ŞI BLONDELE GÂNDESC

Când vei ajunge la vârsta mea, vei înţelege că fiecare pas pe care l-ai făcut a fost cel pe care trebuia să-l faci. Când vei ajunge la vârsta mea, de ce-urile de perspectivă pentru cândva se vor fi transformat în de ce-uri cu tentă de profunzime pentru acum. Ştii ce vreau să zic. Nu îţi va părea rău că ai făcut dreapta în loc de stânga, ci te vei întreba oare de ce nu ţi-ai dat silinţa să-ţi placă mai mult. Aici, când erai cu gândul acolo.

Când vei ajunge la vârsta mea şi toate examenele vor fi fost trecute, te vei întreba care-s profesorii rămaşi şi unde stau ascunse provocările. Vei începe să uiţi ce-ai învăţat şi să înveţi ce-au început copiii. Asta, până au venit alţii şi le-au pervertit mintea şi simţirea, ca şi ţie când erai mic. Când vei ajunge la vârsta mea, vei înţelege cât de nefolositoare ţi-au fost regretele. Apoi, vei începe să le uiţi. Cât de înălţătoare au fost iubirile. Dar le vei uita şi pe ele.

Când vei ajunge la vârsta mea, vei înţelege că să mori nu e cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla. De fapt, e cel mai sigur lucru care ţi va întâmpla. Mai rău e să nu ştii învia de mai multe ori în aceeaşi viaţă. Şi s-o trăieşti cu gândul c-ai pierdut. Vei înţelege că felul cum îşi croieşte omul drumul nu e nici bun şi nici greşit, e pur şi simplu felul său de a cuprinde orizontul. Şi de a ţese cărări. Vei înţelege că fiecare pas pe care l-ai făcut a fost cel pe care trebuia să-l faci. Până să ajungi la vârsta mea. Read the rest…

• Mi-am făcut landing page pe facebook (era şi timpul!). Poate-mi daţi vreo sugestie cu ce îmbunătăţiri să aduc.
• Mâine începe Siemens Race. Există şi o echipă a blondelor. A altor blonde, gânditoare şi ele. Suntem cu pumnii strânşi şi ochii pe ele!
• Am supravieţuit sfârşitului lumii.
• Ceea ce, oficial, ne face nişte eroi. Ca premiu, putem începe de astăzi o nouă lume. Una mai bună.
• Unii se ocupă de asta deja: Botoşani citeşte! Are şi clip.
• Ne place aplicaţia facebook pentru Piraţii din Caraibe. Şi bannerul de aici din dreapta tot aia face. Explicaţii despre cum se joacă – la hoinaru. Că-i place şi lui.
• Şi-un sfat pentru o viaţă mai bună: Read the rest…

Pentru o blondă care are dificultăţi cu a memora nume de filme şi de oameni, e un exerciţiu bun: să nominalizez 5 filme care mi-au plăcut cel mai mult. Dacă e musai să fie de firmă sau nu, de Oscar, adică, nu (vreau să) mă prind. Niciodată n-am ţinut la etichete. Nu ştiu dacă ordinea are vreo semnificaţie, le zic aşa cum mi le amintesc. Read the rest…

În ultima vreme, am mai ieşit din bârlog şi m-am găsit nevoită să-mi formulez păreri (adesea doar în capul meu, că de cerut, nu mi le cere nimeni) faţă de anumite subiecte. Cum e publicitatea pe bloguri şi datul articolelor la aprobat la client înainte de publicare.  Read the rest…

Ştiţi de ce? Fiindcă, întotdeauna, grupurile mici au fost mai închegate decât cele mari. Fiindcă, întotdeauna, în cercurile restrânse s-au ascultat cele mai sincere poveşti. În cercurile de cunoştinţe adevărul se diluează şi se poleieşte cu sclipici (nu ştiu dacă lingvistic se poate aşa ceva, dar realistic, în mod precis). Şi doar în cele de prieteni se poate plânge. Ca apoi să-ţi vină chiar a râde, dar un râs din inimă, nu din obligaţie. Şi din politeţea pe care ţi-au inoculat-o cei 7 ani de-acasă. Nu vreau 250 de comentarii de la un articol, decât dacă l-aş lăsa vreo săptămână, că altfel m-aţi obliga la un record de lectură pe zi. Nu vreau mult, vreau aproape. De fapt, ba da, vreau mult, dar ca timp, nu ca număr. Doamne-ajută să ne mai ţinem companie unii altora vreme bună de acum înainte. Articolul anterior, a cărui savoare stă mai mult în comentarii decât în corpul lui propriu-zis mi-a amintit de ce-mi sunt blondele dragi. Fiindcă adună oameni isteţi în jur. Chiar dacă diferiţi, important e că isteţi. Acolo stă farmecul.

Ceva mi se întâmplă zilele astea, nu ştiu dacă se simte. Mă reîndrăgostesc de bloguşorul ăsta. Ceea ce ştiu sigur că se poate   Read the rest…

Discuţia a pornit de la o postare a mea pe facebook, unde anunţam programul de internship de la The Practice. Foarte bună iniţiativa, până o prietenă s-a luat de mine, că de ce promovez această formă de abuz – internship-ul fără plată? (dezbaterea deviază deja de la agenţia respectivă, trecem de la particular la general, că oamenii nu au reacţionat pe facebook, cu toate că mă aşteptam să o facă). LATER EDIT: Am fost anunţată că acest internship este (răs)plătit. Citez: Pe lângă experiență, curaj și multe lecții bune, cel mai receptiv și îndrăzneț intern va fi răsplătit cu 1.000 de lei. Ceilalți doi interni vor fi și ei recompensați cu cărți esențiale de comunicare. Din nou, dacă vă interesează, deadline-ul e pe 29 mai, inclusiv.

Bun, motivele mele sunt simple: dacă există măcar un om care să se bucure de acest program, eu n-am irosit tastele. Însă, gândind problema mai adânc, revolta ei are un substrat. Occidental mai ales. Îmi spunea ea că în Irlanda, de ex, sunt avocaţi arhitecti (şi mulţi) care lucrează în sistemul ăsta gratis. Şi primesc ajutor social. Care ajutor social e plătit din taxele celor 2-3 care muncesc pe bani. Ideea e că şi dacă stai cu miloaga, şeful îşi permite să îţi dea papucii unu-doi, fiindcă nu ai contract şi nici experienţă, dacă la 3 luni schimbi biroul. Cică identic se întâmplă în Danemarca. Însă Germania şi Elveţia au reguli diferite. Chiar eu am o altă prietenă (colegă de liceu, că de la mine, toţi ăştia mai răsăriţi au luat drumul vestului, să facă ceva cu viaţa lor.) care a făcut practică vreo 6 luni la o mare companie în Germania. Pe bani, bineînţeles. Îmi amintesc că informaţia asta am asimilitat-o din mers, că doar nu era să zic: “Şiiii, te plă-ăă-ăteau???” , ca românul de la Glâmboaca. Dar da, o plăteau. Nu ştiu pe ea cu cât, dar prima prietenă de mai sus îmi zice că în Germania internii sunt plătiţi cu cel puţin 600 de euro pe lună, iar în Elveţia suma poate ajunge până la 2500 de franci. Ceea ce nu e rău deloc, între noi fie vorba.

Iar acum ca s-o dau în ale mele şi-n ce ştiu eu, să vă spun cum e la stomatologie. În principiu e foarte simplu: dacă vrei să înveţi ceva, e obligatoriu să pui mâna, că din privit n-a făcut nimeni dinţi. E importantă şi faza asta, vreo săptămână aşa, după care te prinzi şi tu, învăţăcel tembel, că obturaţiile pe canal sau coafajele cam tot aşa se văd din exterior. Şi anume: floare la ureche. Să nu vă povestesc câte transpiraţii m-au trecut la prima obturaţie pusă, chiar dacă văzusem la alţii de zeci de ori cum se face. Dacă m-a ajutat? O fi… Ce vreau să spun e că mulţi medici îşi iau copii să facă practică, îi admenesc că o să-i lase la un moment incert dat să lucreze, nu îi plătesc decât cu preţioasa lor prezenţă în cabinetul stomatologic, dar au în schimb pretenţii: ca studentul să fie la program, să cureţe instrumentarul, să bage la sterilizat, să facă treabă de asistentă şi femeie de serviciu. Iar cei care plătesc, pe studenţi îi plătesc de obicei mai puţin decât pe asistente, fiindcă cică o parte din (răs)plată e echivalată de faptul că ăla micu’ are voie să se “uite”. E corect? Deloc. Fiindcă serviciile de care beneficiază medicul sunt aceleaşi, indiferent cum îi zice ăluia care le face: student sau asistentă. Ca să nu mai zic faptul că pregătirea celor doi nu se compară. Da, îmi permit această aroganţă.

Deci, care-i concluzia. Ce credeţi, ar trebui plătite internship-urile? Până la urmă sunt tot o formă de muncă, fie şi atunci când e vorba de făcut cafele. Sau cunoştinţele acumulate de interni sunt de nepreţuit şi atunci nu are rost să fie remunerate?
Personal, mă întreb oare cât de mare ar fi câştigul (atât pentru companie, cât şi pentru intern), dacă amărâtul ăla şi-ar putea cumpăra măcar o îngheţată din munca lui de pe o lună?
Later Edit:

După ce cu toţii (sau cu toatele) am pierdut câteva (niciodată destule!) kilograme în campania Hunger Management powered by Tnuva, marele final a constat în tragerea la sorţi pentru voucherul de 500 euro pe fashioup.ro. Emoţii? Habar nu am dacă intram şi eu în concurs, dar pe facebook s-a creat aşa un suspans… doar că atunci când am aflat numele prea-fericitei slăbănoage, nu-mi spunea nimic…era un nume. Şi ca să mă pot bucura cum se cuvine pentru persoana respectivă, am zis: vreau să vorbesc cu ea! Vreau să scriu un articol! (Later edit: aici textul a suferit oarece modificari, la cererea persoanei numite. Imi cer scuze, de obicei nu fac din astea. )

Câteva telefoane mai târziu, Ana-Maria Zamfir din Ploieşti, premianta Trainingului de HM, mă suna ea pe mine. Cea mai pe limbă întrebare care-mi stătea era aia cu “şi, cât ai slăbit, da’ pe bune???“ , însă mi-am păstrat limitele decenţei şi-am întrebat-o mai întâi cum a aflat de Hunger Management. De kilograme eram sigură că o să aducă ea mai târziu vorba, după ce ne mai împrieteneam puţin. Ceea ce s-a şi întâmplat. Read the rest…

Ultima oară când mi-a citit blogul, probabil a fost atunci când l-am rugat eu să-mi spună cum se afişează în browserul lui. Am convingerea că n-a trecut de titlu. Al blogului. L-am rugat să nu citească niciodată ce scriu eu aici, fiindcă nu aş vrea să mă perceapă vreodată ca pe o carte deschisă. El ştie oricum bine să citească. Pe mine, aş vrea doar să mă simtă. Atunci când eu tac şi el închide ochii. Read the rest…

Astăzi a fost cu piraţi, domniţe, centru vechi al Bucureştiului şi mulţi bloggeri alergând bezmetici printre oameni. Ne-am jucat de-a piraţii vreo 2 ore pe ceas, că întârzierile se penalizau. A fost una dintre cele mai faine experienţe de când mi-a dus mama jucăriile în pod!
Urmează să se lanseze continuarea seriei Piraţii din Caraibe: Pe ape şi mai tulburi (personal sunt un fan al lui Depp şi cred că el însuşi e comoara din film, dar asta e subiectivitate blondă…), aşa că fetele de la Rogalski şi cei de la lifeafterwork.ro au găsit pretext să ne cheme afară la joacă. Să vedeţi cum a fost: 6 echipe, fiecare cu un căpitan, Bobby, Costin, Marius Matache (aka Make), Piticu, eu şi echipa filmetari (de unde nu cunosc pe nimeni). Cu mine au mers Pyuric, Alex Negrea, Adi Ciubotaru şi hoinaru.

Cum a fost. Cum ar zice Pyuric, mrrrrr! Foarte, dar foarte foaaaaaarte fain. La început, am primit cu toţii nişte sarcini de îndeplinit, ghicitori de dezlegat, indicii de descoperit, oameni de răpit, etc. Trebuia apelat şi la creativitate, nimic nu era bătut în cuie, ceea ce a fost şi mai provocator. La sfârşit, toţi ne-am distrat, iar noi am câştigat. Am găsit fântâna cu apă vie. Care era un butoi cu rom, pe care hoi l-a luat acasă. A fost mişto că în final a existat un podium, nu au fost toţi învingători, pe sistemul premiilor de consolare. Ca puncte, noi am strâns cele mai multe, dar nu cred că despre asta a fost vorba.

Facts:

• Echipa noastră se numea “Nebărbieriţii”. Inclusiv femeile, blonde şi brunete. La noi, nu facem discriminare!
• Piratul a zis că ne-a ginit din prima. Am fost echipa care a răspuns corect la cele mai multe întrebări şi singurii care nu au deschis biletul (pe care ni l-a dat el să-l ducem domniţei, cu specificaţia DE A NU NE UITA CE SCRIE).
• Una din probe era să convingem un taximetrist să ne spună o legendă horror. Al nostru ne-a spus o poveste adevărată pentru care ce credeţi că i-am dat? Doar “bună ziua”. Cu ce era povestea? (Trimiteţi copiii la culcare!) Cu un client care şi-a uitat la el în taxi o plasă cu un picior de om.
• I-am compus domniţei versuri şi am avut noroc la zaruri (şase-şase, eşti nebun?!), chiar dacă -ulterior am aflat că- erau măsluite. Dovadă că norocul copilei nu se împiedică de mânării!
• Altă probă era să găsim pe cineva cu un tatuaj în formă de sirenă sau ancoră şi să ne tragem în chip. Noi am mituit un prunc de pe stradă (un copilaş care păzea parcarea, ştiţi genul), i-am desenat o ancoră cu pixul şi ne-am pozat. La final, după ce i-am mulţumit, eu i-am mai zis “Ai grijă!”, prilej de înalt amuzament pentru coechipierii mei. Cică: ăla stă pe străzi, printre maşini toată ziua şi tu îi zici să aibă grijă! Dar …era atât de mic!

Dacă aş fi manager de ceva, dacă aş avea mulţi prieteni şi bani, m-aş duce în fiecare weekend la aşa o treabă. Săptămâna viitoare mă duc la film. Mr Depp, pregăteşte-te, venim!

Mulţumesc organizatorilor, echipei şi sfântului Bulan. Şi…Aveţi grijă!

Într-un fel, blogul e un forum dus la următorul nivel. Al narcisismului şi al cultului personalităţii, dacă mă întrebi pe mine. Şi chiar dacă nu mă întrebi, eu tot o să zic, pentru că-s la mine pe blog. Singura ta libertate de aici e să nu citeşti. Să faci click pe X şi să mă înjuri în gând. Orice alte pretenţii au nevoie de aprobarea mea.

Ok, sunt unii mai curajoşi (ca să nu zic mai blegi, aşa ca mine, care nu se iau de alţii şi care-s copii cuminţi, pe româneşte), care lasă libertate totală la comentarii şi nu cenzurează nimic. Şi mai este unul care din înjurături a făcut carieră. Lucru pentru care blogul lui se laudă cu (cât?) câteva mii -zice el- de capete pe zi. Şi nu numai capete plecate, că aici e şmecheria.

Haideţi să nu judecăm omul dacă-şi pune pe blog 10 poze făcute cu telefonul, cu moaca lui în oglindă. Nu ne obligă nimeni să ne uităm la ele. Şi, în fond, fiecare are motivele lui pentru care şi-a făcut blog. Haideţi să ne gândim înainte de a posta un comentariu că ăla care-l citeşte poate s-a trezit cu faţa la cearşaf. E ca şi când te duci în vizită la cineva acasă, chiar dacă ştii că omul e ocupat. Poate-o are pe soacră-sa pe cap, poate e în deadline sau poate nu te-a invitat. Dar nu, tu tot pe-a ta o ţii, vrei să-i faci pagubă la cafea şi hârtie igienică! Cam aşa e şi cu comentariile neaprobate.

Daniel, îţi înţeleg supărarea, însă libertatea pe blog e a ăluia să nu-ţi aprobe comentariul. Fii sigur că l-a citit şi mulţumeşte-te cu asta. Libertatea ta e să-l faci de cacao pe twitter, pe facebook, pe blogul tău şi oriunde altundeva te mai pricepi. Dar nu la el acasă.

Cum fac eu? Foarte rar am cenzurat comentarii. Unul din motive e că cei care m-au înjurat au făcut-o de obicei cu stil şi rafinament. Vulgarităţi nu primesc. Şi nici jigniri între cei care comentează. În general, îmi plac “discuţiile”, fiindcă acolo stă parte din farmecul blogului.  Prima dată când comentează cineva pe blog, respectivele vorbe intră-n moderare. E ca o primă întâlnire, la care verifici omul că nu e vreun robot ori vreun retardat, că are limbaj articulat şi deget opozabil. Inclusiv tentativele de spam, pe cele care semnează “bruneteleseoftică.ro”, le aprob într-o primă fază, doar pentru a le bate public obrazul. De obicei, lumea se prinde şi nu insită. Dada, chiar şi brunetele

De ce se întâmplă nemulţumirea? Fiindcă atunci când eşti amic cu cineva (respectiv îi citeşti blogul), ai senzaţia (greşită, de altfel) că îţi permiţi nişte chestii. Gen cafeaua neanunţată şi comentariile aprobate. Fals. Însă blogul induce omul într-o eroare de percepţie şi anume, aceea că-l cunoaşte pe cel care scrie şi că, dacă-i citeşte blogul, are nişte drepturi. Părerile cititorilor nu sunt responsabilitatea bloggerului. Nu vreau să sune arogant, dar la mine-acasă stau şi-n chiloţi dacă vreau, chiar dacă majoritatea se poartă îmbrăcată.