ori iubire. Că iubirea cu burta plină şi capul greu nu e deloc ca în filme. În realitate, după o cină copioasă, oamenii se descheie la nasturi fiindcă îi strâng pantalonii peste burtă şi peste nimic altceva. Dar bineînţeles, puteţi încerca. Apoi să nu ziceţi că nu v-am zis.

Dacă tot aş hotărî să fac ceva de ziua asta, eu nu m-aş duce să mănânc. Doar asta fac în fiecare zi!

sursa

Acest post începe de la un RT pe care l-am dat:

@SiBlondeleGand normal. Atitudinea conteaza! RT @ImpreunaReusim: We shouldn’t teach great books; we should teach a love of reading

După care, Simona a povestit aici despre pasiunea ei de a citi, care a venit modelată de tatăl ei şi dorinţa de a se eschiva de la mersul la piaţă (ştiu şi eu cum e să te trimită de 3 ori după 3 ouă :p). Simona mă întreabă de unde mi-a venit mie pasiunea pentru citit, iar eu îi răspund că încă o mai aştept.

Ştii, Simona, nu cred că plăcerea ta de a citi vine de la tatăl tău, ci de la tine. Fiindcă altfel ţi-ar fi putut da cele mai cu prinţese poveşti şi tot nu s-ar fi lipit nimic. Şi în ceea ce priveşte cuvintele scrise în vocabular, mie doar gândul la aşa ceva îmi dă fiori pe şira spinării. Am citit foarte puţin la viaţa mea şi asta fiindcă eu credeam că a citi o carte presupune un dicţionar, un creion şi un vocabular cu două coloane, apoi un caiet pentru rezumat. Şi înainte de toate, o listă de lecturi obligatorii (că la cele suplimentare nu ajungeam niciodată). Iar pentru mine, toate astea erau prea mult. Mă scârbeau în asemenea hal, încât nici nu mai voiam să mă apuc. Atunci nu înţelegeam că plăcerea cititului nu e despre cu ce rămâi după, ci despre cum simţi în timp ce. Simona, nu suntem suma cărţilor citite. Tocmai fiindcă putem citi fără a înţelege. Iar eu nu cred că sensurile stau în dicţionar. Majoritatea cuvintelor din vocabularul meu le-am achiziţionat din mers, din contexte, din trăiri care mi le-au explicat mai complex decât aş fi putut citi vreodată. Ştiam demult la ce se referă “a revela” şi “a releva”, când am înţeles ce-i aia o revelaţie. Asta aşa doar, ca exemplu.

Iar în momentul în care mama şi-a dat seama că repulsia mea faţă de cărţi ar putea deveni periculoasă, a luat atitudine. Femeia a-ncercat: mi-a pus cărţi în mână, eu le-am pus la loc. Ba la un moment dat, ştiu că mi-a propus să-mi dea 100mii pe carte citită. Fără nici un fel de alte obligaţii. Nici nu m-ar fi pus să-i povestesc, da’ să-i mai scriu rezumate. Doar să-i spun că am citit. Iar 100mii pe vremea aia erau bani. Crezi că m-am îmbogăţit? Habar n-am care erau valorile mele pe vremea aia, da’ se pare că nu apreciam de nici unele…

Ştii când am început să citesc? În facultate. Când brusc lucrurile au început să se descopere. Când am scăpat de sub sclavia “lecturilor obligatorii” şi a listelor cu pagini interminabile. Am ajuns la şcoală şi, în sfârşit, am reuşit să simt că sunt liberă să citesc pentru mine. Nu pentru profe, nu pentru bani, nici măcar pentru mama. Ci pur şi simplu pentru mine. Deci da, ăsta e momentul în care mi s-a schimbat atitudinea. Iar azi pierd ore-ntregi prin librării. Mă uit cu poftă, gust din fiecare, dar nu le iau multe acasă. Nu îţi imagina că am recuperat vreun pic din timpul pierdut. Probabil, în timp ce tu stăteai în pat şi citeai, eu mergeam la piaţă după pătrunjel. Sau mă jucam, culmea, de-a şcoala. Sau poate chiar mă uitam la clasicele telenovele ale anilor ’90. Dar nici astăzi nu citesc. E adevărat că am cărţi întregi terminate pe WC, dar n-ai să mă vezi niciodată în capul patului, cu ochelarii pe nas şi veioza aprinsă. Sau poate pur şi simplu, n-am întâlnit încă “acea” carte. Nu ştiu, încă o aştept.

p.s. Nici nu am citit vreodată o carte care să nu-mi placă. Fiindcă nu reuşesc să trec de prima pagină… (Bine, excepţie făcând romanul ION, pe care l-am halit în 3 zile, tocmai fiindcă tortura era atât de mare, încât simţeam că daunele vor fi iremediabile dacă prelungesc chinul. Şi am preferat să termin repede. A, dar cred că era în perioada în care exersam cititul în diagonală Cu toate că durerea nu trecea mai repede deloc. Încă mai trag după asta.)