ŞI BLONDELE GÂNDESC

Locuiesc în Bucureşti. De ceva vreme acum. Şi pentru a infirma zvonurile, ţin musai să informez clientela doritoare şi încadrată la cunoştinţe şi cercul acestora de prieteni, neamuri şi vecini că NU MI-AM DESCHIS HOTEL. Îmi merge bine, îi drept (nu că m-ar fi întrebat cineva ce fac, fără vreun scop nobil, ulterior. Până şi like-urile pe facebook sunt uneori premeditate), însă nu ATÂT de bine.

Aţi văzut cum se trezesc unii indivizi să-şi ofere serviciile indirect prin a le face rost de cazare diverşilor care tranzitează Bucureştiul. Pe sistemul: las’ că ştiu eu pe cineva în capitală şi te rezolv. Atitudine urmată de obicei de un telefon din care se aud preaminunatele cereri: “nu e vorba decât de o noapte sau, poate, două”. În funcţie de treaba pe care o are stimabilul, nicidecum în funcţie de treaba pe care o ai tu, ăla cu hotelul închipuit. Că, vorba vine între noi, oamenii au tot felul de treburi sub plapumele proprii, pe care de cele mai multe ori nu vor să le împărtăşească decât cu una, maxim două persoane. Unde persoanele respective nu sunt substantive comune, ci oameni cu nume proprii. De aici, lipsa variabilelor, mă-nţelegi. Iar încălcarea acestei reguli ortodoxe sunt sigură că se face, din nou, cu perdea şi prea puţine mărturisiri. Ce să zic, o fi bună diversitatea, dar nimeni nu e obligat s-o (re)cunoască. Sub plapumă, zic. Nu e vorba că tu cu ăla de ţi-e băgat pe gât te-ai văzut de două-trei ori în viaţa asta, mai mult, poate nici nu vă cunoaşteţi. Da’ nu-i bai, veţi avea o noapte întreagă (sau poate chiar două, în funcţie de examene, doctori, avocaţi) să schimbaţi impresii.

De când m-am mutat la Bucureşti, m-am pomenit cu diverse solicitări, care de care mai insistente. Fapt care mi-a clarificat cercul de oameni cu care sunt dispusă să împart acelaşi pat şi aceiaşi metri cub de oxigen pe timp de noapte. Sună incredibil? Nu, incredibil e felul în care cineva te face brusc responsabil de soarta sa din momentul în care pe plăcuţă scrie mare “Bucureşti”. Să ne ajutăm unii pe alţii e minunat, dar poate e vremea să învăţăm să dormim şi singuri.

———————————-

*Acest post nu e pentru mama, tata, bunici (pe care aş fi onorată să-i găzduiesc, doar or veni. Aş dormi şi pe jos, numa’ să vină.). Nici pentru prietenii ăia dragi, care nu e nevoie să mă sune săptămânal pentru confirmări de prietenie. Nu e pentru neamurile pe care le cunosc şi după faţă, nu numai după nume. Culmea e că fix oamenii ăştia au un bun simţ ieşit din comun şi nu îndrăznesc: Weekend-ul ăsta m-am enervat puternic, fiindcă au fost în Bucureşti colegii mei de la Cluj. Care iniţial voiau să stea la mine (nu toţi, evident), dar care ulterior şi-au găsit la un hotel. Că erau toţi împreună şi e mult mai fain aşa. Iar din cauza programului meu încurcat şi al lor, monopolizat de un eveniment, ne-am văzut fix câteva ore într-un club. Mi-a fost un drag enorm de ei, dar m-am uitat ca la pozele lor de pe facebook. Mută. Fiindcă nici monolog în gând nu puteai face, ce să mai vorbim de conversaţii şi poveşti! Dacă i-aş fi găzduit la mine, am convingerea că cel puţin o cafea am fi băut împreună. Iar ei ar fi avut timp să-mi povestească ce urâtă e vremea în Cluj, cât de rare prieteniile dintre ei şi cum pozele de pe facebook sunt photoshopate. Ca să-mi mai treacă din dor. Dorul de ei şi de studenţia noastră. Care-a rămas cu ei, ca un copil cu drept de alegere la partaj. Iar eu, ca un părinte îndurerat, în ciuda faptului că ştie c-a fost mai bine aşa.

N-au plecat bine şi telefonul a sunat. Ghiciţi pentru ce!

Îmi pare rău, one-night-stand-urile programate n-au nici un farmec pentru mine. Reveniţi când mă răzgândesc.

Că muncim prea mult, că suntem mereu obosiţi, că n-avem loc de parcare, că-i mare mizeria-n oraş, că-i frig afară, că n-avem timp, că n-avem răbdare, că avem deadline-uri şi prea puţine ore-n săptămână. Ore de weekend, vreau să zic.

Că ştim prea puţine despre viitor, că vecinii fac gălăgie, c-au sărit siguranţele şi n-avem un electrician de nădejde. Sau un bărbat în apropiere. Sau că nici măcar nu ştim unde să căutăm nenorocitele de siguranţe în casă.

Că ne cresc copiii şi pleacă de-acasă, că iarna nu-i ca vara şi că taxele cresc. Care taxe? Toate. Că trăim în România, că n-avem vreun unchi fără copii, care să ne lase nişte domenii în sudul Franţei, că avem responsabilităţi şi datorii. Mai ales morale.

Că ne-a crescut burta şi-am şi îmbătrânit puţin. Că luăm liftul şi nu scările, că obosim chiar şi aşa. Că, uneori, doar gândul la ceva ne oboseşte. Că ne plictisim repede şi unii de alţii. Că ne iubim pe fugă şi ne tragem coloraţi în poze. De parcă asta ne-ar salva momentul. În format digital poate, în alte formate însă, nu mă pronunţ.

Există oameni care şi-ar dori zilele astea să se plângă că le-a sărit siguranţa sau ţandăra că i-a trimis nevasta să ducă gunoiul. Sau să ia copilul de la şcoală. Există oameni care nu au siguranţa pământului de sub picioare şi alţii care nu mai au nimic. Care probabil şi-ar da şi viaţa pentru a face nimicul mai uşor de suportat. Cineva mi-a atras atenţia (pe blog sau pe facebook, nu mai ştiu; ori o fi fost prietena mea la telefon?) că nu-i corect să mă mai vait atât. Şi să mă bucur că am de cine-mi fie dor.

Azi a fost o zi plină. Frumoasă şi plină. Iar la final, o prietenă m-a dus la operă. Dacă nu era ea şi telefoanele ei la fiecare semafor mai aproape, precis aş fi luat drumul căsii. Spectacolul mi-a mers la suflet. Sau gestul ei pentru mine. Aveam nevoie să-mi amintesc ce frumoasă e lumea în care trăim! – Chiar dacă în a noastră nu se scutură pământul, catastrofele personale se resimt mai cutremurător decât ştirile de la TV. Pentru simplul fapt că sunt mai aproape.- De asta zic, aveam nevoie să văd că se poate şi altfel trăi viaţa. Că graţia nu a dispărut de pe faţa pământului. Şi nici mirosul de vanilie de la mine din casă.

Când am deschis uşa, un parfum delicat de zahăr şi mere coapte m-a întâmpinat dintr-o lumânare aprinsă pe hol. Noua mea colegă de apartament gătise. Şi s-a gândit să nu rămână mirosul coreean. Iar eu uitasem că mai există şi altul. Deci da, dacă avem timp să scriem posturi pe blog sau să citim ce-au scris alţii, măcar să nu fie despre plâns. Pe acesta să-i lăsăm Japoniei monopol o vreme.

p.s. nu ştiu de ce nu merge cu embed. Deci link.

Să-l învăţăm pe de rost! Asta, dacă nu-l putem ţine minte. (În ciuda diferenţei de nuanţă, rezultatul contează.)

De cînd? De ieri.

p.s. Mi-am adus aminte: cum e când sms-ul omoară pasiunea. Şi da, pe asta trebuie s-o luăm personal. Nu e ok să nu ne simţim în targetul acestui blog. Chiar şi atunci când ştim. Sau credem că ştim. Fiindcă repetiţia e mama învăţăturii.

Tocmai s-a încheiat o săptămână (ştiu,pentru toţi oamenii normali abia acum începe, însă noi am fost în predare cu două reviste şi aproape am dormit în redacţie. Iar când nu eram fizic acolo, cu gândul tot nu plecam). A fost una dintre cele mai grele săptămâni din ipostaza asta a mea de om cu job. Atât de grea, încât am ajuns să plec de-acasă într-o zi şi să mă-ntorc în următoarea, vreo 4 zile la rând. Nu ajungeam înainte de 12 noaptea acasă. Iar astăzi, la final, mărurisesc cu mâna pe inimă că am ajuns să urăsc un text. Ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de la Sadoveanu încoace. Dar atâta l-am bibilit, încât cred că l-am învăţat pe de rost. A fost o săptămână atât de grea, încât în fiecare dimineaţă mi se făcea groază doar la gândul cât mai trebuie să treacă până mă întorc.
Şi pentru prima dată, ceea ce un prieten bun m-a întrebat odată mai demult a devenit actual în mintea mea: De ce muncim? Săptămâna trecută mi-am pus pentru prima dată această întrebare. Cred că îi pierdusem răspunsul şi de asta mi s-a născut. Apoi, tot el mi-a amintit: fiindcă ne place. Fiindcă n-aş putea sta mai mult de două zile departe de blog. Fiindcă n-aş putea sta mai mult de două minute departe de cuvânt. Fie că e rostit, fie că e gândit, cuvântul rămâne marea mea dragoste. I-am mulţumit că mi-a adus aminte, fiindcă până şi pentru a-mi formula nemulţumirea, oboselile şi orele nedormite, tot de cuvânt mă folosesc.

Muncim fiindcă nu ştim altă ordine a firii. Muncim fiindcă pentru asta ne-au pregătit, de când ne-au învăţat să numărăm. “Matematica o să-ţi folosească-n viaţă!” La fel şi latina. Muncim fiindcă ne place să ne simţim utili. Fiindcă ne place să ne umplem timpul, ca apoi să ne plângem de ce repede trece. Muncim fiindcă ne place să dăm ordine, niciodată să primim. Căci de acolo începem. Muncim pentru vacanţe, ce paradox! Muncim pentru că nu cunoaştem alt verb pentru asta. Muncim pentru că nu avem alte soluţii. Uneori muncim pentru că ne place. Cel mai des, ne place pentru că nu avem încotro. Şi întotdeauna ne place ceea ce ştim face bine.

Şi-atunci, de ce muncim? Pentru mine, întrebarea începe să se golească de sens. Ce-i aia “muncim”!

sursa

Într-o casă cu încăperi înalte şi ferestre largi. Pe o stradă cu mulţi copaci şi maşini puţine. Într-un oraş mic, în inima ţării. Oricărei ţări. Cu un castron mare cu fructe proaspete pe masă şi un balansoar în grădină. Cu o pătură pufoasă pe el şi o carte bună lângă. Cu miros de cozonaci calzi şi copii mici. Ştiţi cum ăştia mici au aşa o aromă a lor? Fără parfumuri, bebeluşii doar miros a curat şi frăgezime. Vreau să mă trezesc în fiecare zi de dimineaţă, căci trezitul la amiaz e semn că nu mai ai chef de viaţă. Pentru mine, cel puţin. Să-mi beau cafeaua în grădină, în ciripit de păserele şi adiere caldă de vânt.

Ştiu, e frumos ce-am croşetat mai sus, dar probabil m-aş plictisi îngrozitor. Chiar dacă ferestrele largi sunt frumoase şi nepoţii gălăgioşi la fel. Adică, să nu-i ai, ţi-ar lipsi cu siguranţă. Însă îndrăznesc să vreau altfel: În primul rând, o minte clară, care să m-ajute să îmi amintesc care-i diferenţa între stânga şi dreapta. Apoi nişte oase şi articulaţii funcţionale, care să-mi permită un ritm alert atunci când mă plimb. Chiar şi prin magazine. Întotdeauna m-a enervat să merg încet. Cred că e o chestie moştenită de la tata. Mi-ar plăcea o casă, dar n-am pretenţii prea înalte. Mă mulţumesc şi cu ceva cochet. Pe o stradă cu non-stop neapărat, e mai util decât copacii. Oraşul nu contează, important e să aibă aeroport. Că unele obiceiuri nu se schimbă niciodată, iar stabilitatea nu m-a caracterizat niciodată. Şi n-oi începe la bătrîneţe!
Mă imaginez o supergagică la 60 de ani, în tenişi albi şi părul prins în coadă. Cu toate că nici acum nu e atât de lung, încât să îl pot prinde, nu ştiu de ce am această imagine. Cu un soi de ghiozdan în spate şi bilete de avion într-o mână. Cu el, în cealaltă. Şi mi-ar plăcea ca după ce în sfârşit copiii ne vor fi mari şi ratele plătite, să pornim spre locurile care ne-au văzut crescînd în tinereţe. Să investim în reîntâlniri cu cei care eram atunci. Când am fost prima dată amândoi într-o strângere de mână, într-un sărut sau într-un te-iubesc. Dincolo de experienţa-n sine, cred că e un exerciţiu fantastic să te reconectezi la momentele frumoase de început. Dar n-o să aştept ca bătrâneţea să-mi aducă timpul pentru călătorii. Fiindcă nu am nici o garanţie că o s-o primesc şi nici c-o să-mi aducă asta. Plus, niciodată nu ştii ce-o să-ţi ia. Aşa că, până atunci, îmi dau silinţa. Tocmai ca să o întâmpin mai frumos. Ceea ce vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră să faceţi.

Încep săptămâna cu corăbiile atât de înecate, încât îmi făuresc singură motive pentru a merge mai departe. Poate perspectiva unor bătrâneţi mai bune decât tinereţile să mă scoată din pat dimineaţă. O săptămână frumoasă s-aveţi!

sursa tablou: Frederick Frieseke (1874-1939)

Aprecierea faţă de brand. Luaţi şi vă minunaţi.

(Felicitări brandului că profită de snobismul românului. Şi mă întreb eu: oare cu câtă valoare să învesteşti un blug, o curea sau un portmoneu, ca să ţi-l iei în rate?! Mă scuzaţi, dar eu nu pricep. Luxul ştiam că este pentru cine şi-l permite. Iar eu asociez noţiunea de “rată” cu o casă, un teren sau maxim un televizor. Dar niciodată cu o curea… )

Prin aceasta declar că există lucruri pe care nici nu vreau să ajung a le înţelege vreodată. Mulţumesc pentru atenţie.

p.s. Pentru cei interesaţi: poza e făcută în Plaza Mall. Sper ca această informaţie să nu vă folosească la nimic.

Ce credeţi că am făcut azi? Am fost la Cantina Socială pe post de vedetă. Cât de bine mă prinde ipostaza judecaţi singuri, cert e că nu m-am dat nici o clipă a fi ceea ce nu sunt, şi anume: gospodină! Cu toate că mi-aş dori din când în când… Cam de fiecare dată când mi se face foame şi nu mi se face în Sibiu…

Am pregătit cu mare atenţie întâlnirea şi mi-a făcut o foarte mare plăcere să stau de vorbă cu tanti Jeni şi Miruna (au şi eu una, mai harnică decât asta blondă!). Am vorbit de mâncare, de copilărie şi dorinţe medicale, de mama şi de bunica. Fiindcă ele două sunt singurele răspunsuri pe care le cunosc la întrebări culinare. Am povestit cum fac eu mămăliguţa cu brânză, dacă asta se poate numi gătit (pentru mine e singura formă de gătit). Şi am povestit în detaliu, nu carecumva să vă daţi cu stângu-n dreptu’ sau să vă prindeţi urechile… Şi am ales două piese ca dedicaţii muzicale. Mai multe la faţa locului:

Luni sau marţi la şcoală, că nici nu mai ştiu. Am senzaţia că săptămâna asta a început anul trecut şi o să se termine la vară. Care e mai departe decât îmi imaginez, după cum arată pronosticurile. În fine.

Pacient tânăr, puşti care tocmai scăpase de un aparat dentar. Îl iau eu în primire să-i meşteresc ceva în gură. Mi se întorc maţele pe dos. Până aici, nimic nou, c-am mai văzut, mirosit, întors pe dos. Been there, done that! Dar ce-i mai rău urmează: Ştiţi, mai ales când porţi aparat ortodontic (din ăla de îndreptat dinţi), eşti într-un fel obligat să te speli mai des pe dinţi. Că altfel, se adună resturi în sârmele alea şi e mai mare nenorocirea. (Mă rog,  ”mai des” e relativ, depinde cu ce compari de la-nceput.) Treaba e că puştiul ăsta tocmai scăpase de un asemenea aparat, după ce-l purtase doi ani. Acum avea dinţi frumoşi şi aranjaţi, doar îngrozitor de murdari. Se presupunea că pacientul e unul umblat pe la dentist, obişnuit şi educat. Dar “cine” “se presupunea” se înşela amarnic. Şi i-am spus, cu oarece reţinere: “Ştiu că te-ai săturat să auzi de spălatul pe dinţi, dar chiar ar trebui să te speli mai bine, că ai multe resturi între dinţi…” La care el, ce credeţi că-mi răspunde? A, face, stai liniştită, că doar ce-am fost la Mc Donald’s înainte.

Dacă aş fi fost în cabinetul meu l-aş fi dat pe geam afară. Fiindcă oricât de mult ar costa serviciile medicale, nesimţirea nu se plăteşte. Nonşalanţa aia cu care mergi la McDonald’s înainte de dentist. Seninătatea cu care nu-ţi iei o periuţă cu 2 lei la tine, ca să faci o minimă igienizare înainte de a te urca pe scaun. Cretinitatea de a vorbi atât de deschis despre asta. E sfidător. Şi nu, nu era un copil de pe stradă. Ştiţi cât costă un aparat ortodontic? Cu siguranţă şi-ar fi permis o periuţă de dinţi. Şi o educaţie sanitară. Păcat că cei şapte ani de-acasă nu sunt accesibili tuturor. Iar lipsa lor se perpetuează exponenţial. Periculos.

Să nu vă duceţi niciodată nespălaţi la dentist. Sau să vă cereţi scuze pentru asta. Mai bine spuneţi că nu ştiţi să vă spălaţi corect pe dinţi. Căci e de preferat să fii neştiutor decât nesimţit. Prima trece, dar a doua mai greu…

Mă enervează cum unele femei se feresc de contracepţia hormonală dintr-o grijă exagerată pentru viitorul lor copil, care ar putea fi afectat de aceasta. De fapt, eu cred că n-au chef să se lase de fumat (riscurile în acest caz fiind crescute şi reale). Că le e lene să meargă la doctor şi să-şi bată capul pentru a pricepe nişte mecanisme.

Acum să nu mă înţelegeţi greşit. Nu militez împotriva pruncilor, fiindcă oamenii frumoşi şi deştepţi e musai să se înmulţească! Nici nu vreau să conving pe nimeni de nimic, că nu e treaba mea să mă bag în vieţile dumneavoastră.

Dar nu pot să nu îmi amintesc cum mi-a zis odată o prietenă (sau mai multe?!) că s-ar apuca să ia anticoncepţionale, dar nu crede că el „merită”. Şi chiar dacă la vremea aia nu înţelegeam prea bine ce vorbim, ştiu că am rămas uimită, nu de lipsa ei de sacrificiu sau iubire (nefiind vorba de aşa ceva), ci de lipsa ei de perspectivă. Doamnelor, niciodată să nu faceţi pentru alţii gesturi care credeţi că vă costă sănătate. Însă mai întrebaţi o dată, că poate n-aţi auzit „preţul” corect…

E timpul să ne debarasăm de concepţia că sexul are beneficii exclusiv pentru bărbat şi că e un cadou pe care i-l facem dintr-un atac de generozitate. Să fim serioase. Nu suntem aşa chinuite cum ne dăm. E timpul să ne debarasăm de şantajul „dacă nu-mi iei pantofii ăia, mă va plesni subit durerea de cap deseară” sau orice are legătură cu durerile subite de cap. Să fim serioase. Toată lumea ştie că e text şi că şi nouă ne place. Doar că uneori ne place mai mult să-l chinuim pe el.

Ideea e în felul următor: Dacă prezervativul e moartea pasiunii, dacă eşti într-o relaţie stabilă, pe care vrei s-o păstrezi aşa (cu toate că la matematică ne-au învăţat că cea mai mare stabilitate e aia care se spijină pe trei puncte, nu ştiu dacă se aplică şi în cuplu…) şi nu ai planuri de înmulţiri, de ce să te fereşti de contracepţia hormonală? Dacă nu fumezi, nu ai probleme cu tensiunea, eşti tânără şi frumoasă, nu-i păcat să-ţi refuzi ţie o plăcere? Oricum, se ştie că femeile-s mai poete-n pat decât în literaturi, unde contează la fel de mult ritmul neîntrerupt, rima împerecheată şi … măsura (nu mă bag la atribute, că aici părerile sunt împărţite). Iar vremea trece, anii se adună şi mai ai timp doar până la maxim 40 (vechiul 35 s-a transformat în 40 odată cu apariţia inelului vaginal, datorită conţinutului scăzut de hormoni din Nuvaring) să te bucuri de contracepţia hormonală. După e oricum adio! Mai ales dacă fumezi sau eşti supraponderală.

Acest text e pentru toate ameţitele care se feresc, doar fiindcă nu înţeleg. Ce fac şi cum acţionează hormonii şi, mai ales, cât de mulţi sunt. Am găsit pe kudika.ro un articol în care se face istoria cantităţii hormonale din preistorie până astăzi, când concentraţiile sunt spectaculos mai mici. Primele erau doze de cal, spun medicii. Însă astăzi, lucrurile stau cu totul altfel. Pilulele hormonale sunt prescrise şi pentru alte cauze decât cele contraceptive. (Chiar şi la virgine.) Femeile pot rămâne însărcinate la scurt timp după încetarea administrării, fără nici un fel de repercusiune asupra copilului. Scoateţi-vă din cap ideea că „se învechesc ovulele, fiindcă sunt ţinute în standby”. Am auzit-o şi pe asta. Dragelor, ele oricum se învechesc, fiindcă ne naştem cu ele! Doar că le „dăm drumul” pe rând, nu înseamnă că ele nu sunt tot într-un fel de standby. Nu e ca la bărbaţi, care produc sperma la cerere. M-am făcut înţeleasă?

Cea mai mare concentraţie hormonală o are pastila, urmează plasturele şi apoi, în vârf de top, inelul vaginal, cu cea mai redusă doză de hormoni. Şi chiar dacă diferenţele par mici, e important să afli că, de exemplu, Yasmin are 30 mcg etinilestradiol (un hormon), iar Nuvaring 15 mcg . Adică fix jumătate! Ţineţi cont de toate acestea şi alegeţi ce vă convine mai mult. Doar alegeţi o dată! Şi, înainte, răspundeţi la o întrebare: „Câţi hormoni conţine contraceptivul tău?” … iar asta, fără a presupune că ştii deja răspunsul.

(sursa foto: kudika.ro)

Incomodă întrebare. Iubitule, sper că nu citeşti acest text.

Andressa, Anurim şi subsemnata au răspuns unei întrebări indiscrete într-un articol pe perfecte.ro: Cât de infidele sunt aceste bloggeriţe?

Şi fiindcă am fost certată că vorbesc din cărţi, admit: când vine vorba de fidelitate…stau de o parte. Părerile mi le-am exprimat în nenumărate rânduri, astfel încât nu-mi mai rămâne de zis decât că ale mele convingeri nu s-au schimbat. Că fidelitatea n-are treabă cu celălalt, ci cu tine, ca individ. Dar…eu nu m-am confruntat cu o astfel de problemă, nici măcar atunci… Deci nu ascultaţi de mine, faceţi cum simţiţi. Doar să vă simţiţi fericiţi! Orice altceva se pune.

p.s. Iubitule, sper că ai citit acest text. Şi pe toate acelea la care am pus link.