ŞI BLONDELE GÂNDESC

Măcar pentru o clipă. Astăzi, m-am pus în patul meu de-acasă, de-acasa mea de la Sibiu (patul ăla în care mă trezeam în fiecare dimineaţă să merg la liceu, patul din care mă gândeam cu bucurie cu se să mă îmbrac, patul care-mi ştia pe de rost culcuşul preferat, singurul care m-a găzduit în cea mai lungă şi perfectă îmbrăţişare, pe mine cea visătoare, îndrăgostită, înlăcrimată şi dezinteresată, patul meu din care mă uitam la televizor cu gâtul sprijinit pe o anume adâncitură din colţar, numai de mine ştiută, patul meu care nici măcar nu e pat, ci un colţar prea colorat, dar mai pat decât îmi va fi dat vreodată să cunosc altul. E patul care mă cel mai odihneşte. N-a fost primul, dar este cel mai bun.)

Să fim la loc mici şi să ne cuibărim în formele numai de noi ştiute, acelea de demult. În care am fost alternativ copii, nevinovaţi şi plângăcioşi, fericiţi şi neştiutori. Astăzi, din vârful patului meu din casa de la Sibiu, sprijinită pe-o latură nouă a pseudocolţarului din camera cu Tweety pe pereţi (da, ştiu, în Sibiu, temperaturile-s mai mici şi lucrurile se conservă mai bine. Până şi copilăria…), am avut o clipă când m-am simţit ca mai demult: uşoară ca-ntr-o zi de toamnă, când un nou an şcolar începea, n-aveai încă teme, ci doar dor de colegi, nici liste cu lecturi suplimentare, ci doar chef să le citeşti. Plus convingerea că or să-ţi placă la nebunie chiar şi cele pe care nu le vei citi deloc! Fiindcă, nu-i aşa, toate (nu) se întâmplă dintr-un motiv pe lumea asta…

sursa

Sunt momente în care, dacă aş fuma, mi-aş aprinde o ţigară. În care, dacă aş şti cânta, ţi-aş fredona versuri din suflet. În care, dacă aş putea bea, am împărţi o sticlă de vin.

Sunt momente în care, dacă aş şti, ţi-aş spune şi ţie. Şi altele, în care conjugările îşi pierd sensul şi singura rămasă valabilă e persoana întâi şi pluralul:

noi

Precum pictorii geniali au perioade, precum marii filosofi au etape, eu sunt într-o stare blondă demult şi defazată din fabricaţie. În aceste momente însă, umblu hăbăucă după imagini pe net. Imagini cu poveste. O să vă placă linkul ăsta.

Articolul ăsta vine ca răspuns al unei lepşe pe care nici măcar nu am primit-o, dar ca pretext pentru a răspunde cu link unui blog care-mi trimite constant ping back-uri. Roxy, nu ştiu cum faci, dar mulţumesc…
În ceea ce priveşte bărbatul perfect, am câteva observaţii de făcut:

1. Subiectul mă amuză copios
2. News-flash: Bărbatul perfect există!
3. Doar că nu e identic de perfect pentru oricare două doamne diferite între ele.
4. Ceea ce-l cam detronează pe el de la perfectul absolut. Noroc că noi, femeile, ne mulţumim şi cu perfectul simplu.
5. Că n-avem încotro.
6. Decât să ajungem domnişoare bătrâne şi bătaia copiilor de joc. A copiilor altora, desigur, fiindcă în CV-ul unei domnişoare bătrâne ca-la-carte nu încap odraslele din flori. Nici foştii soţi, nici măcar răposaţii.

Ce e cel mai important de reţinut de printre aceste aberaţii e în felul următor: bărbatul perfect există. Acum, depinde pentru cine e perfect, că şi femeile-s diferite. Unele scorpii, altele ieşitoare, urlătoare, strângătoare, mototale, dirijoare, cheltuitoare. Şi din nou depinde, a ce şi pentru ce. Mai ales în ceea ce priveşte cheltuitoare…  a banilor cui şi pentru ce calitate. Că doar nu-i va lua lui ceasuri şi cămăşi şi pantofi, dacă el e oricum perfect. Simplu, nu-i aşa?

… Şi nu, nu vă faceţi griji. De mâine reintru în normal. T-A-S-T-E să fie pentru toată lumea!

a,     b,    c,    d,     e…

Mă bucur enorm, fiindcă instrumentele mele de măsurare pentru blogul ăsta sunt puţine. Motivul e simplu: nu mă prea pricep la numere. Asta s-a arătat de prin şcoala generală, când eu mergeam la olimpiadele de română şi nu la cele de mathe. De atunci, unele lucruri au rămas la fel, doar culoarea părului s-a stricat.
Nu ştiu încă exact ce înseamnă 4500, cu toate că mi s-a spus de către mai marii în topuri decât mine, că-i de bine. Eu mă uit… iar, numa’ după cât pricep, treaba e în felul următor: că şi după zerourile ălea stă cineva.

Mare invenţie butonul ăsta de like pe facebook: face blondele fericite!

Să speli vase nu e nici o filosofie, nici limba chineză şi nici şcoli înalte nu îţi trebuie. “Când” să speli vasele ţine de muşchiul tău atotleneşitor, de cheful postprandial, care aproape mereu se redirecţionează din bucătărie spre alte zări mai îndepărtate şi aşa mai obosite. Iar pentru a putea merge mai departe cu postul ăsta, e totuşi nevoie de o precizare: că blonda nu găteşte. Deci maxim de vase murdărite de mine înseamnă o ceaşcă de cafea cu farfurioara ei, eventual încă o farfurie şi tacâmurile de rigoare. Rar mi se întâmplă, ca dimineaţa după ce le folosesc, să mai am şi puterea de a le spăla pe dânsele, vasele. Şi dacă până de curând aveam două scuze bune: şcoală şi job, de câteva zile sunt liberă de orice obligaţie din asta extragospodărească. Treaba e că, dacă nu-mi spăl murdărelele imediat cum le pun în chiuvetă, cum le prinde asta mică, le şi spală mintenaş.

Zilele trecute m-a lovit pofta de mămăligă (sunt fan declarat) şi de o încercare de paste, care s-a finalizat în coşul de gunoi, dar vasele tot murdare s-au numit. Am rugat-o pe colega mea de apartament, coreeanca de care am mai povestit, să NU-MI MAI SPELE VASELE, fiindcă îmi e ruşine. Read the rest…

Prea puţine. Mult mai puţine decât vedeam în Cluj. Şi infinit mai puţine decât vedeam în Sibiu. Cine mi-a zis că Bucureştiul m-a prostit, precis, la asta se referea…

Îmi amintesc că vorbeam la începuturile mele bucureştene cu Ana-Maria, o sibiancă strămutată în capitală, că-i de musai să ne facem condică de semnat pe la teatre, cât mai prindem şi noi marii actori în viaţă. Read the rest…

Eu nu mă uit la TV, deci se poate să nu fie o ştire pentru dumneavoastră (cu toate că am bănuiala că TV-ul nu se află nici pe lista dumneavoastră de priorităţi). Însă de câteva zile beneficiez de program de pensionari: căldura mă ţine în casă, iar somnul în pat. În fiecare zi îmi propun să setez ceasul de dimineaţă să sune (ieri mi-a murit şi bateria, deci n-a mai avut cine să sune, ca o făcătură a destinului, cel părtinitor somnului de dimineaţă spre amiaz!).

Şi cum “mă” tot butonam eu disperată între emtiviuri, kassandre şi haşbeo_uri, dau obsesiv de mult peste reclama la nu-ştiu-care cremă antifungică. După care încă una şi încă una, vreo 3 parcă am numărat. De zici că a tunat şi-a adunat onicomicozele la TV, parcă e olimpiada antifungicelor în reluări de câte 30 de secunde. Nu cred să fie calup de publicitate fără măcar un spot din ăsta cu degetele de la picioare. Care mai duse pe la pedichiură sau photoshop, care mai uleiate, cremuite, gelate şi fixativate.

Sunt urâte, domne, micozele astea, nu zice nimeni că nu, dar chiar în halul ăsta să ne-atace?! Vă rog, spuneţi-mi că aţi observat şi dumneavoastră, că nu-s singura mirată, care doarme până la amiaz şi… că sunteţi sănătoşi-tun.

sursa

Încă şi astăzi am mai primit mailuri şi telefoane în urma mailului meu, care anunţa finalul colaborării cu revista ELLE. Am înţeles că e-mailul respectiv a ajuns şi la oameni care nu mă cunosc. Pe post de exemplu, nu de bârfă, cel puţin aşa sper
Cert e că m-a emoţionat fiecare urare în parte şi le-am primit pe toate cu întreg sufletul meu entuziasmat de ce o să urmeze. Ştiţi, gândul e cea mai înaltă formă de energie, iar eu voi avea nevoie de multe gânduri bune. În curând, în acte voi fi medic. În fapt, mai e ceva până acolo. Dar să zicem că am început cu dreptul.

Concluzia e însă că vreau, prin postul ăsta, să public aşa un “mulţumesc” colectiv tuturor celor care au înţeles faptul că nu neapărat am fost eu cel mai profesionist jurnalist, dar am fost un foarte pasionat scriitor. Iar dacă am uitat vreodată să strecor un strop de suflet printre rânduri,  fie-mi cu iertare. De obicei, mă străduiesc. Cert e că aceste din urmă mailuri mi-au confirmat că, dincolo de expeditori şi destinatari, nu stăteau roboţi vorbitori de limba română, ci oameni care simt, chiar şi atunci când scriu monosilabic.

Şi gândurile mele de mulţumire se îndreaptă spre toate originile acelei şanse de a fi fost o vreme jurnalist. Nu cred că aş fi putut trăi fericită viaţa asta, întrebându-mă “cum ar fi fost dacă…”. Şi pe acelaşi principiu care mă îndeamnă să răspund la întrebări, testez varii posibilităţi. În cele mai frumoase condiţii.

Later edit: Iată ce tocmai am primit de la Carlsberg!!! Eah, ce vă spuneam?!

Când eram la copiii ăştia din Cluj la banchet, am avut aşa un moment de maximă introspecţie, rătăcire sau puseu de tulburare comportamentală, când m-am întrebat următoarea chestie: dacă aş putea alege să fiu oricare dintre ei (iar ardelenii ăştia mi-s şi frumoşi şi deştepţi), oare care aş alege să fiu.

• În anii ăştia, Read the rest…