Dragă Nina,

să-ţi povestesc exact cum s-a întâmplat: Era mama la cabinet. Lume multă, nimic neobişnuit. Intră pacientul în cauză, solicită prescripţia medicală, mama îi cere documentele. Omul îi arată buletinul. Care el, buletinul, e un act foarte important de avut asupra-ţi, însă el te ajută când mergi la poliţie, nu la doctor. Read the rest…

Trebuie că există şi o psihologie a muncii. Google ştie de mult, probabil că şi dumneavoastră. Eu abia astăzi m-am gândit. Read the rest…

Cafea să fie, că restul zilei vine de la sine. Nu-i aşa? Să vedeţi: Nescafe se pregăteşte de două lansări pe piaţă, dar… înainte de a le da drumul în târg, mi-au cerut mie părerea. Ha! Asta zic şi eu onoare! Acum să vedem ce măsuri vor lua în funcţie de gusturile blondei, dar e foarte mişto să ai acces la ceva înaintea tuturor celorlalţi. Te face să te simţi bine, chiar dacă ştii de mult că eşti unicat şi special, la fel ca toţi ceilalţi, de fapt. Glumesc.

Într-o mică paranteză: Nu ştiu pentru alţii ce înseamnă, dar pentru mine Nescafe înseamnă. Vară în fuste lungi, Cluj şi sesiuni la BCU, prieteni vechi şi pauză de cafea. Cine-a fost vreodată la Biblioteca Universitară de pe colţul ăla de stradă din Cluj  ştie că există în holul de la intrare (sau na, pe vremea aia exista) un automat din ăsta de cafea. Care accepta doar fise de 5mii, cum erau vechi, de ajungeai să le cumperi şi pe dublu cât făceau. Ori, în zilele fără cearcăne la ochi şi cu chef de zâmbit la străini, poate mai dădea norocul peste tine şi vreun flăcău adormit, interesat să vă treziţi împreună. De la cafea, evident. Cu mâna pe inimă vă spun: rar am mai băut aşa espresso bun ca acolo, în curtea de la BCU, în fusta aia lungă şi pe genunchii lui din anul 2.

Când am primit pachetul cu pliculeţele de Nescafe Frappe cu aromă de peppermint (un fel de mentă) şi rom, eram cu Marina acasă, învăţam de zor. Marina e o colegă de grupă, dar mi-e mai mult dragă, decât colegă. Deci, oarecum partea cu sesiunea şi prietenii era îndeplinită, doar Clujul şi Nescafe-ul mai lipseau. Pauza a venit la fix: eu mi-am făcut un frappe cu peppermint, ea a vrut cu rom. Rom, copilă, te-ai prostit?! Mi-era că se culcă Marina mea direct după cafea şi rămân eu cu dublu de-nvăţat pe cap Glumesc, din nou. Problema a fost că Marina n-a vrut rece. Că ea-şi face caldă. Eu -că nu se poate, cine-a mai văzut frappe cald?! Ea că nu şi nu, şi caldă a băut-o, după plac. Nici nu s-a culcat după aia şi am şi terminat de învăţat.

Verdictul blondei: Nu ştiu dacă o fi fost frappe-ul, pauza sau balconul, dar noi ne-am înviorat urgent şi-am povestit şi altora. Cel cu cu aromă de peppermint e foarte fresh, parcă te răcoreşte. Mi-a plăcut că nu e leşinător de dulce. Ştiu e un paradox, sunt înnebunită după dulce (de la parfum, la viaţă), dar cafeaua nu intră în această categorie. La mine e fără zahăr. Marina, în schimb, a mai pus o linguriţă în cana ei aburindă. Dar bine, ea întotdeauna cere de vreo câteva ori extra-zahăr chelnărilor de pe unde mergem. Şi să vă zic: examenul l-am luat. Oi fi descoperit oare o nouă reţetă a succesului? Cu rom, peppermint şi Marina pe balcon. Aşa să tot iei examene!

Vă zic, sunt impresionată. Credeam că în Sibiu nu se mai pot întâmpla lucruri. Însă Tudor, Monica şi Rareş au dovedit fix contrariul. Au organizat sâmbătă (cer scuze că nu am scris mai repede, dar mergea ÎNGROZITOR de prost netul acasă, apoi mi-a arătat mama că routerul era scos din prinză ) un eveniment-concurs în genul “Amazing Race”. L-au botezat “Tag the flag” şi au strâns nişte oameni de prin online. (Astfel, m-am bucurat mult de tot să o cunosc pe Denisuca! E mult mai frumoasă şi mai dulce decât în poze. Mă tot uitam la ea -pare o copilă- şi nu puteam nicicum s-o asociez cu vreo “nevastă”, apăi cu una “de coşmar”! Chiar dacă Visurât era şi el prin preajmă…)

Eu am făcut echipă-blind cu Mugur. Sau cum s-o fi chemând aia, când îţi cunoşti jumătatea de echipă cu 10 minute înainte de concurs. N-am fost eu cel mai exemplar coechipier, fiindcă se pare că uitasem să citesc regulamentul înainte, mai era să şi leşin pe bicicletă (şi-am mâncat de dimineaţă, am martori!) şi, cu toate astea, nu mi-a tăcut gura. Nu ştiu pe Mugur, dar pe cameramanul care ne însoţea cu siguranţă l-am înnebunit, că omul era, în final, mai obosit decât noi. Şi, Florine, să ştii că n-am primit bonusul ăla de puncte…

În final, am câştigat experienţă şi ceva condiţie fizică. Vreme de vreo 2 ceasuri n-am stat locului. Am alergat, am căutat, am pedalat, ne-am dat cu maşina de raliu, am tras cu arcul (mă rog, eu m-am străduit… sper să se fi recuperat săgeţile de prin iarbă), am înotat, am obosit. Foarte faină mi s-a părut proba în care trebuia să găsim o cutie poştală, ca să expediem o vedere către adresa noastră de acasă. Asta e o superidee, fiindcă retrăieşti bucuria zilei respective, când îţi ajunge vederea. Bravo, copii! Nu ştiu la alţii cum a fost, dar noi nu avem ce vină băga. Ba da, ar fi faptul că n-am câştigat noi (premiul cel mare a fost câte un GPS pentru fiecare: Marius şi George). Până data viitoare, ne antrenăm şi mai întinerim!

Mugur m-a întrebat câţi ani am, de mereu îi povesteam de câte un loc pe lângă care treceam.. “pe vremea mea…”. Şi au fost multe, fiindcă ne-am învârtit prin centru şi oraşul vechi, ba chiar şi în curtea liceului meu. Nu, vremea mea sibiană nu e departe ca timp, ci ca formă. Şi fiindcă locurile de acum nu mai seamănă cu cele de atunci (realmente Sibiul e de nerecunoscut după 2007, iar eu în 2005 m-am dus la facultate), singurul reper e cel temporal. Sibiul meu de dinainte nu era nici aşa frumos şi nici aşa iubit. Fiindcă a trebuit să plec că să-mi doresc a mă întoarce. Din când în când, preţ de-o cafea şi-o noapte-n patul meu de-acasă. De fapt, acolo e Sibiul meu, acela pe care dintotdeauna l-am iubit.

————

Later edit: Parteneri: punctedeinteres.ro, www.TiparesteAcasa.ro, Music Pub Sibiu, Sibiu Media Center, Lucas Super Sandwich. Proiect susţinut de Primăria Municipiului Sibiu. Premii oferite de punctedeinteres.ro şi WayteQ.

Butonând în seara asta, am dat peste această telenovelă la care mă uitam prin clasa a-3a (?). Incredibil. Câte amintiri mi-a trezit. Dincolo de faptul că între timp m-am plictisit nu numai de telenovele, dar şi de televizor cu totul, am rămas şi-am urmărit toate cele vreo 10 minute câte mai erau din episod.

Cât eram de mică pe vremea lu’ Kassandra. Şi cât mă certa tata că mă uit. Zicea că e film de poştaşi, habar nu am de ce. Că poştaşii nu i-au greşit cu nimic.

Pe vremea aia, aveam lecţii de făcut, încă mă jucam cu păpuşile şi nu ştiam ce-s ălea telefoanele mobile. Abia învăţasem tabla-nmulţirii. Pe vremea aia, nu-mi imaginam că mi-ar putea vreodată plăcea genţile, cărţile şi amintirea clipei de atunci. Genţile mi se păreau nişte atârnătoare absolut hidoase şi inutile, iar cărţile mă enervau din start. Pe vremea aia, dormeam aproape zilnic la amiaz şi dimineaţa nu trebuia să aleg cu ce mă îmbrac. Fiindcă mă îmbrăca mama, cât eu încă dormeam. Da, niciodată nu am fost o matinală. Odată, cică m-a găsit “sforăind” în baie cu capul pe maşina de spălat. Pe vremea aia, nu aveam costum de baie şi nici dizolvant de lac de unghii. Aveam părul lung şi nu credeam că voi fi blondă într-o bună zi. Pe vremea aia, nu ştiam că trebuie să te încui la baie, iar mama mereu venea să-mi culeagă părul căzut de pe spate, după ce mă spălam pe cap. Dacă vă spun că ţin minte primul spălat pe cap departe de ea? Eram într-a 6a, într-o excursie în Germania şi neajutorată în cabina de duş. Mi s-a făcut îngrozitor de dor de ea. Pe vremea aia, n-aveam net şi nici măcar calculator, n-aveam pacienţi şi nici măcar planuri…

Pe vremea aia, şi apa de la robinet era bună, vara era vară şi toamna era şcoală. Acum nu mi se mai pare. Şi mă întreb ce s-o fi schimbat: apa, robinetul sau telenovela?

Na, mie asta mi se pare senzaţional! Îl felicit pe respectivul “Rumbu” şi mă bucur să aflu că aşa ceva chiar s-a întâmplat! De acum înainte, sper să fie tot mai puţină lume care să nu aibă acces în anumite locuri din indiferent ce motive tâmpite.

De ce nu am scris despre asta mai devreme? Fiindcă povestea nu e lacrimogenă, omul nu face apel la nici un şantaj emoţional, ci a mers bine-merci la tribunal, a tăcut şi-a făcut. Şi exact cum a zis Valeriu într-un comentariu la postul anterior: şi-a comunicat victoria, nu declaraţia de război. Doar că poveştile ale căror finaluri le cunoaştem nu mai sunt atât de savuroase, nu-i aşa?

Să inspirăm adânc şi să mergem mai departe. În pantaloni scurţi

Clubul îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clientela.

Şi în termenul “clientelă” intră TOATĂ lumea, potenţiali clienţi, din moment ce nu vrem să facem discriminări şi să ne împărţim pe categorii cu sau fără scaun cu rotile. Da, e vorba de scandalul din nu-ştiu-care club din Timişoara, în care, unei femei imobilizate i-a fost interzis accesul. În afara faptului că bodyguard-ul de la intrare o fi fost vreun bou-vagon triunghiular cu IQ mai mic decât numărul de la pantof, toată povestea asta e un subiect de presă de toată jena. Nu zic că e ok că nu au lăsat-o pe biata femeie să intre, dar nu înţeleg de ce e ATÂTA agitaţie? Nu zic că ea s-ar fi simţit bine într-un loc în care toată lumea dansează şi ea, evident, nu poate, nu zic nici că s-ar fi simţit prost, că nu îmi pot imagina şi nici nu este treaba mea. Dar pot să îmi dau cu părerea, cât să spun să vă relaxaţi niţel, că prea vă daţi susţinători ai non-discriminării, discriminând intenţionat tocmai pe cei care nu au fost discriminaţi de soartă. Fapt pentru care nici aceştia nu au nici un fel de vină. Iar ei şi-au rezervat din timp dreptul ăla afişat pe uşa de la intrare şi la început de articol.

Vă amintiţi cum, în clasa a noua, voiam şi noi în club cu colegii, iar pe băieţi niciodată nu-i lăsau bodyguarzii să intre? Fiindcă, fie erau prea mici de statură, fie prea mici la portmoneu, fie prea minori în buletin. Din punctul meu de vedere, e cam tot aia, că nici ei, săracii, n-aveau nici o vină că nu s-au născut mai repede şi n-au crescut mai mult. Read the rest…

E vorba despre campania BCR-ului derulată prin Blogal Initiative, proiectul de care spuneam mai multe aici. Campania a ajuns la jumătate, iar oamenii, chiar dacă nu vor să dea un clasament intermediar, publică nişte date inginereşti: Read the rest…

Ce Frumoasa Esti

Ce frumoasa esti în prag de iarna,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se rastoarna,
Turturii în plete vor suna. Read the rest…

…

Ştiţi cum era o vreme, când fiecare chef la care mergeam era încă un majorat?

Acum trăiesc o vreme, în care majoritatea aniversărilor la care merg sunt de sfert de veac.

Urmează o vreme, când veacurile vor fi semnate de prieteni de-ai noştri împreună. Perioada nunţilor. Sau eventual direct a botezurilor (cine are noroc de prieteni mai non-conformişti scapă de o cheltuială.)

Şi după aia?

…ne amintim de majorate, colegi de facultate şi ne uităm la pozele cu miri. Minunându-ne cât de şatenă eram la 18 ani, ce subţirică în facultate şi ce fericită la nuntă. Apoi vine vremea să-ţi iei nepoţii de la grădiniţă, întrebându-te pe drum, unde s-au dus toţi anii aceia. Pe majorate, petreceri şi nunţi.

Ceea ce, sincer vă spun, nu m-ar deranja deloc.