Deseară când ajungeţi acasă, luaţi laptopul pe genunchi şi puneţi-vă căşti în urechi. Parcă unele filme nu se împart cu nimeni. Ca ciocolata din reclamă.
Apoi, nu încercaţi să-l înţelegeţi. Nu asta e important. Ci ceea ce simţiţi. Mecanismele prin care se întâmplă lucrurile bune nu trebuie judecate, ci doar acceptate. (Dacă nu se afişază, linkul direct.)
Eu o să caut şi cartea.
De fiecare dată când stau de vorbă cu un psiholog, mă simt oarecum stânjenită, răs-citită şi parcă departe de orice intimitate de-a mea. De curând, am cunoscut-o pe tipa care predă cursul de comunicare la Facultatea de Stoma din Liverpool. Nu am fost în largul meu, deşi ştiu că e chiar mai cretin decât să fi fost.
În funcţie de ocupaţia omului cu care te întâlneşti, parcă eşti tot mai atent la anumite detalii. Altă dată, am stat de vorbă cu un superantrenor sportiv, de rămăsesem miiiiică dincolo de masa aia oricum miniaturală din cafenea. Nici măcar postură nu mai aveam, lucru la care nu nici trebuie să munceşti ani de zile ca la muschii abdominali. O poţi afişa oricând, ba e chiar şi indicat!
Probabil la fel de nesigură aş fi şi în prezenţa unui tip care face stand up comedy şi are voie să râdă public de mine. Cine ştie de unde îşi ia el inspiraţia, iar, în momente din astea, buna dispoziţie a celor din jur e ultima mea grijă! Dacă tot e să râdem de cineva, ce-ar fi să râdem de tine! Asta e o vorbă ce tare-mi place să o spun. M-a scos din multe încurcături, fiindcă am acest talent de-ai face pe oameni să râdă de mine… Şi nici nu trebuie să plătească pentru asta.
Una dintre ultimele mele gafe pe teritoriu străin, că aici voiam să ajung: Eu, într-un cerc de oameni recent cunoscuţi (cum e majoritatea din viaţa mea, mai nou). Unul dintre tipi vorbeşte despre nuntă. Urmează să se căsătorească. Altă tipă îl întreabă dacă e pregătit. Aflu că merge la Barcelona pentru nuntă şi că luna de miere o plănuieşte pentru martie. Probleme legate de job. Că toţi sunt stresaţi pentru el şi-l întreabă dacă face faţă. Buuuun. Iar eu ca să fiu drăguţă şi , de fapt, ca să-mi exersez limba engleză cu alte clase sociale decât vânzătorii de la Tesco, îl întreb dacă soţiă-sa e în Spania sau locuieşte cu el aici. Fiindcă relaţiile la distanţă nu-s un lucru bun în viaţa omului şi fiindcă mă dădeam deşteaptă. La care el zice foarte calm, de după gelul lui din freză: Yeah, it’s here, with me. La care eu, cu păcat în gând şi atenţie la detalii: Nenorocitul, cum să-i zică la biata femeie „it”? (În engleză, „it” e strict pentru obiecte. Fiinţele care se pot încadra la masculin sau feminin beneficiază de pronume personale mai de soi). Discuţia se termină fără să (mi) se aprindă lumina…până când una dintre fete mă lămureşte. „Tu nu ştii că tipul e gay? Are S-O-Ţ, cu el urmează să facă nunta…” Am râs amândouă, deşi al meu nu era chiar râsul cel de toate zilele. Dar nimeni nu ş-ai dat seama de asta, căci, desigur, ne-am cunoscut recent.
Gândurile păcătoase împotriva unui bărbat nevinovat! Iată un subiect de râsul lumii, al cărui personaj principal nu credeam că aş putea fi vreodată. Fiindcă, în lumea mea, nu exista „bărbat nevinovat”…
Deci, ca norocul că nu pot fi în seara asta prezentă la spectacolul de stand up comedy de la Grand Cinema Digiplex din Băneasa. Deşi, dumneavoastră mă cunoaşteţi demult şi nu chiar puteţi crede aşa ceva… Dar poate aveţi mai mult curaj şi mai puţin drum decât mine, plus chef de o porţie de râs. Grand Cinema Digiplex a pornit o serie de spectacole de acest gen, al cărui fan mărturisesc că sunt. În seara asta şi-n fiecare luni până pe 19 decembrie prestează copiii ăştia. Cred că v-ar plăcea de ei. Dar v-ar trebui nişte curaj înainte…
Aici e astăzi cât eu încă scriu; în România e deja mâine. În lumea mea, e senzaţia aceea de “nu-mi vine să cred”:
Că e noiembrie şi nu mai trebuie să îngheţ în următoarele 3-4 luni, indiferent de numărul cojoacelor purtate. Aici alerg în trenciul meu roz de primăvară. Am luat sâmbătă seara paltonul şi era să mor de cald. Sunt vreo 10 grade afară. Şi e soare (bine, nu acum!). Temperaturile fără extreme sunt cele mai bune prietene ale mele. Urăsc frigul şi canicula. Şi iubesc vremea britanică, cine-ar fi crezut!
Că nu mai sunt fata “singură” în grupul meu de prieteni. Singură ori cu vreun atârnache după mine, nici nu ştiu cum e mai rău. Mai bine mergi singură acasă decât cu un surogat şi suflet îndoit. Nu sunt obişnuită să nu fiu eu cea care stă pe colţ, ca să şadă cuplurile pe laturile mesei. Ştiţi, eu sunt o fată care atât de mult şi-a dorit, atât de frumos a visat şi atât de naivă speranţă a pierdut, încât simte că viaţa asta e o binecuvântare. De fiecare dată când el o ia de mână.
Nu-mi vine să cred că asta nu mai e valabil. Că nu mai mi-e dor cu fiecare colindă pe care o aud. Că nu-mi mai cânt durerile în versuri de Crăciun, că nu mai împodobesc case imaginate, din care să mă întorc în paturi goale. Ştiţi, când eram mică, îmi era frică să dorm singură. Dar, de Crăciun, îmi plăcea întotdeauna, fiindcă fixam câte un glob cu privirea şi, uite-aşa, adormeam fără griji… Acum, parcă e în fiecare seară Crăciun (exceptând serile cu gărzi!).
Nu-mi vine să cred că încă n-am scăpat de teama aia că mă trezesc atunci când îl visez pe el. De dimineaţă ne-am trezit târziu şi am mers la biserică. Unde am prins doar predica pe final, dar întregul mesaj. Apoi ne-am plimbat prin oraş, că era soare şi cald. Am luat ceva de mâncare, am venit acasă şi-am pregătit masa, cu prima lumânare din Advent aprinsă. (Am pus poză pe facebook, ca să nu credeţi că a fost un vis) Şi colindele cântând. Nici un dor, nici o durere.
“Dependenţa de nefericire” se tratează. Pot fi un studiu de caz.
Şi, apropo, am o carte care se numeşte aşa. Mi-e frică s-o citesc. Prefer să scriu eu alta.
(deci: miruna la siblondelegandesc punct ro)
p.s. Cât faceţi Kranz-ul, neapărat băgaţi un măr la cuptor şi ningeţi-l cu zahăr. Dacă aveţi coroniţă de brad adevărat, se va îmbina atât de frumos cu mirosul de mere coapte, că veţi ajunge să-i învăţaţi şi pe vecini ce-i ăla un Adventskranz! (Coroniţe din brad adevărat găsiţi la cimitire, dacă nu daţi peste vreun vânzător ambulant de pe Magheru sau vecinătăţi.)
Cred că era cândva zilele trecute, când mă plângeam pe Twitter, că cineva din imediata mea apropiere m-a certat zdravăn, ca pe-un copil de grădiniţă dintr-o cauză pe care nu o puteam nicicum combate. Bine, n-aş fi recunoscut asta niciodată. Decât în gând şi pe Twitter… A scrie adevăratele sentimente în reţele sociale în loc de a le spune celui care ar merita vrea să le audă te face uneori să te simţi un pic mai puţin vinovat. Nu-i aşa? Read the rest…
Trec prin nişte schimbări majore în viaţa mea. E un moment, vă rog să nu mă judecaţi pentru asta, nici să nu mă interpretaţi şi nici să nu vă gândiţi cum aţi fi dumneavoastră în locul meu. În clasa a 8-a, scopul meu în viaţă era să închid uşa pe dinafara României şi îmi certam cea mai bună prietenă, care plângea în fiecare zi în drum spre şcoală, că părinţii voiau s-o care în America. Am judecat-o, am criticat-o şi am invidiat-o sincer o vreme. Dar gândurile astea nu sunt bune, fiindcă se întorc ca un bumerang de unde au plecat. Adică, de la tine.
Iată-mă. Read the rest…
Înainte sau înapoi. Caldă sau rece. Bună sau prea. Glumă sau seacă. Bancă sau saltea. Relaxa sau stres-axa. Sport sau masaj. Teleshopping sau telenovele, bloguri sau facebook. El sau eu. Aici sau acolo. Uneori sau niciodată.
Deşi niciodată e aşa o perioadă lungă de timp.
Mă simt o fantomă care-a uitat unde şi-a pus trupul, fără de care nu-şi mai aminteşte adresa de la casă ori numărul de la pantofi. Nu-mi recunosc patul în care dorm sau strada spre care o caut seara. Nici ceaşca de cafea nu ştiu de unde o am sau dacă e bună sau nu cafeaua. Nu că aş bea-o mai puţin singură decât de obicei. Mi-am pierdut parcă nu numai hainele, ci şi reperele. Mă îndrept parcă pe o autostradă goală de indicatoare, făcând viraje abrupte, dictate de stările mele schimbătoare. Acum pot fi puştoaica îndrăgostită, care-şi simte inima crescând de atâta bucuria, ca imediat să fiu obosita trecută prin prea puţine, ca să mai spere la vreun profit scos din viaţa asta combinată atât de prost. Nici eu nu mă înţeleg uneori. De cele mai multe ori.
Deci, Hong Kong sau New York?
Vreau la mine acasă. Dacă mai ştiu pe unde-o fi. A început să-mi fie dor de mama. Nu ştiţi cât de mult mai e până la sărbători.
Iar asta n-are nici o legătură cu pielea care se duce la vale, nici cu pungile care apar sub ochi, fiindcă ştiu femei mai în vârstă care arată mai senzaţional decât mine (nu că aş fi eu vreun pic din aşa ceva) şi ştiu pe altele, mai tinere, care au feţe mult mai obosite decât ale mele. Toate feţele mele la un loc.
Deşi să îmbătrâneşti e frumos, e un noroc de care nu toată lumea se bucură de când există dureri lombare, Alzheimer şi reumatism, însă unii ar aprecia să mai simtă ceva la 80 de ani, fie ea şi vreo durere. Alţii, mai nefericiţi, chiar şi mai devreme. Nu condamn bătrâneţile, fiindcă mi le doresc. Evident, fără copii nerecunoscători, foşti soţi şi prietene pasionate de tricotat. Dar asta nu înseamnă că nu mi-e frică de bătrâneţi ca atunci când ieşi din casă fără să te fi uitat cum e vremea. Dacă plouă şi tu nu ţi-ai luat umbrelă. Dacă sunt 30 de grade şi tu porţi cojoc. Sau dacă bate vântul şi tu ţi-ai dat cu lipgloss-ul ăla lipicios pe buze (părul se lipeşte îngrozitor de ăla; să potrivesc lipgloss-ul la intensitatea vântului de afară e o chestie pe care am învăţat-o de când sunt aici. Vânatul e aşa puternic, că uneori ai senzaţia că bate şi în casă.)
Mi-e frică, fiindcă se va fi dus nebunia, curajul de a sfida imposibilul, senzaţia de “am timp”… în combinaţie cu absenţa frustrărilor… bazate tocmai pe asta. Când vezi că ăla e milionar la 30 de ani, parcă aproape te bucuri pentru el, fiindcă tu mai ai încă 5 până la 30 şi, deşi e o stupiditate groaznică şi o scuză penibilă, te oarecum sincer consolează. Dar dacă bătrâneţile îţi omoară potenţialul de a fabrica scuze pentru tine?! Dacă, de la atâta scleroză, ajungi să uiţi şi să visezi. Dacă, de fapt, nu te omoară bolile, ci regretele …
Vedeţi, v-am zis că uni iar aprecia şi-un Alzheimer la 90 de ani!
———————————————-
Să nu ne trăim viaţa fabricând regrete şi să nu irosim materialul genetic al părinţilor noştri. Le datorăm asta lor şi mai ales nouă.
Nu e vreun rimmel şi nici vreun ruj de marcă (deşi cred că cel corai de la Givenchy a fost un Moment), nici vreo carte din care să fi învăţat ceva. Nu e vreo schemă isteaţă ori ieşită din comun, cum v-aţi fi aşteptat de la mine, nici măcar ceva original. Ci e smartphone-ul meu, ăla care a apărut în viaţa mea la o superofertă de nerefuzat (altfel, aş fi fost prea puţin snoabă, dacă pot să zic aşa, să dau banii pe care-i face, tocmai pentru că nu ştiam ce-i poate pielea!) şi într-un moment când eram la capătul puterilor, picioarelor şi nervilor din dotare.
Se face că mergeam la facultate, între ore, mai fugeam şi la redacţie, iar acasă mă aştepta încă un part time job. Aveam un notebook cu conexiune la internet (pe care l-am botezat Lapi), dar care era prea greu printre halate, greu, chiar şi la cele doar 2 kg ale sale. Mailurile de la clienţi nu aşteptau după mine, nici după pacient să scuipe, Lapi îşi dădea silinţa, dar eu simţeam că-mi dau duhul dacă o mai ţin aşa. Atunci, mama a venit (din nou) cu o propunere: un iPhone. De fapt, la momentul ăla era deja o soluţie. Care realmente mi-a rezolvat drumuri, mi-a câştigat timp, mi-a eliberat tensiuni . Dintr-o dată, puteam să mă concentrez la ce se zice pe la şcoală! Cine crede că numai masaj în tălpi nu face să afle că, pentru mine, făcea cam echivalentul la asta. Acum, nu îl mai folosesc la maxima lui capacitate. Dar mi-e drag, ca acel singur prieten care ţi-a sărit în ajutor când ai avut mai mare nevoie. Şi îl port şi aici mereu după mine, deşi are o carcasă de un kitsch pe care doar eu l-aş tolera (să zicem numai atât: e cu fluturaşi), deşi aproape nimeni nu mă mai sună.
Micuţul Lapi. E un notebook de 10.1″, cam cât un caiet de clasa-ntâi. L-am primit demult, de un Crăciun frumos, ca un răsfăţ, nu ca o necesitate. Şi m-am bucurat de el ca şi când viaţa mea ar fi depins de asta. Doar că atunci când predecesorul său m-a lăsat, Lapi a primit tastatură mare şi-un monitor hiperbolic, de m-a servit până în frumoasa zi de astăzi. Numele îi vine dintr-o seară, când o prietenă a rămas la mine şi, după psihoterapii experimentale, am zis să ne uităm şi noi la o non-comedie-romantică. Şi Lapi a venit cu noi în pat. Aşa, singurel şi dezbrăcat de exagerările diagonalelor LCD, fără fire ori alte încorsetări. Marina a adormit urgent, ca eu să pot plâng în linişte şi mizerie la Frumoasa Veneţiană. Deşi îl vedeam a nu-ştiu-câta oară. (Da, mai nou, plâng ca descreierata la filme, şi nu o luaţi ca insultă. O fi vârsta? Ultimul a fost ăla cu gemenele cu părinţi divorţaţi, care se întâlnesc întâmplător într-o tabără şi schimbă rolurile. M-am dilit.)
———–
Acest articol a fost scris ca parte din campania pentru Smart BCR, o ofertă de refinanţare, care se obţine simplu şi gratuit. Ca un apropo faţă de obiectele SMART din viaţa noastră: vedeţi oferta. S-ar putea să facă muuuulte pentru dumneavoastră, deşi aparent nici n-aţi avea nevoie. La fel ca mine, când l-am avut pe Lapi la-nceput. Sau când nu l-am vrut pe iPhone şi nici nu îmi imaginam ce pot micuţii ăştia doi.
Şi fiindcă BCR începe nu numai să vorbească, ci să şi asculte, haideţi să ne spunem ofurile şi să o facem organizat :
În numele BCR, vă mulţumesc.
Întotdeauna am crezut că cea mai tristă condiţie în care poţi ajunge ca femeie e aia în care te bucuri de-un fier de călcat la Crăciun. Sau aia în care îţi doreşti unul. Niciodată nu am găsit cadourile de uz casnic precum oale, tigăi, etc o expresie a bunului gust. De nici o parte, ca să ne înţelegem. Nici de cea a neinspiratului care le face şi, cu atât mai puţin, de cea a nefericitei care se bucură. În concepţia mea de cadouri cu stil, pe lista de aur stătea colierul cu diamante, un weekend la Praga (n-am fost niciodată) ori clasica, dar nu ieftina, … cutie cu bomboane!!! Toate de bun gust, mai ales ultima. Nu sunt fanul florilor oferite cadou, fiindcă mi se pare hilar să duci cuiva o mortăciune. Buruienile sunt frumoase în ghiveci, doar că nici genul ăsta de cadou nu se potriveşte cu oricine. La mine, de exemplu, în maxim o săptămână se transformă precis în sus-numita stare de descompunere.
Pe scurt, Read the rest…
