ŞI BLONDELE GÂNDESC

Azi-noapte am dormit vreo 3 ceasuri, după ce am ieşit la o apă plată cinstită cu o parte dintre cei pe care i-am revăzut la conferinţe. Niciodată n-am vorbit aşa de mult cu chinezu, spre deliciul meu, că tare dor mi-era de graiul ăla pur clujenesc. Sau ce-o fi aia ce vorbeşte el, dar are-aşa o dulceaţă, care mie-mi tare place.

Nu cred că are rost să fac rezumate, ci analize. De fapt, nici asta nu prea are rost. Dar, dat fiind că tot sunt la mine acasă şi fizic şi virtual, permiteţi-mi să mă exprim. Nu-mi asum nici o incoerenţă, că nu-s eu de vină, ci restanţele la somn.

Poate nu e ceea ce vă doriţi să auziţi, dar nu mi s-a părut că sala a rezonat cu vorbitorii. De ce, habar nu am.

• Asta, până când a luat Bobby microfonul de coadă şi a început să spună câte ceva.
• Cu toate că săgeţile dintre Ciprian Stăvar şi zoso meritau urmărite, cel puţin de dragul hazului. De necaz, că de la prea mult bine nu cred că li se trage.
• A vorbit şi Marta Uşurelu, redactor-şef al revistei Biz. Pentru mine, prezentarea ei a fost foarte informativă, fiindcă eu sunt specializată pe glossy, nu pe business. La mine, dacă nu are sclipici, nu are farmec. Glumesc, desigur.
• Printre vorbitori s-a numărat şi Mihaela Nicola, care a zis că, dacă poţi să nu spui ceva răutăcios, e mai bine să nu o faci. Foarte bun sfatul, tocmai ce-l urmez. De aici încolo, numai de bine, mai ales despre mine: Miruna Siminel a fost senzaţională la SMS Sibiu! Din nou, glumesc.
• Chinezu a lansat BlogalInitiative, o iniţiativă blogărească de viitor, profit şi idei. Sper să-i meargă, că tare părea să ştie ce vorbeşte.
• Ruxa a zis despre festivalul de teatru şi sprijinul bloggerilor sibieni în promovarea lui. Respectiv lipsa acestui sprijin. Aici nu comentez, că ieşim bine din senzaţionalul Siminel.
• Georgiana Gheorghe de la Danone a avut cea mai coerentă şi ca la carte prezentare. A venit cu lucruri concrete, o campanie recentă, a vorbit pe statistici. Cred că lumii i-a plăcut. Eu, după cum am zis, beau Tnuva.
• Şi piticu le-a zis bine, mi-a plăcut acest filmuleţ pe care ni l-a arătat. Nu ştiu voi, dar eu, dacă aş fi avut ceva talente vocale, precis aveam un loc în clipul ăla. Gotta shaa-aa-aare!!!
• Ella Marin a vorbit despre blogosfera sibiană, care era deja răsfirată prin alte locuri decât scaunele sălii de la Conti. E urât, dragilor, să plecaţi înainte de a vă susţine reprezentanta! Au rămas invitaţii din restul ţării, iar sibienii se împrăştiaseră. Şi nici măcar nu juca nici un meci de fotbal la TV. (Scuze, nu m-am putut abţine.)
• Ce-am făcut eu?

Am abandonat prezentarea la care muncisem o noapte înainte şi am spus o poveste: povestea mea. Fiindcă am simţit că nu mai e loc de versus-uri în sală, că o treabă împreunată şi o poveste ardelenească ar mai înmuia spiritele. Dacă a fost doar impresia mea, mi-o asum. Dacă a ajutat la ceva, idem. Despre cum m-am descurcat există 2 teorii: fie foarte bine, de am captivat sala, că au fost puţine reacţii pe #smssibiu, fie i-am adormit direct, de n-a mai scris nimeni, că sforăia.

Cert e că cel puţin un om din sala aceea m-a auzit (doamnă doctor, dacă citiţi asta, să ştiţi că despre dv e vorba!). Ştiţi ce mi-a spus? Că eu eram din alt film acolo, că la mine se vede că ce fac e din inimă. Şi că aveam dreptate să spun că mai mult decât să gândeşti, trebuie să simţi. Şi apoi să acţionezi în conformitate. Dânsa era pe de-o parte NLP coach şi pe multe altele, medic. Mi-a spus şi cum o cheamă şi câţi ani are şi mi-a mai spus multe, de parcă m-ar fi cunoscut de mult. Cel mai important, mi-a spus că înţelege.

Vreau să recitiţi un post mai vechi de-al meu. Astăzi, când eu vorbeam de alte beneficii aduse de blog, de unele care nu se cuantifică în unici, procente şi profit, au fost unii care-au râs. Se ştiu ei care. Cu sinceră părere de rău pentru ei, le mulţumesc. Dacă nimeni n-ar fi râs astăzi de inocenţa cu care-mi iubesc blogul, eu mi-aş fi pus nişte mari întrebări.

În concluzie, vă doresc să iubiţi şi dumneavoastră cuvântul ca mine (sau mai mult decât atât), ca să vedeţi cât e de minunat când te iubeşte şi el înapoi! Ceea ce se întâmplă fără doar şi poate…

LATER EDIT: Mi-a mai spus ceva, că tot ce trebuie să fac e să mă hotărăsc: CE femeie vreau să fiu? Mda.

E prima dată când vorbesc în public. De la banchetul clasei a 8a (tot în Sibiu), când s-a lăsat cu lacrimi. Acum, sper să nu se lase cu râsete, în virtutea legii compensaţiei. Tema ce mi-a fost propusă: blogger de provincie vs blogger de Bucureşti. Încă nu mi-e clar unde mă încadrez eu însămi, dar mai am nişte timp să mă gândesc.

Poate mă ajutaţi şi dumneavoastră: Eu “de-a lu’ cine” sunt? După ce m-auziţi vorbind, întrebarea va părea retorică. Fiindcă vorbesc la fel ca-n prima săptămână după ce m-am mutat la Bucureşti.

Ştiţi cum există unele locuri care-ţi amintesc de anumiţi oameni, chiar dacă nu ai păşit niciodată împreună cu ei pe acolo? Aşa mie, pădurile Braşovului şi recele neaşteptat din aerul de mai. La fel ca finalul de demult al poveştii noastre de copii îndrăgostiţi. Cu toate că mirarea nu a fost chiar atât de mare, căci venisem oarecum pregătită. Nu pentru vremea rece neapărat, chiar dacă nu mi-am dus altceva decât UGGsii cu mine. Tocurile încă le păstrez pentru alte ocazii. Şi a nins.

Read the rest…

Pentru a clarifica din start orice nelămuriri, vă rog, consultaţi pagina Academiei Caţavencu. Citez de la punctul 6: “Ceea ce nu îndrăznești să faci la birou, treaz, faci în team building, beat.”

Nu vreau să vă bag prostii în cap, mai ales că eu sunt acea încă naivă, care chiar crede că fidelitatea nu s-a inventat degeaba pe lumea asta şi că autorii ei nu erau beţi la momentul ăla. Naiva de mine încă mai crede într-o inteligenţă superioară a bărbatului, superioară de mijloc, brâu sau chiloţi, cum vreţi să-i spunem. La fel cum crede într-un control al minţii asupra trupului indiferent de ce avem în acei chiloţi. Singura problemă e să nu se facă aglomeraţie, că apoi faci faţă cu greu.

De asta zic, de unele situaţii e mai bine să te fereşti. Să vedeţi acuma. Weekend-ul ăsta mă nimeresc într-un hotel, printre nunţi, botezuri şi teambuilding-uri. Pe la 1 noaptea, când m-am retras eu în culmea tinereţii şi a oboselii aferente, moşnegi la costum, cu sacouri dezbrăcate, mâneci suflecate şi cravate lăbărţate se rupeau în figuri pe ritmuri de Ozone şi Dan Spătaru cel răposat. Iar după  horele de grupa mică, au început băieţii să bage muzici mai alese, mai încinse, mai cu Tom Jones şi mai cu sex bombe. Imaginea era în felul următor: moşnegii frecându-şi palmele-ntre ele şi înghiţind în sec, subalternele frecându-şi altceva de ei, fără vreun indiciu de înghiţit sau nu. Alcoolemia părea să fi trecut de mult de ora Colgate şi limita legală (cu toate că eu -să fi fost în locul lor- nici nu m-aş fi turmentat prea tare, că doar e păcat să nu-ţi mai aminteşti dimineaţa ce crai ai fost seara. Măcar atâta bucurie! ), iar aspiraţiile secretarelor erau ca natura primăvara: înflorite de atâta entuziasm şi Tom Jones. Că imaginea cămăşilor descheiate nu incita decât la o urgentă vizită la cosmeticiană.

Nu vreau să fac discriminări şi să spun că doar femeile (subalterne sau nu) încercau să tragă beneficii după o noapte fierbinte de teambuilding între 4 ochi. Sau doi, că unora le place să-i închidă. Sau mai mulţi, că alţii se declară fani. Sau se uită în oglindă. Nu vreau să-i pun pe domnii scăpaţi de sub jurisdicţia nevestelor sub semnul nenorociţilor absoluţi, fiind convinsă că în ambele situaţii există avantaje şi dezavantaje majore. Unul dintre ele (care anume să aleagă cititorul, din proprie experienţă sau imaginaţie) fiind acela când îţi aminteşti ce şi cu cine ai făcut. Uneori e de preferat ca măcar memoria ta să te scutească, fiindcă de judecata celor din jur oricum nu scapi.

Eu nu judec, să nu ne înţelegem greşit. Îmi place ideea de teambuilding, dar îmi place mai mult când e teambuilding-ul meu. Ale lui nu-mi plac.

O, facebook, facebook, acest templu care ne dă strigare dimineaţa la prima oră şi până seara târziu nu ne mai lasă. Ba mi s-a întâmplat să-mi şi visez wall-ul; era-ntr-un, desigur, coşmar. Dincolo de faptul că mi se pare invenţia secolului, facebook e pentru mine un instrument, pe care-l folosesc, în general, recunosc, cu plăcere. Eu funţionez pe o dietă low-information, tocmai cum zicea Tim Ferris. Am încredere că acele informaţii importante de care am nevoie vor ajunge într-un fel sau altul la mine. Nu mă uit la televizor, bloguri citesc prea puţine (din astea informative aproape deloc), ziare deloc. Îmi plac revistele, dar o să ziceţi că e deformaţie semiprofesională sau semiblondă. Îmi place să le miros când sunt proaspăt venite din tipar şi să fiu musai eu cea care le deschide prima. Pe cele noi.

Revenind. Ce nu-mi place la facebook la momentul ăsta:

• că, în comentarii, dacă vrei să dai enter şi să-ţi sară cursorul în rândul următor, de fapt, se postează comentariul. De poţi liniştit să strângi 15 comentarii la un status, jumătate fiind reacţiile tale.
• mai nou, nu mai există cursor când vrei să comentezi. De habar nu am unde mă aflu în text. Te bagă în ceaţă, mai ales când eşti blondă şi vrei să editezi.
• faptul că nu văd update-urile tuturor. Era setarea aia cretină că să-ţi apară doar de la cei cu care ai interacţionat în ultimele 15 zile. Eu am scos-o, dar dacă nu au scos-o şi ei e tot degeaba, fiindcă ne vedem doar parţial reciproc, să zic aşa. (LE: Daca vreti s-o modificati, vedeti ca s-a interesat Monica exact cum se face.)
• că nu se sincronizează notificările vizualizate de pe PC cu cele de pe telefon. Asta e amăgire pe faţă. Că pleci de la calculator, te duci pe WC şi te bucuri că ai încă 7 notifications. Când colo, sunt inclusiv cele de săptămâna trecută! (treaba cu WCul era o glumă; pentru asta s-au inventat cărţile; din nou, o glumă.)
• check-in, conceptul. Nu înţeleg de ce. Că eu nu vreau să spun cu cine şi unde e una, dar nu înţeleg de ce trebuie să ştiu de alţii ce, când, unde şi cum. De ce?
• tag-urile. Ar trebui să fie cu întrebare, cu cerere de accept. Fiindcă nu arăt nici a ou de Paşti, nici a pom de Crăciun, nici a buruiană de martie, nici a.., nici a… Intenţia e apreciată mai ales în exerciţiu de abstinenţă a exprimării ei.
• şi apropo de comportamentul pe facebook, mă enervează: toţi acei indivizi care-şi pun la profil poză cu plozii produşi recent. Nu că nu m-ar interesa sau nu mi-ar fi drag să le văd mutriţele pline de rânjete nevinovate, dar dacă eu sunt prietenă cu Gigel şi vreau să văd ce burtă a mai pus el, ce nevastă şi-a tras şi cum îi arată maşina, de ce dau în primul rând de plod? Care e oricum în continuă schimbare şi n-o să mai arate la fel peste 2 luni…

Dar lista poate continua… Cu menţiunea că, de fapt, facebook ne place tuturor foarte foarte mult.

Din capitolul “blondă şi sălbatică”, luaţi de consumaţi acest post cu moderaţie, în doze mici şi repetate de câte ori vă ţine. Metabolismul, vreau să zic, pentru că unele blonde-s mai greu digerabile. Mai ales atunci când se amestecă şi cu tequilla, iese o combinaţie de zile mari! (Tată, pe asta am citit-o undeva, ultima dată când am fost la bibliotecă… )

De curând, am primit o invitaţie la ACEA petrecere despre care vuiau blogurile zilele astea:

Tatuaje, căzi pline cu Desperados, robinete şi valuri de bere gratis, graffiti, acrobaţii cu şerpi, şopârle şi fachiri, muzică bună şi animatori rupţi parcă din fauna amazoniană. Ireal? Poate pentru iubitorii de Tezaur folcloric, dar nu şi pentru fanii Desperados ! Am pregătit şi o capelă pentru nunţi în stil Las Vegas. Atenţie! De divorţuri nu ne ocupăm noi.

Line-up:  SUIE PAPARUDE, LES ELEPHANTES BIZZARES si SISTEM

Pe mine pesemne vor să mă mărite, că altă legătură nu ştiu care-o fi. Sau or fi auzit că eu beau doar apă plată şi-au hotărât că-i cazul ca cineva să ia măsuri. Oricum, eu nu ratez asemenea ocazie, că cine ştie, poate prinţul meu umblă cu Desperados în mână. Cert e că va fi o nebunie de petrecere, mie mi-e şi frică numai când mă gândesc. Imaginaţi-vă că oamenii au trimis şopârle pe post de invitaţii. Şopârlele sunt vii şi mănâncă gândaci, înţelegeţi? Le poţi pune nume şi lăsa să-ţi păzească apartamentul până vii de la munci. Dacă ar face şi curăţenie, m-aş declara cu jumătatea găsită! Oricum, în asemenea chestie nu mă puteţi lăsa singură. Am 10 invitaţii duble pentru 12 mai, când va avea loc party-ul, începând cu ora 21:30, la Hala Automatica de pe Calea Floreasca nr. 159. Ce voiam să vă spun de fapt? Că mergem! Ne încolonăm şi ne prezentăm. O singură chestie vreau de la dv: să-mi spuneţi (da’ sincer), vouă ce vă trezeşte spiritul petrecăreţ? O bere bună, o brunetă focoasă ori o blondă isteaţă? Sau toate variantele de mai sus! De ce ai nevoie ca să te simţi bine? Vă întreabă o fostă consumatoare exclusiv de apă plată. (Da, tată, acum la mare mi-am schimbat obiceiurile. Şi chiar dacă nu m-am bucurat de vreo mare schimbare a stării de spirit -eram beată de fericire oricum, m-am bucurat de o mai puţin aspră judecată a găştii în care mă aflam. Dar setea tot apa mi-o potoleşte!)

Cele mai sălbatice şi sincere răspunsuri merg joi la party! (Vă rog să specificaţi în comentarii, dacă nu sunteţi în Bucureşti sau n-aveţi deloc chef de petreceri. Ca să ştim, ca-n bancul ăla, să nu contăm pe voi.)

p.s. Deadline: 11 mai

Acesta ar trebui să fie marele final? Nici vorbă de aşa ceva! Fiindcă finalurile sunt periculoase, mai ales că s-ar suprapune cu perioada post-vacanţă, când parcă doar cutia cu bomboane m-ar mai putea scoate din mohoreala acestui mai. Toată cutia cu bomboane! Noroc că nu s-au terminat iaurturile-n magazine, iar alimentara mea de peste drum se aprovizionează regulat cu gama Slim de la Tnuva Dacă sunt mulţumită de rezultate? Cu siguranţă! Dacă sunt mulţumită de cum arăt? Nici vorbă. Pentru asta mi-ar trebui o promovare la rangul de dumnezeiţă Hunger Management şi jogging prin parc. Mi-ar trebui încă vreo 5 centimetri în fiecare femur, şi o cupă în plus la sutien. Sau doar un creier mai isteţ, care să înţeleagă că sufletul contează şi nu culoarea părului. Al meu ăsta de acum, creieraşul zic, ştie treaba asta, dar nu o simte cu fiecare circumvoluţiune. Mai sunt unele scăpări prin şanţuri, care te fac să nu te deranjeze când întoarce careva capul după tine pe stradă. Cei de faţă se exclud, de asemenea, muncitorii necalificaţi, de pe marginea şantierelor.

off the record: De curând, cineva îmi spunea că aş fi putut profita mai mult de această ocazie ca să fac un statement mai puternic. Eu nu ştiu ce-i ăla statement, dar promit să mă interesez. Iar de profitat, cred că n-am ştiut exact cât să profit de situaţie, ca să nu profite ea de mine. Poate nu mă fac înţeleasă, dar treaba asta cu kilogramele în sus şi-n jos e delicată a naibii. Nu e bine să devenim sclavii cântarelor, ai pantalonilor, ci doar ai bunului simţ. Ceea ce am şi promovat împreună cu Tnuva Slim. Cu foarte mult bun simţ. Ştiţi, eu nu sunt o vedetă. Eu sunt o fată care şi-a arătat fundul într-o pereche de pantaloni. Şi care-şi pune aproape zilnic sufletul pe-o tavă. Care se numeşte blog. Şi e cu blonde.
Poftiţi de-o judecaţi.

După ce tot românul şi-a făcut măcar un credit, după ce-a dat criza peste el şi-a învăţat ce-i aia economie, băncile încearcă să ne convingă că o putem şi aplica. Lecţia învăţată. (Cu toate că mă enervează această ură generală pentru bănci, de parcă ele ar fi de vină că noi ne-am băgat în datorii, c-a dat criza peste ele şi acum nu mai dormim nopţile. Dragilor, creditele nu ni le dă nimeni, ni le luăm singuri.)

De ce ne temem de credite? Fiindcă e criză. Fiindcă ne-au băgat-o în cap, noi ne-am băgat-o în buzunare şi, ajunsă acolo, ea a făcut găuri. GĂURI. În bugete şi vacanţe, căci covrigii au rezistat eroic. Ba se constituie una din cele mai profitabile afaceri, din câte am înţeles. Asta cu covrigii. Dar poate nu v-am spus de ce îmi place ideea de credit. Fiindcă aşa s-a născut buburuza mamei mele, care ne-a plimbat şi ne plimbă până în ziua de astăzi. Fiindcă aşa s-a născut şi cea mai frumoasă maşină din lume şi-o copilă mai fericită decât toate celelalte copilele la un loc. Datorită unor credite, unor părinţi şi unei idei. Ştiţi ce mi-au zis ai mei atunci? “Precis la 30 de ani o să ai maşină, că e normal, e o necesitate. Dar să ai maşină la 20 e un răsfăţ.” Şi mare dreptate au avut. (A fost probabil cel mai mare răsfaţ pe care l-am primit, atât ca valoare, cât şi ca durată. Că restul jucăriilor nu mă ţineau mai mult de o săptămână. La mine uzura morală era foarte accentuată.) E ca şi când ai fi bărbat şi ai spune că aştepţi până la 60 de ani să-ţi iei nevastă. Sau amantă, nu contează. Poţi să-ţi iei oricum, că la vârsta aia nici 3 Viagre şi 5 Ketonale (contra durerilor de spate) nu te mai salvează. Frumosul trebuie savurat fraged şi îmi asum ce-am scris aici. Din punctul meu de vedere, asta înseamnă un credit: timp. Îţi câştigă timp, un avans-avantaj în faţa firii. Banii ăia tot tu îi faci, tot tu îi munceşti şi tot tu îi plăteşti, cu o singură diferenţă: CÂND. Ştiu atât de mulţi oameni cu statusuri pe mess “cumpăr timp”, încât mi-e şi milă să mă gândesc la cei care nu înţeleg avantajele unui credit.

Zilele astea am avut un fel de revelaţie: că m-am făcut mare. Fiindcă citeam despre acest concurs şi fiindcă m-am putut înscrie la el (E acelaşi despre care zice şi-n bannerul din josul blogului). Eu, care nici abonamentul de telefon nu-l am pe numele meu. De fiecare dată când fac vreo modificare, trebuie s-o rog pe mama să sune la relaţii cu clienţii… E vorba despre strategia BCR-ului de reîmprietenire a poporului cu creditul. Acest concept-bau-bau: Creditul. După ce şi-au pus pe TV reclamă cu o amantă şi un credit aprobat în acelaşi dormitor, abordarea pe online e mult mai timidă. Şi de bun simţ. Astfel, în contextul promovării creditului Divers BCR, cine vrea să participe la concurs e invitat să-şi facă (!atenţie) doar o simulare de credit. Cum vrea el, nu contează. Cert e că se dă 1000 de euro în fiecare zi. Dada, şi există 30 de premii în 30 de zile. Nu trebuie să îţi chiar faci creditul, ci doar să te joci de-a creditul. Mi se pare foarte elegant ceea ce face BCR-ul, sincer parcă simt că trăiesc într-o ţară civilizată, unde ofertele nu te agresează, ci există pentru tine pur şi simplu. E uimitor că există cineva care te răsplăteşte doar pentru că ceri o informaţie! Campania durează până pe 14 mai, deci grăbiţi-vă, că eu mă duc în fiecare zi! Glumesc evident, fiindcă oricum nu poţi intra în concurs decât o singură dată.

Deci dacă tot m-am făcut mare şi-s aptă să-mi iau credit, măcar o simulare să fac (la orice unitate BCR sau la Call Center: 0800.801.227, apel gratuit)! Că eu mi-s norocoasă de fel, iar desemnarea câştigătorilor se face în mod aleatoriu, prin tragere la sorţi electronică. Da, ştiu, culoarea părului n-o să mă ajute prea mult…

Singura avere pe care o am e mintea şi libertatea mea. (Nu-mi judecaţi acordul dintre subiect şi predicat, că nu-s toate nominalele în propoziţie. Unele-s subînţelese, iar altele în limbi străine.) Cumva, cele două se implică reciproc şi se condiţionează permanent. Ce să faci cu libertatea dacă n-ai minte şi ce să faci cu mintea, dacă n-ai libertate. Cert e că prima ţi-e dată, a doua răscumpărată. Mai nou, toate cărţile pe care le-am citit vuiesc despre cum să-ţi împarţi timpul, că-ţi canalizezi energia şi să-ţi aduni profitul. Eu atât de bine mi-am împărţit timpul, mi-am împrăştiat energia şi am adunat profitul, încât conturile mi-s goale, visele în aşteptare şi titlurile în formare. M-am trezit în vacanţa asta ca un copil mic şi dezbrăcat de toate deadline-urile, obligaţiile şi stresurile. Şi tare bine a fost.

Primul meu 1 mai la mare. M-am dus în UGGs. Vremea rea, nici un răsărit romantic. Cluburile arhipline, te înghesuiai afară la coadă, ca să intri să te mai înghesui o tură înăuntru. De data asta pe bani. Sau cel puţin aşa am auzit. Că de intrat, am stat afară. La hotel plăpumioara, că acolo nu bătea vântul. În Mamaia, lumea abia îşi deschidea tarabele, nici vopseaua nu se uscase pe ele. Nu se uscase, fiindcă nu avea ce. Cine a zis că sezonul estival începe pe 1 mai şi eu l-am crezut îmi datorează o apă plată. În rest, numai de bine. Aş mai fi stat vreo 3 întâi maiuri la mare. Chiar dacă nu înţeleg de ce vă place.

p.s. Şi nici aglomeraţie nu am prins. Veneam cu 130km/h pe autostradă şi-l auzeam pe unu’ la radio că se dădea de ceasul morţii, vai, ce greu se circulă. Încă o apă plată pentru toţi acei ani în care am auzit asta şi am crezut-o. De acum, nu mai cred nimic. Mai bine verific.

Fiindcă aveţi defecte şi timp. În aceeaşi relaţie şi într-un singur weekend. Defecte am şi eu, însă timpul îmi lipseşte ca să le văd.

Fiindcă măsuraţi distanţele-n minute şi drumurile în maşină. Sau taxi, după ce planuri de bere există. Eu respir între aeroporturi, cimitirele cenuşii din care renasc şi în care mă întorc de fiecare dată. E mai uşor să pleci decât să vii. Însă a schimba perspectiva e treabă de mare angajament.

Fiindcă vă împărţiţi cola, ţigările şi internetul mobil. M-aş apuca şi eu de băut. Nu Cola.

Fiindcă aveţi cadouri făcute nu de decor, ci de folos. Fiindcă ştiţi ce culoare, ce măsură şi cât poartă la mână. Eu aş putea cel mult bănui, inclusiv în ceea ce mă priveşte. Fiindcă nu m-a întrebat nimeni ca să verific. Mama mă cunoaşte prea bine, iar mie nu-mi place să fac cumpărături. Poate de asta.

Fiindcă vă puteţi certa, iubi şi certa din nou în aceeaşi seară. Fiindcă nu contează ce vă scrie în buletin, ci ce vi se citeşte-n privire. Eu n-am de nici unele. Doar oglinzi, pe care le evit de la o vreme. Aceste minciuni pe care nu mi le pot spune şi mie.

Că-s veselă, voioasă şi devreme-acasă.

—————————————

Îl citesc din nou zilele acestea pe dl dr. prof. Dumitru Constantin Dulcan “În căutarea sensului pierdut“. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi inspiraţie în continuare! Iar mie, nu ochi pentru a-l citi, ci inimă pentru a-l înţelege. Fără să ştiu spune de ce, cred că e prima (auto)biografie care are răbdare cu mine.

—————————————

S-a terminat vacanţa. Iar eu mă simt ca un muncitor obosit, întors acasă la o nevastă cicălitoare. Nu cred că mai îmi place viaţa mea. Decât în vacanţe Pentru toate celelalte zile, s-a inventat divorţul.