ŞI BLONDELE GÂNDESC

Ştiţi fazele alea de pe şoselele patriei – că limităm subiectul din punct de vedere geografic, când eşti la volan şi începi să-l înjuri pe ăla din faţă şi apoi vezi că e femeie şi nici nu te mai miri? (Apropo, nu vi se pare că femeile la volan se înmulţesc îngrijorător de mult sau am început eu să am aere de capitală, cum zice mama. Mă rog.) Adică, e vorba de acei şoferi care te fac să te întrebi cine le-o fi dat carnet sau cu ce naiba vei fi păcătuit la viaţa ta, să te nimereşti taman cu nepriceputul în sincron pe şosea. De ăştia e vorba, îi ştiţi.

Preselecţia

Personal număr vreo 36mii de km doar cu cea mai frumoasă maşină din lume, ce-am condus înainte n-am idee. Am bătut drumul Clujului şi al Bucureştiului cu regularitatea unui copil plecat de lângă mama lui. Apoi de lângă iubitul ei, că aşa-s copiii, tot timpul le trebuie ce n-au. Şi concluzia unei statistici personale vine în contradictoriu cu faptul că am un prieten bun din Alba care este un şofer desăvârşit. Care şi-a lăsat inclusiv maşina lui pe mâna mea, maximă dovadă de încredere. Eu nu-mi dau niciodată maşina, aşa că am apreciat, vă daţi seama.  (Trebuia să spun chestia asta, chiar dacă el e un tip cu simţul umorului. Dar şi cu cel al dreptăţii. E sas. A, şi ca să nu generalizăm!)

Mă gândeam la un poll, să vedem ce decide glasul poporului generator de trafic. Nu trafic din ăsta online, din celălalt. Aşa că facem mai întâi nominalizările, după care îi băgăm în finală doar pe cei care o merită cu adevărat!

Să vedem.

Eu zic AB şi AG.

LATER EDIT:

Marea Finală!

p.s. Sunteţi liberi să votaţi de câte ori vreţi voi. Dar nu de tot atâtea ori, de  câte v-aţi enervat. Pică blogul, nu de alta.

În ziua în care mi-am cumpărat Rovinieta ca un şofer responsabil ce sunt era să-mi rup maşina de vreo 3 ori. Trei este un număr magic, ales la întâmplare, întrucât nu pot preciza o valoare exactă a posibilelor daune.

Problema? O porţiune de drum de pe Dealul Negru, cam până la Deduleşti. Cratere în asfalt. Peste tot. Printre cratere – tiruri. Bine, pentru prezenţa tirurilor nu era ministerul transporturilor de vină (mă scuzaţi, dar nu pot scrie cu majuscule). Ele erau în legalitate, săracele, unele chiar în staţionare în mijlocul craterelui. Cele mai periculoase însă, erau cele în mişcare ca la slalom printre gropi.

Slalomul ăsta te fentează rău uneori, că instincul de evitare a gropii te poate vîrî drept sub tirul mişcător. Şi atunci să vezi cum îţi stau toate înjurăturile în gât!

Astăzi, printre gropi şi înjurături, aud la radio despre rovinieta electronică. Despre cum vor ăştia să prindă hoţii care nu plătesc taxele la stat. Din punctul meu de vedere, statul e hoţul. Pentru că eu sunt cuminte şi plătesc, dar mă pedepseşte ca o învăţătoare tâmpă, care pune toată clasa în genunchi, fiindcă un îndrăzneţ a făcut-o cretină. După care îşi cumpără leucoplast ca să-i închidă ăluia gura, în loc să-şi cumpere ei alt creier. Chiar dacă omul avea dreptate, de ce trebuie să suferim cu toţii?!

Vreau să zic, ăia au dreptate să nu plătească. Pentru că nu primesc nimic în schimb. În afară de cratere în asfalt şi facturi de la reparat maşina.

Unde naiba se duc toţi banii ăştia? Şi de ce nu se iau măsuri pe drumul ăsta atât de circulat? Sau e pe principiul de ce să mă mai spăl, că mâine mă murdăresc la loc. Ştim, or să răsară cratere şi după următoarea iarnă. Dar, până atunci, măcar o groapă reparaţi. Aveţi şi bani. Din rovinieta mea! Că astăzi am plătit-o.

E tabloul tipic de România: unu’ lucrează şi cinci se uită. (sau se cultivă)

Azi am făcut drumul Bucureşti – Sibiu în atâtea ceasuri, încât am epuizat şi setul înjurăturilor de rezervă. După ieşirea de pe autostradă, am dat de o coadă luuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu – uuuuuuuuuuuuuuuuuuuungă pe vreo 30 km. Am stat vreo 2 ore cu farurile stinse şi aerul condiţionat la turbo-jet. Chestia asta te poate obosi mai rău decât un drum până la Oradea, dus-întors. Parcurs pe bicicletă.

Când soarele-ţi prăjeşte pielea de pe mâna stângă, iar AC-ul îţi bate-n ceafă, tot ce îţi poţi dori e să emigrezi. Să te iei, să te duci, domne, cât vezi cu ochii, într-o ţară unde gramul de creier pe cap de demnitar a fost mai generos distribuit.

Pe Dealu’ Negru, la Deduleşti se lucrează. Modelul îl cunoaşteţi desigur. Ce nu înţeleg este de ce pentru 3 m pătraţi de drum înclinat a trebuit înnebunit tot traficul din zonă. De ce pentru o ditamai hardubaia cu gabarit depăşit a trebuit blocată circulaţia, când se ştie demult că-i greu la deal cu boii mici. Excepţie, în povestea noastră boii erau mari. Şi prea mulţi! Sau de ce tot muncitorii se ocupă de dirijatul circulaţiei, iar alţi muncitori, de compania celor dintâi.

N-o să pricep niciodată de ce alegem să facem lucrurile prost, doar fiindcă suntem obişnuiţi cu asta. Că doar nu s-o coace asfaltu’ doar ziua-n amiaza caniculară, şi nici caii putere nu s-or înteţi cu energie solară.

Am mai pus noi la punct ghidul bunelor maniere pe mess, ce-ar fi să continuăm tradiţia? Tema de astăzi: cum şofăm pe autostradă!

Având în vedere că termenul autostradă nu e atât de “comun” precum prevede limba română, ne vom referi în continuare la cele două mândre şi petecite bucăţi de asfalt, la propiu. Adică, stay in, don’t go abroad, că nu le-om face ghiduri  străinilor! Decât străinilor de bunul simţ în traficul la viteze înalte.  Deci, ce facem, cum facem, când facem? Care bandă, care viteză? Ce-i ăla flash, ce-i ăla blitz? Da’ bun simţ? Şi , hey, ce-i aia Dacie?!?!?!?!

1. Ai 3 oglinzi retrovizoare. Măcar pe una din ele foloseşte-o!
2. Punctul 1 trebuie aplicat des, cu regularitate.  Maşinile pe autostradă nu-şi anunţă venirea ca Madonna la Izvor. Ele chiar se mişcă iute. Şi nu te amăgesc niciodată.
3. Limita superioară de viteză e 130km/h. Asta zice legea. Producătorii de maşini au păreri diferite. Există vehicule care se strică dacă circulă prea încet. Şi caii mor de sete.
4. Punctul 3 trebuie luat ca atare de toţi invidioşii conducători de Dacii şi orice alt hârb care cu greu atinge viteza melcului turbat. Roadeţi-vă unghiile, dar în linişte, nu în calea bolidelor.
5. Maşina mea are cel mai mic motor posibil, deci nu vă ambalaţi. Dar mai are şi semnalizare dreapta, atunci când vede flash-uri în oglindă. La fel au toate maşinile. Indiferent de motorizare.
6. Să nu-ţi mişti fundul de pe banda rapidă nu e dovadă de cine-i şeful, ci de repetenţie la fizica de-a şasea. Că e mult mai greu să frânezi de la 150km/h la 90 (cu cât te-a uitat pe tine Dumnezeu pe şosea) decât de la 90 la 80, cât să încapi în fundul tirului. Ăluia care măcar se încadrează în normele legale de prostie pe cap de conducător. Auto.
7. Banda de refugiu nu e pentru făcut pişu. Pentru aia s-a inventat OMW-ul. Unde pui că şi miroase a zmeură.
8. Ştiu că s-au inventat şi avariile. Regula 7 rămâne.
9. Dacă ţi s-a ars un stop, dacă amandouă, nu te urci pe autostradă! Tocmai din cauza vitezei, obiectele “apar” de nicăieri. E un obicei prost de al lor. Şi nu vrei să fii obiectul nimănui, crede-mă. ( da, am întâlnit pe autostradă, noaptea, 2 maşini fără stopuri pe spate!!! Noroc cu iluminarea plăcuţei de înmatriculare…)

Mai ziceţi şi voi. Cu liniuţă, de la capăt.

*scuzati lipsa diacriticelor, nu scriu de la calculatorul meu.

O sa par snoaba daca o sa-mi declar in mod oficial neintelegerea fata de conducatorii daciilor in trafic? Si ca sa ne intelegem, e vorba de acele Dacii de dinainte de ‘90, care fac concurenta la pret unui MountainBike second hand. Ceea ce ar si explica intr-un fel nesimtirea soferilor lor pe cararile patriei. Azi am injurat la drumul mare doua astfel de exemplare, cu indivizii de la volan cu tot. Cred ca atunci cand mijlocul tau de transport costa cam cat pe mine metroul in trei luni consecutive, nu iti pasa sa-mi feresti nici caroseria proaspat iesita din fabrica, nici viata constant updatata la lumea civilizata. Tu, in Dacia ta de culoare ruginie (ca sa se asorteze cromatica la cronologie, evident) nu iti poti decat roade unghiile sau roade unghiile in timp ce scoti fire albe celorlalti participanti la trafic. Celor prezenti in non-Dacii, evident. Ca aia ca tine… they don’t give a shit, cum zice romanu’. Dar tot nu pricep de ce tii mortis sa fortezi rabdarile sortilor fara de limita la +infinit, ci strict pana la urmatoarea masina din imediata ta apropiere. Asta e ca la algebra aia de a zecea, pe care oricum n-ai priceput-o niciodata precum nici acum nu pricepi de ce te insult fiindca ai o Dacie papuc si nu ultimul racnet de la Gucci. Nu, nu ai inteles nimic.

Nu te insult pentru masina, ci pentru cretinitatea actiunilor tale din public. E ca atunci cand ti-o tragi fara protectie, ca ai auzit tu ca aia e o fita de televizor, si ajungi sa tragi ponoasele si sa schimbi scutece. Doar ca acum, ajungi sa mananci rahatul si sa-ti mai si platesti rabla, pe deasupra. Ca atunci cand ti-o tragi de caroserii cu diverse alte marci (greu de pronuntat de agentul tau de asigurare obligatorie de la Cocarlatii de Sus) si se stabileste prin tainele fizicii de a saptea ca tu esti indubitabil unicul vinovat. Indubitabil nu esti precis daca e folosit cu sensul denotativ ori conotativ (nu ca ar face vreo diferenta, intrucat nici unul nu iti este familiar), dar simti dupa tonul discursului ca nu e de bine. Cel putin, vinovat e precis de rau. Noroc ca piesele Daciilor vechi sunt ieftine ca braga. Aici precis m-ai inteles.

Eu insami am fost o fericita conducatoare de Dacie 1310. Prima iubire. Dar aveam grija si de ea si de nervii celor din jur. De asta nu pricep de ce mereu ma enerveaza in trafic (cu precadere in Bucuresti) soferii de Dacii scorojite, care se trezesc dimineata cu puteri de super-car in patul lor de supermeni ce sunt. De parca ar fi la ei pe strada si imparati in tot cartierul. uoooof.

“Pietonii” strikes again

Am găsit pozele astea făcute de mine la ultimul drum spre capitală, drum petrecut mai mult pe loc şi deloc decât schimbând viteze şi apăsând acceleraţia.

Şocul meu s-a întâmplat, de fapt, mai demult, când am pornit-o pe la 6 dimineaţa de acasă şi m-am trezit pe Valea Oltului depăşind, ce credeţi, PIETONI! Jeeeeez. Copiluţi cu ghiozdane în cârcă şi ochii mijiţi de lene, ca să nu mai zic ce zgribuliţi de frig, la ora aia, când nici iarba nu creşte. Wow. Şi nu era unul, ci mai mulţi. Iar mama mi-a explicat că sunt copii de prin sate, care merg la şcoală.

Tulai, muma meah! zice o vorbă din bătrâni. Mai există oameni în ţara asta care îşi riscă viaţa pentru şcoală (ai văzut funnyvideos?!).  Voi ştiţi ce curbe nebune îs pe acolo? Ce accidente horror? Da’ micuţii ăştia ce vină au!!! Eu încă sunt îngrozită.

Bobby dădea startul posturilor despre maşinile bloggerilor acu’ ceva vreme, azi a şi publicat primul. Notorietatea celei mai frumoase maşini din lume depăşeşte graniţele Ardealului şi ajunge la urechile bucureştenilor sau, de fapt, ale tuturor românilor consumatori de automod. Şi având în vedere că, de curând, drumurile maşinuţei s-au înmulţit, iar orizonturile blondei s-au deschis, vă invit să citiţi aici recenzia pseudoprofi coaptă de mine. Se dau şi premii pentru cele mai inspirate comentarii. Deci, nu vă abţineţi, daţi frâu liber degetelor pe taste!

Citesc la Tudor despre claxonatul excesiv, fără rost şi foarte des. Subscriu şi adaug.

Pornind de la antesecunda în care păleşte culoarea roşie la semafor şi începe să se îngălbenească partea din mijloc (asta e o psihoză a bucureştenilor) până la nunţile alea infernale care îmi distrug dimineţile de weekend. Dar-ar Domnul cât mai multe posturi şi cât mai liniştite. Că eu, păcătoasa, i-aş opări pe toţi. Locuiesc într-o intersecţie şi sâmbăta şi duminica nu trag speranţe să dorm după ora 10. Se opresc la semafor şi uita claxonul în priză. Să vezi atunci gânduri de casă de piatră şi “urări” din partea mea.

În schimb, şi eu claxonez drept pedeapsă, nu atenţionare -cum scrie codul rutier şi al bunului simţ. Când îl mai văd pe câte unul [ieri am păţit] pe marginea şoselei, dirijând un pişulică boltit cu talent, că, deh, când te loveşte natura…
Claxonez, domne, nu în speranţa de a-i da o lecţie sălbaticului, ci de a-l speria niţel. Acţiune cu efect de întrerupere a jetului. Măcar atâta…
În Ardeal sunt OMVuri din colţ in colţ. Miroase frumos si angajaţii sunt amabili.
La nevoie, puteţi apela cu incredere.

Secolul vitezei. Noroc că oamenii îşi fac timp. Pentru lucrurile importante. Noroc că “asfaltele” sunt proaspăt reparate. Cu patru benzi pe sens. Că şosele sunt public iluminate. Iar nopţile, natural senine.

Păcat, însă, că avem timp, dar îl folosim să ne grăbim. Păcat că avem formule de asfalt perfect, dar două benzi pe drum. Şi multe găuri în perfecţiune. Păcat că am inventat BECUL dar nu ştim unde să-l folosim. Identificaţi obiectul din imagine. Read the rest…

Post nerecomandat celor în pericol de a crăpa de invidie… Nu sunt rea, dar nu mă pot abţine. Lux?!?!?!