ŞI BLONDELE GÂNDESC

Dacă alţii încep de astăzi cură de slăbire, eu mă apuc de economisit. Ce? Bani, evident, că doar nu apă de la robinet (nu că asta n-ar ajuta, dar că nu plăteşte facturi).

Demult mă bate gândul să pornesc un fel de proiect din ăsta personal. Dar dacă e în văzul lumii parcă te ţii mai cu dinţii de el, că precis îmi va fi ruşine să vin să mărturisesc ce grave accidente de buget am comis de bunăvoie. Cu toate că, fie vorba-ntre noi, nu ştiu prea bine de unde să încep, că tare mă tem să nu mă trimiteţi în staţie la RATB. Cu metroul mă împac, doar cu pensionarii care nu se uită la telenovele şi dimineaţa în reluare am o mare problemă.

Să vă spun mai întâi cum sunt eu: port cizme cu 70 de lei de la Leonardo. De fapt, purtam, că tocmai le-am aruncat. De atâta purtat. O să-mi cumpăr altele, caut de cauciuc. Şi în aceeaşi sumă. Merg cu metroul din fire, maşina o iau doar atunci când am mai multe drumuri de făcut într-unul singur. Însă dacă traseul e cel clasic : birou-şcoală, nu mă încurc. Fiindcă e scump de două ori : o dată benzina, apoi şpaga zgârietorilor de maşini. Cu care e bine să fii întotdeauna generos, mai ales când eşti mică şi blondă. Ţoale fel de fel nu-mi iau, mall-urile mă obosesc. La fel şi supermarketurile. De la o vreme doar, că nu eram întotdeauna aşa. Tata poate confirma :P

Ce voi face: voi cumpara cea mai de calitate hârtie igienică ; am observat că faci o economie, dacă nu la bani, măcar la drumurile până la magazin. Zewa rocks şi miroase şi bine pe deasupra! Pe principiul : suntem prea săraci să ne permitem lucruri ieftine. Apoi, la apa plată: o să trec din nou la varianta îmbuteliată la 5-6 litri, cu toate că arată oribil în bucătăria mea. Şi iată, cel mai dureros : o să răresc cafelele cu prietenele mele, nu că ar fi prea multe. Nici cafelele, nici prietenele.

Cum fac să văd diferenţa? De fiecare dată când economisesc, suma pe care aş fi cheltuit-o în mod normal o pun de-o parte, tocmai pentru a mă alege cu ceva! Iar la final (mi-am dat termen 3 săptămâni!), dacă merge treaba, îmi deschid un Depozit de Succes la BCR ! De ce 3 săptămâni, când cele mai sănătoase cure ar trebui să se transforme în obiceiuri, pentru ca rezultatele să reziste şi să nu facem yoyo-dieting? Fiindcă oferta BCRului cu 7% dobândă pe an la depozitele în lei ţine până în 15 aprilie. Iar eu funcţionez în lei şi superoferte! Deci dacă aveţi alte propuneri de la ce aş putea economisi, aştept!

p.s. Se mai bagă cineva? Să înceapă Marea Economisire!

Dacă mamele voastre AR FI pe net, ţin să precizez că a mea ESTE pe net. Cam de printr-a noua (a mea, a noua), când am plecat în SUA şi singura posibilitate de a vorbi zilnic (mă rog,…) cu mine era Messengerul. Atunci a învăţat mama singură ceea ce nu reuşisem eu să o invăţ cu luni de zile înainte, când mă tot chinuiam. Ce nu ştiam pe vremea aia e că învăţatul nu e un act pasiv, că nimeni nu poate învăţa nimic pentru tine. Şi gândiţi-vă că la momentul ăla, mama nici să facă un click pe mouse nu ştia.

După acest episod, când copilul a revenit pe meleaguri româneşti, unde ne permiteam minute la telefon, motivaţia a dispărut. O vreme. Până când, fată deşteaptă fiind, a vrut din nou să înveţe. A început să-mi citească blogul. Şi-a făcut cont de mail, ştie să dea reply, forward şi ce-i ăla spam. Mama mea are şi cont de facebook. Nu-l foloseşte. Încă.

Îmi citeşte blogul. E cel mai vechi cititor şi cel mai înrăit fan. Îniubit, de fapt. Numai pe twitter nu e încă, dar timp va fi. Că are tot felul de idei antreprenoriale care mai de care. Păcat că tehnica nu ne ajută pe nici una. Iar dintre noi două, ea e cu siguranţă cea ambiţioasă. Că dacă aş învăţa măcar jumătate din cât a învăţat ea cu totul nou (după ce a apăsat butonul power la calculator), m-aş face măcar un fel de Mark Zuckerberg (fondatorul facebook şi cel mai bogat tânăr milardar) mai mic. Şi mai blond!

Dacă mă deranjează că mama e pe net? Nicidecum. Prezenţa ei mă onorează. Fiindcă mama e o tipă isteaţă. Iar eu mă străduiesc să nu o plictisesc. Era să zic “dezamăgesc”, dar ştie prea multe pentru asta…

*Acest post a pornit de la articolele Elenei şi Anurimei.

De un bărbat nemuritor. De unul adevărat, fiindcă fantasmele oricât de frumoase nu-ţi ţin seara de cald. Şi afară încă e iarnă.

Nici sufletul meu nu s-a curăţat. Adesea am simţit o empatie ciudată cu stările schimbătoare ale naturii. O primăvară cu boboci şi rândunici la geam ar contrasta puternic. M-ar obosi prea multă lumină. Măcar aşa nu trebuie să mă prefac voioasă şi am motive uşor de invocat atunci când mi se adresează întrebări incomode. Ce faci e una dintre ele.

Şi da, astăzi m-aş îndrăgosti. Mi-e dor de ceea ce devin când încep să simt din nou. Astăzi ar fi trebuit să fie primăvară. Dar eu încă nu sunt pregătită s-o primesc. Dac-o vedeţi pe undeva, spuneţi-i să mai aştepte puţin. Şi să nu-i fie cu supărare.

O să-i deschid uşa într-o zi. Deocamdată mai am praful de şters. Fiindcă pe orice musafir de seamă se cuvine să-l primeşti în lumină. În curând…

Într-una din zilele astea. Aerul rece de 8 dimineaţa. Şi o copilă grăbită spre şcoală. În faţa mea, doi bătrâni înfofoliţi, târându-se pe stradă. La primul impuls, i-am şi certat în gând, de ce s-or fi pornit pe asemenea gheţuş. (De nu te mai miri că ingroaşă statisticile picioarelor rupte la ştirile de ora 5.) Apoi i-am văzut  ţinându-se de mână. Şi cel mai drăguţ tablou de iarnă romantică la 8 dimineaţa. Apropiindu-mă în culmea admiraţiei, dintr-o dată – pîrţ. De fapt, pîîîîîîîîîîîîî-îîî-îrţ. Expeditor – domnul.

Buuuun. Până aici cu frigurile romantice, când căldurile par mai realiste decât ţi-ai putea imagina. Şi incontrolabile, mă-nţelegi… Toată lumea a auzit.
Doamna şi-a oprit discursul, iar eu am grăbit pasul. Cred că deja întârziasem, căci fusesem prinsă într-o călătorie din viitor. Al cui, habar n-am. Cert e că visele copilelor blonde văd doar tablouri de iarnă rece şi mâini strânse romantic, plete albe şi amintiri depănate. Realitatea în schimb se aude altfel. Că nu vreau să mă gândesc la cum miroase.

“Şi asta ziceam, că nu mai ştiam cum îi zice la stradă..” a reluat imediat doamna, amândoi dându-şi seama de ce s-a întâmplat şi conştientizând prezenţa mea la scena pîrţului de sub palton. “Nu mai ştiam cum îi zice la stradă..” am auzit din nou în timp ce-i depăşeam. Apoi a urmat încă o pauză şi înainte de a intra pe uşa clinicii, de departe, i-am auzit râzând. Cu poftă şi hohote.

Astăzi m-am gândit din nou la dânşii. Şi mi-am amintit cu plăcere, să ştiţi, nu cu dezgust. Fiindcă mi-au dat o lecţie bătrâneii acolo, în plină dimineaţă de februarie. Dacă pîrţurile necontrolate vin oricum cu timpul, atunci vreau şi eu pe cineva cu care să râdem de ele. Fiindcă bătrâneţea-n doi sună a râsete cu poftă, în schimb, singurătatea miroase a beşini puturoase. Iar asta, indiferent de vârstă.

Gracias por existir _ EROS Ramazzotti