ŞI BLONDELE GÂNDESC

N-am cuvintele la mine. Bucureştiul m-a primit cu nori pe cer şi vreme-nchisă. Parcă primăverile caută să mă evite. Vreau şi eu în rândul lumii. Din atâtea puncte de vedere! Şi până să mă hotărăsc, mi-e că o să schimb prea multe dioptrii. Ameţită sunt oricum. Stabilă n-am fost niciodată. Vreau să-mi amintesc cum se cucereşte timpul. Am nevoie să mă iubească din nou. Exact ca la-nceput… Pe vremea când gânguream şi plângeam după mama. Pe vremea cînd n-aveam memorie şi totuşi ştiam să zâmbesc.

Azi, când sunt stăpâna propriilor mele decizii, aş preda bucuroasă conducerea. Altuia mai responsabil şi mai curajos. Îmi doresc să nu mai înţeleg clipa. Ci să o percep pur şi simplu. Îmi doresc să nu mai analizez lucruri, ci să le văd. Indiferent de forme, culori şi mirosuri. Îmi doresc să fiu fericită. Indiferent de cine, unde şi până când. Acum? No, foarte bine!

Daţi-mi altă o pereche. De ochelari.

Iubesc vacanţele, sărbătorile, Sibiul şi patul meu de-aici. Iubesc locurile şi oamenii care-mi amintesc de mine în cele mai frumoase exprimări de care am fost capabilă vreodată. În vremuri de demult. Azi sunt bătrână şi tristă.

Anul acesta nu a ieşit de sub semnul farmecului tradiţional, cu toate că a fost un moment în care mi-am zis cu cea mai crudă sinceritate: Na, Miruno, ce-ţi mai trebuie? Fiindcă mai aveam puţin şi ajungeam la stele. Probabil ar fi fost îndeajuns să-mi întind mâna, dar deocamdată mi-e bine doar să le ştiu acolo. Mi-e teamă de visele devenite realitate. Îşi pierd din farmec. Şi mi-e teamă să nu ajung în pană de vise. Fiindcă nu ştiu cât am fost programată să-mi doresc. Tata zice că oricum nu percepem decât ceea ce cunoaştem şi ceea ce ne e permis să percepem. Eu mă bucur că pot vedea un cer cu stele. Atât de aproape, încât îi simţi mângâierea pe creştet. Doar puţină linişte de-ar fi. Pentru asta invidiez morţii.

Anul acesta nu a ieşit de sub semnul farmecului tradiţional, dar simt că mă pregăteşte de plecare. De parcă ar fi crescut sărbătorile şi vine vremea să-şi ia zborul din cuibul sufletului meu de 12 ani. Sărbători aşa cum le ştiam. Mă simt ca o mamă care se bucură să-şi vadă pruncii la şcoli înalte, dar suferă după plecarea lor.

Anul acesta a fost prima dată când, alături de cei plecaţi dintre noi, m-am gândit şi la cei care urmează să vină. La masa noastră de sărbători. Ca să inventăm pentru ei alte farmece şi mai frumoase şi să rescriem scenariul unor sărbători aşa cum să le ştie ei. E un alt mod de a-ţi asigura veşnicia. Când se-ntâlnesc suflete de 12 ani.

Hristos a înviat!

Am pus pe “hârtie” vorbele din clipul care există, dar se strică în momentul în care îl pun pe youtube. Citiţi şi imaginaţi-vă că-s eu, care vă povesteşte:

Salutări din Anglia. Mami, dacă vezi asta, să ştii că sunt bine şi mănânc tot. Bine, nu tot, că nu-mi prea place mie bucătăria lor, nici după indieni şi arabi nu mă dau în vânt, dar, atâta timp cât şi aici cresc portocale în supermarket, nu mor de foame. Cu toate că măcar aş putea încerca la un moment dat chestia asta… Să vedem oare ce s-ar întâmpla! Glumesc, acuma, nu vă speriaţi.

Mă rog. Vineri Mâine mă întorc acasă. Şi deja ştiu care-i primul lucru care o să mă întrebe mama: ce mi-am luat? Bine, Anglia-i scumpă, iar eu de obicei mă întorc cu reviste şi cărţi de aici, însă de data asta e mai special… Fiindcă ea ştie că nu-mi place să fac shopping decât în perioadele fericite, în care mă simt puţinică şi drăguţă. (Ceea ce nu se întâmplă des. Nici să mă simt aşa, nici să merg la cumpărături. Cel mai mult îmi place să îmi iau pantofi, genţi şi mărgele, chestii independente de modificările dimensionale ale omului. Pffff, să nu vă spun cîţi pantofi am! :00 Sau evit magazinele, că numa’ mă deprim. ) Dar acum mă ştie mai fericită şi pe drumul cel bun, deci o să mă întrebe. Iar ieri m-am “porcit” în cel mai cheltuitor sens al cuvântului! Am dat iama în magazine. Mi-am luat nu una, ci două rochiţe foarte drăguţe, ne-babydoll. Poate aşa mai arăt şi eu a om mare! Şi tot se nimereşte cu Paştile, când oricum tradiţia spune că fiecare copil trebuie să primească haine nou-nouţe.

Şi, mami, să ştii că bani mai am, cu toate că după felul în care se conturează silueta, cred că devine mai costisitoare decât mâncatul. Una peste alta, să ştiţi că mi-a prins bine faptul că m-au racolat oamenii în campania asta de Hunger management. A fost şi distractiv, a fost şi greu. Însă a venit EXACT la momentul potrivit în viaţa mea. Exact cum ziceau fetele pe facebook: era imboldul ăla de care aveam nevoie. Vă spun, intru atât de liniştită şi bine-dispusă în sărbători! Da’ să vezi finalul ce distractiv o să fie! Aceste Paşti îmi cam dau frisoane pe şira spinării. Fiindcă bunica n-are internet şi nu cred că e la curent cu activităţile mele dietetice. Ea are doar reţete de prăjituri. Cu cremă, de obicei. Ăsta-i principiu de familie, să nu fie pâine-n prăjituri. În fine, văd eu cum fac. Că nici nu pot pune toată familia să facă foamea de Paşti! Dacă vă vine vreo idee de înduplecat bunicile să abandoneze obiceiurile dulci… primesc sugestii pe adresa blondei

Vă salut din Anglia. Şi vă doresc să aveţi o săptămâna cel puţin la fel de frumoasă ca a mea…

Între timp, când dumneavoastră citiţi acest mesaj, eu sunt deja în pregătiri de decolare. Spre casă. De care, să ştiţi, îmi e dor. Read the rest…

Mi-e bine. Vă scriu de departe, de departe de ore fixe, deadline-uri şi somnuri ne-mplinite, doar dorite. Vă scriu din primăvară, acea primăvară care-ţi pătrunde adânc în suflet şi-ţi aminteşte ce e aia viaţă. Aş împacheta un strop de verde, o rază de soare şi o bucăţică din bucuria mea şi vi le-aş trimite peste ceruri, mări şi fusuri orare. Am senzaţia că planetele încep să se alinieze şi pentru copiii rătăciţi printre prea multe lecţii neterminate.

De vineri sunt aici. Am plecat cu teamă de această perioadă dintr-un singur punct de vedere: dieta şi concediul nu se pupă niciodată. Dar mi-am amintit că există fericiri mai mari decât ciocolata şi am redescoperit liniştea ierbii şi gânguritul păsărelelor. Întoarcerea la natură e cea mai plăcută călătorie, mai ales când întoarcerea e la natura ta, de copilă blondă, care respiră, gândeşte şi simte. Am mâncat o îngheţată, o felie de pizza şi o porţie de peşte pe la 10 seara. Acestea sunt păcatele culinare de mărturisit. Dar îngheţata a fost mică, pizza dimineaţa înainte de tenis, iar peştele de la Jamie Oliver (lanţul lui de restaurante. Foarte drăguţ aranjat, dar dăguţ într-un sens nonconformist şi original. Cu scaune de tablă, adică nimic fiţos. Exceptând preţurile.) Dar am fost atentă la felul cum le-am mâncat, nu la bucatele în sine. Există o linişte şi în (a) mânca-re. Căutaţi-o. O să vă uşureze mult masa de Paşti.

La un singur capitol m-am lăcomit: la magazine. N-am mai făcut asta niciodată în această ţară, dar am descoperit TK-maxx şi Primark. Şi nu m-am uitat la buget. La mine e maxim de bun semn, fiindcă în general, magazinele mă deprimă. Preţurile, mărimile, oglinzile. De asta, am foarte mulţi pantofi. Acolo mărimea nu se schimbă niciodată . De aceea, m-am bucurat foarte mult ieri, când m-am încheiat la ultima gaură de la curea! Ceea e e grozav. Însăşi prezenţa curelei e semn bun: că eu n-o port de frumuseţe, ci de nevoie. Pantalonii încep să urle pe mine.

Later EDIT: există o problemă cu filmuleţul, un decalaj de sunet. Îl mai urc o dată şi revin. Later Edit 2: filmuletul nu merge, se decalează situaţia în momentul în care îl uploadez. Dar pun poze de pe unde am fost, aşa de atmosferă: Read the rest…

Foarte ciudată ţara aceasta în care mă aflu (UK).

• E primăvară, temperaturile depăşesc timid 10 grade Celsius, bate soarele şi vântul, iar gagicile au trecut deja la pantaloni scurţi şi pielea goală, la sandale şi bluză fără mâneci. Eu rămân fidelă gecuţei kaki şi niciodată nu plec fără eşarfă, chiar dacă stă mai mult în ghiozdan decât la gâtul meu. Dar vezi prunci umblând desculţi prin iarbă, de nu-ţi vine să crezi! Ai noştri ar fi fost a doua zi la medic la coadă, cu roşu-n gât şi febră 38.
• Nu există noţiunea de “trage curentul”. Toţi taximetriştii umblă cu ambele geamuri lăsate şi pe nimeni nu deranjează chestia asta. Decât pe mine. Se miră când îi rogi să ridice unul din geamuri. Ăsta cred că e semn de bătrâneţe, fiindcă îmi amintesc de vremurile când mergeam cu ai mei şi cu Dacia la mare şi nu pricepeam de ce nu am voie să deschid TOATE geamurile. Şi chiar, cum se zice “trage curentul” în engleză? Că în germană ştiu. Adică, există expresia?
• N-au iaurt în alimentară. Adică, nu din cel care îmi place mie. Fără grăsime şi fără fructe. Iar ceea ce mi se mai pare ciudat tot la capitolul alimente este că diferenţa între a mânca la restaurant (mă rog, nu vorbim de cele fiţoase) şi a-ţi cumpăra mâncarea de la supermarket nu e deloc mare. Ba chiar mi se pare că nu ieşi deloc mai ieftin. Poate mi se pare.
• Programul magazinelor. Alimentarele mari închid la 11 seara, iar non-stop-uri n-am văzut. Ieri, la 6 pm m-au alungat dintr-un H&M fără pic de regret. La 6 pm ?!?!? Apoi m-am uitat: majoritatea închide aşa repede. Mă întreb: dacă eşti un om cu treabă,serviciu şi program de birou (nu în vacanţă ca şi mine) n-ai nici o şansă să-ţi iei nici măcar o pereche de chiloţi.

A, şi iar m-a oprit cineva pe stradă să-mi ceară direcţii spre nu-ştiu-unde. Blondul promite, dar nu face prea multe. În cazul ăsta

N-am mai jucat tenis de pe vremea în care nu purtam sutien, fiindcă n-aveam ce pune în el. Nu că s-ar fi schimbat esenţial situaţia de atunci, dar garderoba s-a îmbogăţit considerabil. După 10 ani, am ţinut din nou racheta în mână şi-am alergat pe un teren. Ştiţi câte lucruri mi-am amintit? De prima lecţie a profului de tenis care ne-a spus aşa: unui băiat, dacă-i dai o palmă de aici (şi ridica uşor mâna, cu cotul îndoit), n-o să simtă nimic. Dar dacă-i dai una din spaaaate…! şi-şi desfăcea braţul larg, să ne arate cu ce avânt trebuie să dai lecţii ticăloşilor. Şi adversarilor de pe teren. Omul glumea, desigur. Era un tip excepţional, tare l-am îndrăgit. Spunea aşa: în tenis, talentul nu ajunge. În tenis trebuie să ai rezistenţă, forţă şi tehnică. Primele două mai ales se dobândesc prin muncă. Talentul ajută la ultima, dar nu-i de culcat pe-o ureche.

Şi mai spunea proful că omul trebuie să ştie 3 sporturi pe lumea asta: 3 de iarnă şi 3 de vară. Era şmecher aşa şi nici cu aritmetica nu le prea avea Că altfel e jumătate de om.

Mi-a plăcut mult la tenis, aveam echipament şi racheta mea, aveam şi-o prietenă cu care mergeam la antrenamente. Pe Ada. Era ceva mai rapidă decât mine şi mă enerva. Mereu ne certam pe mingi, dar asta nu ne-a oprit niciodată din joc. Au fost vremuri când jucam zilnic. Iar acasă întotdeauna plecam împreună, la fel de prietene cum ne-am şi dus. Între timp, nici nu mai ştiu dacă mai joacă tenis, cât de lung îşi poartă părul sau dacă a-nceput să bea cafea. Am rugat-o doar să-mi spună dacă se mărită, că mă duc la nunta ei din orice colţ al lumii aş fi. Unele prietenii te obligă la treaba asta. În cel mai frumos sens al unei obligaţii.

Mi-am amintit ce uşoare îmi erau picioarele când aveau de purtat doar 40 kg pe teren. Mi-am amintit de satifacţia pe care ţi-o dădea o minge ajunsă unde-o trimiteai. Că nu mereu se întâmpla aşa o nimereală. Mi-am amintit de adidaşii pe care-i purtam, de şepcuţele cărora le număram cusăturile de pe cozoroc, că auzisem eu că-i semn că sunt originale. (?!?!?) Şi mi-am mai amintit cum tata se juca tenis cu toată lumea mai puţin cu mine. Nu ştiu dacă ne-am jucat de 3 ori în toată viaţa mea. Însă ştiu că mi-am dorit. Dar cu o înţelepciune de copil la 10 ani, care-şi înţelegea părintele că n-are răbdare. Fiindcă eu dădeam după avioane, iar tata joacă foarte bine tenis. Cu diplome şi cupe aurite. Îl auzeam şi-acum în capul meu cum îmi spunea: “Dacă vezi că n-o dai bine, mai bine n-o mai da deloc!” E drept, eu mai mult alergam după mingi decât loveam în ele. Dar nici n-aveam cum depăşi acest moment. Sunt unele lucruri în ceea ce-l priveşte, pe care le intuiesc din start, fără a mai da ocazie să se-ntâmple altfel. (Ştiu, tată, că deja te-ai enervat acu’ multe rânduri, dar te rog să înţelegi că e ca atunci când eu spun că sunt gata la timp şi tu ştii că asta înseamnă jumătate de ceas în plus. Şi întotdeauna ai dreptate. Iar noi tenis nu am prea jucat. Orice altceva ţi-ai aminti e rodul imaginaţiei tale. Sau al jocului cu alţi copii.)

Mergând spre casă, cu obrajii în sânge de la atâta efort, m-am oprit o clipă şi m-am întrebat. Dacă oare tenisul mi-a plăcut pentru tenis sau pentru toţi aceşti oameni dragi de care mă lega: tata, Ada şi proful. Că prea sportivă n-am fost niciodată. La capitolul ăsta, semăn cu mama.

sursa

Eram după clasa a opta, după nişte rezultate uimitoare (pentru mine însămi, dar nu şi pentru colega care m-a caftit dintr-un exces de nota 10. La mine excesul, evident că nu la ea.), când m-a trimis mama la fizio la recuperare, fiindcă deja îmi cam stricasem spatele. Ţin minte că mergeam la 7 fix să fiu acolo, tocmai pentru a evita toate babele şi moşile. Îmi reuşea. Kinetoterapeutul, un tip tânăr şi chel, cu muşchi şi glume în program. Îmi plăcea de el până începea să numere: 1, 2, 3, 3, 3, 3, 4, 5, 6, 7, 7, 7… Avea blocaje din astea sinistre pentru micuţa viitoare blondă. Dat fiind că tocmai îmi arătasem muşchii intelectuali la examenul denumit sugestiv “Capacitate”, eram îngrozită că nu-mi găseam ceilalţi muşchi. Ăia pe care toţi ar trebui să-i avem, indiferent de notele la examen. A fost momentul în care am decis că sportul nu e pentru mine şi că-mi e infinit mai uşor să fac eforturi intelectuale decât 30 de flotări.

Nu cred că m-aş putea obişnui vreodată cu un cap leneş. Ţin minte într-a doişpea, când mă pregăteam pentru admitere, şi la primul test pe care mi l-a dat meditatoarea (m-am apucat ilegal de târziu de învăţat, iar femeia respectivă m-a ajutat enorm) rezolvasem 24% corect. Am plâns 3 zile. Probabil era preţul pe care-l plăteşti când îţi formatezi creierul într-un anumit sistem de învăţare, fiindcă ulterior am plâns de bucurie. (În fine, n-am plâns deloc, dar dădea bine în context.) Am prins încredere în muşchii ăia din clasa a 8-a şi am înţeles că mintea mea e singura pe care mă pot baza indiferent de cum sunt îmbrăcată sau de cât ruj am pe bot. Şi-am început să fac investiţii ca-ntr-o avere pe care nu plăteşti impozit şi pe care nici moştenire n-o laşi. Fiindcă e a ta şi după moarte.

Am dat fitness-ul în mişcare pe fitness-ul pe scaun. Nu e un titlu de genul “slăbeşte mâncând”, fiindcă nu există aşa ceva, iar eu nu-s genul. Care să nu mănânce :p. Aţi auzit de brainfitness? E vorba de un antrenament al creierului, mă rog, al funcţiilor sale, pentru a-i creşte eficienţa. (Sincer, creierul poate face chestia asta! Ce credeaţi că înseamnă Alzheimer? În iarnă l-am cunoscut întâmplător pe Dragoş Cîrneci, doctor în psihologie, unul din creatorii CD-ului Brainfitness. Mi-a plăcut atât de mult ce-a spus el şi echipa lui, încât am produs urgent un articol pentru revista ELLE (despre neuromituri). Mi-au spus că cel mai mare duşman al creierului e rutina. Că indiferent de cât de înalt e nivelul la care ea se desfăşoară, rutina e moartea pasiunii pentru gândire. Şi cum blondele-s degeaba dacă nu şi gândesc, m-a foarte interesat treaba. Cică indiferent dacă vinzi pâine în piaţă sau procesezi acelaşi gen de facturi, indiferent cât de bine le faci, dacă asta e ocupaţia ta zilnică, fără alternări, se numeşte “rutină”. La polul opus e necunoscutul. Un exemplu pe care l-am ţinut minte: să nu-ţi faci cumpărăturile mereu din acelaşi magazin. Să nu trăieşti în tipare şi repetiţii. Fiindcă schimbând magazinul, eşti obligat să te orientezi altfel printre rafturi să găseşti unde-i apa şi să-ţi faci alt drum spre casă. Da, la gunoi cu automatismele! De câte ori nu am făcut dreapta în loc de stânga, doar fiindcă spre dreapta e drumul către birou. Chiar dacă parcul e-n stânga şi weekendul prezent. Iar oamenii mi-au mai spus o chestie: că-ţi poţi antrena creierul pentru autocontrol (bine, pentru mai multe gen: atenţie, creativitate, etc), dar eu vreau autocontrol, că ciocolata n-are cum să dispară de pe lume. Exerciţiile au şi efectul de a creşte puterea de concentrare, de a îmbunătăţi memoria şi a reduce stresul. (La ultima parte mai am de muncit.) Mi-au arătat un demo şi mi-au explicat că nu-i uşor. Nu-i o joacă. Nu-i ceva să-ţi facă neapărat plăcere. Fiindcă te provoacă, te duce la limită. De exemplu, uneori îţi apar cifre sau obiecte pe ecran şi trebuie să le recunoşti ulterior. Dar pauza dintre ele e în aşa fel făcută, încât să nu ţi le “aminteşti” cu memoria de scurtă durată, ci s-o provoci pe cealaltă. E incredibil cum funcţionează!

Imediat mi-am împrietenit cu ei pe facebook şi mi-am luat şi eu CD-ul, pe care tata mi l-a confiscat urgent de Crăciun. Mi-ar fi plăcut să i-l pot face cadou. De asta mă gândeam, dacă taţii, fraţii, iubiţii sau prietenii dumneavoastră nu îl au încă, nu e prea târziu: să faceţi un cadou isteţ de Paşti. Apropo, eu lu’ tata habar n-am ce-i iau.

sursa foto 1, 2

Într-un foarte frumos context (căci ieri am participat la cea de-a 12-a şedinţă de redacţie! Da, s-a împlinit anul de când lucrăm împreună!), ce credeţi că mă aştepta la birou?! Trei cutii cu pască de la Boromir. Nu una, doamnelor şi domnilor, ci trei! Trei! Iar eu -în plină ascensiune de schimbare a obiceiurilor prea dulci, prea sărate şi prea dese la alimentară- parcă nu mă potriveam deloc în peisajul ăsta. Vă amintiţi povestea cozonacului de Crăciun? Se pare că celor de la Boromir le-a plăcut atât de mult, încât s-au gândit să scriem continuarea. Doar că socoteala din agenţie nu se potriveşte cu cea de pe blog, fiindcă eu am promis să fiu un exemplu de bună purtare şi abstinenţă culinară. Dar, sincer, m-am bucurat să văd atâta bogăţie de pască! Mai ales că a picat la fix, taman înaintea şedinţei noastre, cât să ne crească glicemia şi pofta de muncă. Şi unde mai pui că eu azi plec în concediu, parcă intrasem deja în atmosfera de sărbătoare.

Vedeţi, la noi se face pască. Adică, se face bunica de-o tavă sau două, în funcţie de poftele şi hiperacidităţile familiei. Tata e disperat după această tradiţie, dar mie nu-mi place …decât în pozele Boromir Iar eu am un fix: dacă ştiu că o mâncare nu-mi place, apoi nu-mi place în general, indiferent cine, unde, când, sub ce culoare mi-o serveşte. Nu mă interesează să gust. Iar de la o vreme am ajuns la concluzia că n-am nevoie să-mi dezvolt gusturile aducătoare de calorii. Aşa că, înţelegeţi, n-am fost tentată nici măcar o clipă să gust din pasca Boromir. Dar circula vorba că ar fi genială, periculos de bună, senzaţională şi alte superlative, care pe mine mă duceau cu gândul la iaurt. Glumesc, evident. Mă duceau cu gândul la cozonaci şi ouă roşii, mâncaţi la ceas de noapte, după ce ni s-au lungit urechile în timpul slujbei la Sălişte. Acolo mergem de Înviere. Apoi ne-ntoarcem cu 130 km/h (nici o grijă, suntem singurii nebuni de Paşti pe şosele judeţene) să mâncăm. Mama întotdeauna pregăteşte până şi ridichile de dinainte, fiindcă ştie că n-avem răbdare s-o aşteptăm. După care nici vasele nu le spălăm şi ne culcăm. E cel mai dulce somn, cu burta plină şi inima-mpăcată. (Anul ăsta o să fie împăcată de chiar, c-o să mănânc numai ridichi.)

Mi-a plăcut gestul Boromir (merci!), a picat la fix şi, mai ales, nici n-a fost o ispită. De asta am şi ales să scriu acest articol. (Altfel, cred că m-aş fi enervat!) Îmi pare rău că n-o pot duce cu mine, căci dimineaţă iau avionul spre UK şi ştiu vreo câteva suflete de români aici, care precis ar fi savurat-o din plin. Dar poate-o trimit cu poşta şi ne-ntâlnim acolo la masă! Asta, dacă nu vin ei de Paşti acasă.

Tnuva schimbă vieţi. La începutul campaniei de Hunger Management, le spuneam celor de la agenţie că, dacă această campanie va ajunge să schimbe 5 vieţi, din punctul meu de vedere, nu ne-am străduit degeaba. Eu n-am treabă cu planuri de marketing şi rapoarte de vânzări, eu am treabă cu oamenii care le generează. Ştiţi, iniţial mi s-au părut şi mie uşurele sarcinile. Sau nici măcar “sarcini” în adevăratul sens al cuvântului. Mai degrabă nişte întrebări. Light, aşa ca iaurtul Pe urmă a venit a doua zi de HM, am lăsat maşina acasă şi am văzut că altfel e când click-urile sunt cu link spre scări şi nu spre lift, spre metrou şi nu spre maşină. Şi totuşi, am zis, e uşor, poate prea uşor. Poate mi-aş fi dorit şi eu să ştiu că azi mănânc gaura de la covrig şi mâine ce-a rămas din ea. Şi cu toate că n-am primit nici o clipă astfel de indicaţii (care sunt şi prosteşti, de altfel, dar vreau eu să zic ceva…), tot funcţionează ideea.

DE CE? Fiindcă ajungi să conştientizezi nişte chestii banale, mici, de zi cu zi. Şi ştiţi ce, nici nu trebuie să faci mai mult. În momentul în care eşti conştient unde greşeşti, automat se activează toate acele mecanisme care te duc pe drumul cel bun. Spre schimbare. E mai simplu decât ne imaginăm. Valentina Florea a scris un text care m-a impresionat. Fiindcă a înţeles despre ce-i vorba cu toată fiinţa ei, nu numai cu mouse-ul. Acestea sunt campaniile adevărate: cele care produc mişcări interioare. Felicitări, Tnuva! Dar, mai ales, felicitări, Valentina! Ascultaţi la mine: nu contează de unde vă luaţi motivaţia. Important e s-o păstraţi.
Una viaţă schimbată. A mea să fie încă una? Mă străduiesc. And still counting…

Later edit: Dacă nu puteţi accesa linkul către textul Valentinei, e din cauză că ea are profilul de facebook restricţionat (ceea ce eu nu ştiam, fiindcă noi suntem prietene). Am rugat-o să-mi dea voie să fac un print screen şi să-l public aici. De îndată ce am permisiunea ei, mă execut. Nu fiţi nerăbdători

Later edit 2: Gata, am acceptul! Iată şi textul:  Read the rest…

UPDATE: A VENIT APA!!! Deja încep să miros mai bine… sau na, mai puţin rău (Deznodământul: vecinii inundaţi au pândit vinovatul dimineaţă devreme, l-au prins şi nu l-au mai lăsat să închidă uşa până nu au reparat. Era de la ceva ţeavă fisurată la jacuzzi. Acum, suntem toţi veseli şi liniştiţi. Unii dintre noi şi curaţi.)

Bine aţi venit în viaţa mea. Ştiţi, eu sunt mai curăţică de fel, aşa m-a învăţat mama. Noi la Sibiu ne spălăm de 2 ori pe zi pe dinţi şi prin alte locuri esenţiale. E simplu: dimineaţa şi seara. Care-i obiceiul pe la capitală, nu-s curioasă, sincer vă zic. Dar eu nu vreau să-mi pervertiţi cei 7 ani de-acasă.

Scriu acest post ca reformulare a ceea ce trâmbiţam acum câteva zile despre dreptul omului la apă caldă. Între timp, militez pentru dreptul omului la APĂ, fiindcă am văzut că se poate şi mai rău. Să vă ţin la curent cu evenimentele din bloc. OTV relatează: Vecinul cu monopol asupra cheii din beci, de unde se inchide/deschide apa e victima principală. Omul stă cu apa pe pereţi, nu la robinet, cum ar trebui să fie în orice ţară civilizată. Fiindcă cel de deasupra l-a inundat şi nu vrea să repare. De fapt, l-a inundat de 3 ani încoace în mod constant, cam o dată pe lună se închide apa. Probabil pe inculpat aşa l-a-nvăţat mă-sa să se spele. Da’ cică are jacuzzi, că ăla dă pe-afară. Iar el -de prostie.

Problema e că omul cu jacuzzi nu răspunde. Nici la sonerie, nici la telefon, nici la nimic. După un scandal monstru făcut aseară, azi am fost din nou vedetă. Mică şi blondă cum mă vedeţi, băteam de mama-focului în uşă, de i-am luat tot luciul. Cu toată scara după mine. Am sunat la Poliţie: nu e de competenţa lor. Să vorbesc cu administraţia. Administraţia nu înţelege ce vorbeşti cu ea. E pe altă coloană, la ea se trage apa la budă, deci mă-nţelegi. Sun la OPC. Scriu la OPC. Primesc răspuns: să vorbesc cu administraţia. Sun la 112 să le spun că vecinul e mort în jacuzzi, îmi face legătura cu pompierii. Care ce credeţi că mă întreabă: dacă am certitudinea că e cineva în casă! Le-am zis că nu pot vedea prin pereţi; că, de-aş fi fost superman, nu mai chemam pompierii. Rezolvam singură treaba. (Aruncam de la etaj vreo câteva bucăţi. Nu de pereţi, ci de vecini.)  Apoi m-au întrebat dacă-mi asum răspunderea să spargă uşa şi dacă semnez pentru asta. Semnez, domne. Îmi doresc atât de mult să mă pot c*c* mâine dimineaţă, că semnez orice! / A, nu-i bine, trebuie să semneze administratorul. / Administratorul? Era lângă mine. Vezi-ţi, fetiţo, de treabă. Nu semnez nimic. Iar pompierul de colo: Şi ce sunaţi la noi, doamnă, noi suntem Institutul pentru Situaţii de Urgenţă. – Păi AM O SITUAŢIE DE URGENŢĂ!!!! Dar deh, se pare că totu-i relativ pe lume… Asta până te arde, te mănâncă sau te trece… pe tine, te. Atunci chiar e o urgenţă. Ceea ce le doresc tuturor: pompierilor, poliţiei şi, mai ales, vecinilor din jacuzzi. Cu toate că se pare că ei n-au urgenţe din astea, din moment ce nici la ei nu vine apa şi nu par deloc deranjaţi de acest fapt.

p.s. Sincer, ce mai pot face?! nu-mi ziceţi să mă mut… Eventual mă apuc de scris o saga. Poate una colectivă?