ŞI BLONDELE GÂNDESC

Acum o lună şi ceva (parcă aşa era, nu, Anca?) toţi cei care au participat la Redescoperă România au primit un mail care anunţa megapetrecerea de final, undeva la Sâmbăta de Sus şi nici n-am mai citit detalii, fiindcă deja ştiam că nu voi mai fi în ţară.

Weekend-ul ăsta s-a întâmplat. Adunarea în Dustere, cele 5 minute celebre, albastrul tricourilor şi mulţi colegi la un loc. Of, câtă lume am văzut în fotografii! Câtă lume pe care mi-ar fi făcut atâta bucurie să revăd pe bune. Pe câtă lume mi-aş fi dorit să (re)cunosc! (Maka e probabil în topul listei) Read the rest…

Nu e în legătură cu numele autorului, nici cu sufletul copilei, ci cu prima şi ultima buruiană primită la a treia întâlnire. A expirat rangul de “ultima”, fiindcă băiatul din poveste tocmai s-a prezentat joi seara la uşa mea cu un bogat buchet de trandafiri mici, plouaţi şi portocalii. Era prea târziu pentru a schimba textul, ziarul era deja în tipografie.

Deşi e semn că el nu mai economiseşte şi că-mi iau gândul de la diamante (cine a citit ştie de ce), a fost una dintre cele mai frumoase surprize. Fără nici o ocazie specială.

Florile încă stau pe măsuţa noastră din living şi umplu casa de mirosul ăla a lui “nimic nu-i imposibil”, îl ştiţi?

foto

LATER EDIT: Aici linkul către articol.

Adevărul de weekend este prima publicaţie românească, ce mă invită să semnez un articol în paginile sale. Fapt pentru care, weekend-ul acesta, veţi găsi, la rubrica “Dragoste modernă”,

Ultima mea relaţie la distanţă

povestită de la început până la sfârşit, printr-un episod reprezentativ de pe parcursul ei.

Cu această ocazie, l-am cunoscut pe Horia Ghibuţiu, redactor-şef al ziarului, un tip care Read the rest…

Şi-am început să număr.

Bătăi de inimi în cel mai frumos duet.

Când e linişte şi tu îţi aminteşti:

că nu cu inima visezi.

Dincolo de bloguri suntem noi, oamenii lor, cei care le dăm viaţă ca nişte mici dumnezei ce suflă viaţă peste taste. Doar că dumnezeii ăştia nu funcţionează niciodată unilateral, nu e nici un fel de dictatură-n joc.

Pe Ioana am cunoscut-o în seara în care l-am cunoscut şi pe “el”. Eram la o nuntă în Cluj, iar ea a venit cu Răzvan să mă vadă. De fapt, cred că e mai corect spus că atunci ne-am “văzut” pentru prima dată. Că de cunoscut, parcă asta nu ştiu când s-a întâmplat… De atunci, am mai vorbit mult la telefon şi am păstrat o legătură de departe. Am mai băut o ciocolată caldă într-o vară, iar de atunci ne-o tot promitem şi pe a doua. A fost un revelion, când ne-a invitat pe amândoi să-l petrecem la ei, la o cabană lângă Cluj. Ne ştie oarecum “de mici”. Iar ea a fost printre puţinii care-mi înţelegea stările despre care citea, fiindcă ştia povestea din spatele lor. Deşi scrierile sunt cele mai frumoase nu atunci când le pricepi, ci când le adaptezi sufletului tău. Ceea ce s-a şi potrivit, pare-se.

Că altfel, n-avea cum ieşi aşa un frumos post. Îţi mulţumesc.

Şi, să ştii, era un 31. Când ne-am întâlnit.

S-o facem oficial! De ce să aşteptăm Anul Nou pentru rezoluţii sănătoase? De ce, de ce, de ce! Pentru hotărârile înţelepte şi deciziile reale nu există programare şi planificare, corect? Nu există „de luni”, „de la întâi”, de câr, de mâr. Scuze… Amânări…

Aşadar şi prin urmare, astăzi e ziua norocoasă, în care semnăm poate cel mai sănătos act al vieţii noastre de până acum (să mă ierte cei căsătoriţi, care mănâncă ciorbă caldă în fiecare zi): Declaraţia de Independenţă împotriva tentaţiilor!

E noul concept, parte din campania Hunger Management de la Tnuva. Treaba e bine gândită, fiindcă, dacă de kilogramele în plus poţi scăpa relativ uşor, mai greu e cu tentaţiile. Ăstea parcă se lipesc cu superglue.

Ciocolata e păcatul meu principal (dar asta ştiaţi deja) şi imediat după e usturoiul. La orice oră, zi din săptămână şi combinaţie. Noroc că în cabinet se lucrează cu mască! (glumesc, vă daţi seama. Dar şi faptul că m-am gândit la asta…) Doar că lista tentaţiilor e ceva mai generoasă, iar imaginaţia mea încă bogată…

p.s. Şi după ce semnaţi Declaraţia de Independenţă împotriva tentaţiilor, putem vorbi la nesfârşit despre ele. De acum, „spatele” ne e asigurat de acte, iar gândurile nu îngraşă, vorba unei bune prietene blonde. Ziceţi şi dumneavoastră cui/la ce rezistaţi cu greu, că eu am spart gheaţa.

Nu ştiu dacă au fost 24 de ore. M-am întors acasă mai repede decât ar fi visat mama şi mai scump decât prevedea bugetul. Fără urgenţe, doar pe nimereli fericite.

Am adus cu mine poze, poveşti şi un aer britanic luat cu împrumut, atâta cât să pară că ştiu cum se respiră. Cele câteva ore pe care le-am dormit în patul meu, visam şi parcă-mi dădeam seama că sunt acolo. Cuibărită cu spatele de tapiţeria canapelei şi învelită ca sarmaua în plapuma mea pufoasă. Pe care vreau s-o videz cu aspiratorul şi s-o duc cu mine. Fiindcă n-au văzut englezii asemenea plapumă ca asta a mea, care-a venit cu mine din Sibiu şi până-n Cluj, din Cluj până-n Bucureşti şi din Bucureşti până la orice capăt de lume. Ştiu, sunt absurdă. N-aş fi putut şi eu avea o cană preferată? Ar fi fost precis mai puţin voluminoasă.

Astăzi mi-am cumpărat o pereche nouă de bocanci. Nu vă speriaţi, sunt mov! Mama a zis că nu mă mai poate vedea cu adidaşii ĂIA, vară-mea la telefon mi-a zis, când a auzit că mi-am cumpărat papuci: “şi acum n-o să-i mai porţi pe adidaşii ĂIA maro, aşa-i?” Of, adidaşii ĂIA -vedetă, exact, n-o să-i mai port. Deşi ei au văzut aproape câtă Europă am văzut şi eu anul ăsta.

Dimineaţă la 6 iau avionul înapoi. Cu alte încălţări, pe care intenţionez să le port măcar tot atâta Europă. Şi-apoi m-am gândit, câtă nedreptate! Cât de uşor pot veni lucrurile cu noi, iar oamenii rămân acasă.

Ascult strawberry wine. Ascult melodiile pe care le-am adunat de-a lungul vremii. Am fişiere pe care nu scrie numele artiştilor, nici măcar genul muzical, ci numele celui care mi le-a dat. Cum scriau bunicile reţete în caietul de bucătărie: “Prăjitură Ileana”, mai ştiţi? Prăjitura Ileana a fost redenumită între timp, reţeta învăţată pe de rost de ochiul fin al bunicii, iar papilele noastre niciodată sătule de ea. Alături de bunul nostru simţ, desigur.

Pe fişierul cu Pasărea Colibri şi toată muzica folk pe care o deţin scrie Horia. Pe altul, cu muzică franţuzească pe care o înţeleg strict cu urechea, scrie Anda. Pe ambele categorii scrie şi Cluj, dar fără taste. Apoi, se nimeresc melodii pe care nici nu bănuiam să le am vreodată, care-ţi amintesc de chestii pe care le-ai păţit, precum o prietenă care-ţi povesteşte despre tine. De parcă nici nu ai fi fost acolo. Aşa-i place lui să-mi povestească cum ne-am cunoscut. Şi mie-mi place să ascult, ca pe fiecare poveste de dragoste fericită. Şi ce mă bucur când îmi dau seama că-i a mea!

My biggest fear was September. When he had to go. Zice Shania în melodie. Şi-mi aminteşte de spaima drumului dinspre aeroport. Drumul pe care-l făceam cu atâta bucurie când plecam eu sau îl aşteptam pe el. Şi, culmea, acelaşi drum, dar cu totul altul, când îl făceam împreună, dar mă întorceam doar eu. Că el îşi lua zborul. O vreme, de zboruri singure  îmi era cel mai frică. Şi cred că vor rămâne fobia ce mă va urmări o viaţă. Ştiţi, cum unora le e frică de păianjeni. Sau altora de înălţimi. Mie mi-e groază de singurătăţi la înălţime.

Astăzi, au plecat fricile de aeroporturi şi drumuri de întors, dar au lăsat altele în locul lor. Iar înălţimile, deşi temute, au fost constante în viaţa mea de până acum. Mi-e frică de suferinţe în adâncuri. Dacă vă puteţi imagina aşa ceva.

Nu critic, doar observ. Ceea ce trâmbiţam de acasă, de sub căldura plapumei pufoase din camera mea, se arată valabil peste mări şi ţări. La propriu, de data asta. Nicăieri nu circulă câinii cu covrigi în coadă. “Dacă tu crezi că aici toate se întâmplă după reguli şi după cum ar trebui să se întâmple, te înşeli de numa’!” mi-a zis cineva de curând. “Peste tot lumea fentează sistemul unde se poate. Nici măcar chitanţă nu primeşti tot timpul, ai să vezi.”

Aşa şi e. Chiar şi la marile lanţuri de alimentare, te întreabă la casă dacă vrei bon sau ba.

Ieri, eram într-unul din sus-numitele. Întâmplător, un Tesco, unde o doamnă îi arată unui angajat de acolo o gafă strategică de produs etichetat bine cu “price drop” (scădere de preţ), care era colosală: de la £2,05 la £2,18 . Am început să râdem amândouă, iar ea îi mai şi zice ăluia să nu creadă că i-a arătat cu rea intenţie. Britanicii ăştia! În loc să facă scandal (bine, zic şi eu), tot ea se scuză că magazinul încerca să-şi păcălească de fapt clienţii. Adică pe noi, că nu ne-am golit nici una coşurile, ci tot spre casă ne-am dus. Deci, da. Şi pe la case mai mari.

La nici două minute de la incidentul de mai sus, primesc sms pe numărul de UK: “Nu aţi mai fost despăgubit pentru accidentul în care aţi fost implicat. Pentru mai multe detalii privind suma care vă este datorată, trimiteţi detalii, dacă nu trimiteţi stop.” Oricum, trimiteţi înapoi un sms, idiot şi fraier ce sunteţi. Gizăz craist, nu-mi venea să cred! Deja mă simţeam ca acasă. Doar că una mai mare.

Apoi, m-am aşezat liniştită la coadă, care se formează şi la ei, deşi era oră de vârf, aglomeraţie mare şi probabil nu pentru prima dată în combinaţia respectivă. A, şi mai erau şi vreo 3 case fără casier. Iar asta n-am observat din răutate, ci din plictiseală, stând …la coadă.