Nu uitaţi: Copiii nu se pot apăra. Copiii nu au nici o vină. – din capitolul ojă roşie pe unghii de copile la grădiniţă, cercel în ureche şi telefon mobil de la prima băiţă. Sunt lucruri inutile, iar copiii sunt frumoşi şi fără zorzoane, codiţe sau alte boieli. Nu-i urâţiţi, că oricum cresc ei singuri şi se ocupă de asta.
Da, Mugur, de oriunde aş fi peste trei-patru luni sau ani, oricât de frig sau cald mi-ar fi, de zilele astea o să-mi aduc toată viaţa aminte. Fiindcă n-am redescoperit nimic, ci am descoperit Delta Dunării. Şi, da, recunosc, a fost un moment în care m-am simţit într-un fel vinovată că am văzut mai întâi mangrovele şi crocodilii din Florida şi, abia mult mai târziu, salciile şi pescăruşii din Deltă.
Ce am învăţat: că trebuie s-o vezi o dată-n viaţă şi apoi să o arăţi şi mai departe. Peisajele sunt exact cum le ştiam din poze, doar că sentimentul “all D” e diferit. Mi-a plăcut enorm, însă am înţeles că Delta nu e a tuturor. Delta nu e a mea doar fiindcă-mi scrie în româneşte pe acte. Sau pentru că-mi place cum se combină cerul albastru cu cenuşiul apei printr-o trecere verde de frunze. Nu, Delta e a celor ca Ionuţ, băiatul care conducea barca şi ştia parcă şi valurile pe de rost. Delta e a celor ca Doru, care iubeşte natura mai mult decât voi putea eu pricepe vreodată. Delta e a păsărilor, a cerului şi a bărcilor. Delta e a Dunării.
Cât despre mine, fată de oraş şi de pretenţii intelectuale, care atârnă greu când ştii că trebuie să-ţi pui pantaloni lungi, că-s prea multe aluniţe pe picioare, şal peste tricou, din acelaşi motiv, ochelari de soare şi pălărie cu boruri largi ca să acopere faţa şi cremă cu factor 50 pe orice milimetru pătrat de piele, rămas neacoperit, care atârnă a naibii de greu când ştii că vântul îţi usucă buzele şi tu ţi-ai uitat strugurelul acasă, că soarele strică blondul şi tu nu poţi renunţa nici vara la foehn, cât despre mine… deşi n-am înţeles-o, ea m-a bucurat imediat înapoi. Mi-a încărcat bateriile ca iPhone-ul când îl bagi 10 minute în priză. Am visat cu ochii deschişi la desenele de când eram mică, la ce Dumnezeu or avea greierii şi la cum ar fi fost să fie. Mi-am dorit să călătoresc în spaţiu când m-oi face mare, că tare mică m-am simţit. Cred că ăsta a fost sentimentul: de spaţiu şi univers. De Dumnezeu.
Deşi pentru mine toate buruienile arată la fel şi păsările se împart în albe şi negre, în seara asta, mă duc la culcare cu o sinceră invidie pe Doru , că ştie cum le cheamă … şi pe ele, că ştiu cum să zboare. Şi fiindcă Delta nu e şi a mea.
—————————————–
Redescoperă România 2011 este un proiect Petrom, împreună cu BCR, Dacia,Romtelecom, Paralela 45 și Muzeul Național al Țăranului Român.
Natura noastră duală şi adesea greu de înţeles şi crezut chiar de către noi are nişte explicaţii ştiinţifico-fantastice, drăguţ de trecut în revistă, prin bloguri şi memorie. Te face un pic mai fantastic, mai ştiinţific şi mai puţin pământean decât ţi-ar plăcea să fii. Read the rest…
Ziua 3
Cetăţile au ceva special. Un aer al lor, o poezie care nu se scrie în versuri, ci în bucăţi rupte din soare, din nori şi parcă din Dumnezeu. Locurile care au verdeaţă, linişte şi lumină sunt locuri unde sufletele se odihnesc. Unde aerul parcă e prea curat ca să-ţi intre în plămâni şi iarba prea bătrână ca să-ţi zâmbească în fotografii. Cetăţile au ceva special. Au acea înţelepciune dată de timp şi acel mister dat de tăcere. Ceea ce vrei să împrumuţi şi tu măcar o clipă: înţelepciunea, timpul, misterul şi tăcerea. Că poate îţi ajung să le duci şi celor de acasă.
Ziua 2
Deşi am cerut expres să fiu pusă în cameră cu una bucată prinţ, după toate aranjamentele, m-am ales doar cu o prinţesă şi-acum va trebui să mă mulţumesc aşa; măcar e tot de sânge-albastru. Şi nu sforăie. Ba chiar povesteşte cu mine noaptea până târziu. 
Read the rest…
Şi nu cred că se referea la cât de brunet, înalt sau des ai părul. Nici măcar câţi ani ai, nu cred că ar fi vrut să ştie. Fiindcă, uitându-se atent la mine şi înţelegând rădăcina blondului din părul meu, nu, nu asta voia să ştie.
Nici măcar nu m-a-ntrebat cu ce te-ocupi sau la ce fabrică te duci în fiecare dimineaţă. Nici de maşină n-a zis nimic şi nici de gusturi muzicale. Nu m-a-ntrebat ce firme porţi la guler sau la mâna stângă, nici ce vinuri fine m-ai învăţat să beau. Nu i-am povestit nici măcar pe unde-am fost noi doi vreodată şi, nici atât, de cum ne-am cunoscut. Nu am vorbit de cercuri prea scorţoase unde te simţi acasă şi nici de nopţi pierdute cu-n pahar de vin. Ori bere. Ori apă plată, c-a văzut omul ce gusturi precise am. Ceea ce nici măcar nu ştiu cât e de bine, dat fiind că, pentru a-ţi plăcea, musai să guşti.
Cineva m-a întrebat de tine. Şi nu se referea la cât eşti de înalt. De fapt, voia să ştie despre mine.
Ziua 1
Raportez din Constanţa şi declar început sezonul patriotismului pe acest blog, fiindcă o să vă spamez săptămâna asta cu lucruri pro-româneşti. Sunt în excursie în Dobrogea împreună cu o gaşcă de oameni care şi-a propus să arate lumii că speranţa încă n-a murit pentru spaţiul carpato-danubiano-pontic. Eventual zace îngropată printre ruine, dar asta facem noi acum: săpături. Pentru cei care nu cunosc proiectul: Se ia una bucată zonă de ţară românească, se adaugă o mână dintre cei mai talentaţi şi de soi bloggeri (colegii, fiţi atenţi, suntem lăudaţi!), se împart frăţeşte în câte Dustere încap şi se trimit la redescoperit. Se asezonează cu pălării de soare şi creme cu protecţie, aparate foto şi mult internet, apoi se consumă regulat, fără restricţii. Aici toţi suntem dependenţi. De telefoane, social media şi net.
Deci vizităm Dobrogea. Eu mi-am dorit să ajung în excursia asta, fiindcă una din opriri va fi în Deltă, unde mărturisesc: nu am fost niciodată. Abia aştept, nici de ţânţari nu-mi este frică!
Dacă vreţi să urmăriţi traseul live, vă sugerez hashtag-ul #dinromania. Dacă vreţi să urmăriţi deadline-urile de la birou, vă sugerez deconectarea de la twitter. Fiindcă noi o să punem poze de pe unde mergem, cu soare şi cer albastru, iarbă verde şi glume bune, de toată ciuda o să vă ia instantaneu. Aşa mi se întâmpla şi mie când mă uitam de-acasă.
Cât şi pe unde ne-am plimbat a fost drăguţ, cel mai mult mi-au plăcut Cheile Dobrogei şi faptul că am fost foarte dinamici. Peisajul se schimba foarte des, iar traseul nostru a fost prin câmp. Wild wild Dobrogea. Iar Duster-ul s-a comportat exemplar. Doar că după 10 minute de offroad şi distracţie, începi să îţi doreşti să fii şi tu la volan! Spor să aveţi orice aţi face şi de oriunde ne-aţi urmări 
Redescoperă România 2011 este un proiect Petrom, împreună cu BCR, Dacia,Romtelecom, Paralela 45 și Muzeul Național al Țăranului Român.
Cum am intrat în Bucureşti de pe A1, cum m-am relaxat în trafic. Să mă explic: de atâţia bezmetici, zăpăciţi şi leneşi (cu semnalizarea) am dat prin Sibiu şi pe drum, încât am realizat că traficul bucureştean mă face să mă simt într-o siguranţă ciudată. Am mare încredere în reflexele şoferilor bucureşteni, taximetriştii mi se pare nişte genii ale fentatului roşului la semafor. Nişte genii nesimţite, abuzatoare de claxon şi tutun, dar nimeni nu-i perfect.
Şi ce văd? Read the rest…
În braţe la tata, pe strada aceea cu Cedonia. Ne plimbam toţi trei şi mama mă minţea că ea nu mă mai poate duce în braţe fiindcă, uite, ce bubă i-a ieşit. Şi-mi arăta o aluniţă de pe gât, dându-şi părul negru la o parte şi spunându-mi cât e de mare şi de urâtă. Pe vremea aia nu înţelegeam nici de ce zice că-i mare, fiindcă pentru mine, “mare” avea legătură cu “oamenii mari” şi, credeţi-mă, aluniţa aia era mare doar ca minciună, chiar şi în ochii mei mici. Cât despre “urâtă”, asta am crezut fără să judec, deşi nu sunt convinsă că înţelegeam dacă “urâtă” e de bine sau de rău şi cu siguranţă nu înţelegeam ce are buba aia cu mine, de apare mereu când vreau să mă ia mama în braţe!
Pesemne eram deja o mică, dar mare copilă. Iar mama şi acum e o brunetă slăbuţă, deci îmi imaginez cum era pe vremea aia. Tata, în schimb, sportiv a fost, sportiv a rămas. Probabil, el m-ar putea duce şi acum în braţe. Cred că i-ar şi plăcea…primii 10 metri
- Cred că asta e prima amintire, fiindcă e probabil dintr-o perioadă în care ştiam deja să merg bine, încât nu mai era cazul de cărucior. Doar că eu orice-aş învăţa, mă plictisesc repede. De atunci şi până în ziua de astăzi.
- Mai am o amintire tot legată de Cedonia, eu mică, de mână cu mama. Ne-am întâlnit cu cineva cunoscut şi m-a întrebat cum mă cheamă, eu am zis “Muna-Peta Lele, doi ani” şi lumea a râs. Învăţasem să zic poezia completă, ca să-l scutesc pe interlocutor de următoarea întrebare cretină, aia cu “şi câţi ani ai, Miruna?” Îl lămuream din start.
Mai ştiu prima zi la grădiniţă, la 4 ani şi un pic, îmi amintesc mirosul ăla din curte, leagănele prinse în beton şi băncile vopsite în albastru. Ştiu ce jocuri mă jucam cu bunică-mea, când mă învăţa animale de pe nişte cartoane. Ţin minte că nu voiam să mănânc şi ziceam că mă doare mâna, deşi supa cu găluşte era preferata mea. Dar ca lenea nu mi-a plăcut niciodată altceva la fel. De mult! Îi ţin minte vesta gri a bunicului şi degetele albe ale străbunicii. Ţepii din barba lu’ tata şi grilajul de lemn al pătuţului meu. Ţin minte Boni-bon-ul şi insolaţia de la Ocna, cum mă obligau să beau ceai când făceam febră. Şi ar mai fi ceva, dar nu sunt sigură dacă e amintire sau imaginaţie hrănită dintr-o poză. Ştii, ca atunci când visezi şi nu eşti sigur dacă a fost vis ori chiar ţi s-a-ntâmplat: Eram în sufragerie la bunici, cu toţii în jurul mesei. Nu ca să mâncăm, ci pur şi simplu. În sufragerie. Văd faţa de masă a bunicii, aceea groasă, cusută ca un covor, văd candelabrul mereu îngălbenit de vremuri şi colţarul ei vişiniu. Mai văd draperiile bordo şi parcă lumina aprinsă. Nici o sărbătoare sau ceva, că era un fel de faţă de masă simplă pusă peste covorul cusut. Mama tunsă scurt, în halatul pe care l-am luat la Bucureşti, dar nu l-am purtat niciodată. De parcă i-aş strica mirosul de ea. Vesta gri a bunicului şi ochii lui albaştri. Mâinile firave ale bunicii şi vocea ei tânără. Mama cu păr scurt şi halat lung, iar tata cu barbă. Şi eu, în scăunelul meu de lemn, lângă masă, fără a-mi aminti decât detalii din jur. Sau împrumutându-le după fotografii alb-negru.
*Acest articol l-am scris la iniţiativa World Vision, în cadrul campaniei “Mame bune, copii sănătoşi“. Mame fără aluniţe n-aveţi? 
Mi-ar plăcea să-şi amintească de la începuturile lor şi să ne povestească şi nouă: Iulia Georgescu, Manuel, Ioana şi dojo. Şi voi.
Statul acasă e bun în doze limitate şi intermitente. După o anumită vârstă şi experienţă de cămin, studenţie şi prânz din conservă, omul ajunge să-şi încarce bateriile pe sistem repede-nainte. Adică, nu mai ai nevoie de 3 luni de vacanţă acasă ca să te refaci după un semestru cu lecţii pe ciornă, ci eventual de-un weekend, numai bun cât să-ţi alimenteze imaginaţia despre idealurile din satul tău natal. Pe care nu le-apreciai când erai acasă, ca atunci când faci poză de prea aproape la ceva şi iese tot o ceaţă.
Sibiul e capitala bunelor maniere, scrie asta peste tot, cred că şi pe strada mea parcă. E oraşul unde se dă Bună ziua şi se spune Mulţumesc. Doar că atât de încet se dă şi se spune, că zău dac-am auzit astăzi ceva. M-am întâlnit în Sibiu cu nişte cunoştinţe vechi şi îndepărtate, genul de feţe auxiliare pe la mesele din club sau ajutoare de prieteni ai prietenilor. Genul cu care precis am stat măcar o dată la masă, poate am făcut şi un Revelion împreună. El băiat, eu blondă. Că, de asta, după ce s-a holbat silenţios o vreme, l-am salutat politicos. Silenţios e greşit, că asta tot presupune un sunet. Măcar ceva… Sau na, poate n-am auzit eu. De asta ziceam: să dea mai tare. Cică există un buton pe undeva.
Nu înţeleg de ce oamenilor le e atât de greu să deschidă gura şi să salute. Apăi să răspundă la salut! Ştiţi că îmi iubesc Sibiul, dar locuitorii lui sunt uneori mai înţepaţi decât mă duce mintea mea, cea stricată vreo 3 ani în Bucureşti…
Apoi am înţeles: în 2007, am fost o adevărată capitală europeană. Într-o zi, vom fi cu adevărat capitala bunelor maniere. Ne pregătim intens pentru asta! Să vedeţi, scrie şi pe strada mea…
