Acest drum l-am efectuat de foarte multe ori în ultimii 3 ani. (Mama n-ar fi de aceeaşi părere, dar să trecem peste asta.) Ideea e că pe drumul ăsta, prezenţa prostituatelor şi poliţiştilor puşi pe agăţat e o chestie la fel de sigură precum prezenţa Oltului cel frumos curgător. Fiecare cu locurile lor prestabilite şi la fel de previzibile precum bărbatul în poziţia misionarului. Aproape că nu mai trebuie să fii atent la semnalele luminoase ale colegilor de trafic din sens opus, nici la semnalizarea tiriştilor opritori în parcările dotate cu vagine de-mprumut, ceea ce nu e rău pentru tine şi, cine ştie, poate nici pentru ei…

Pe Valea Oltului, fix la graniţa între judeţe – Vâlcea şi Sibiu - , pe teritoriu neutru, trece un pod, drumul se bifurcă şi ia o curbă; linia e continuă şi viteza limitată, deşi nu e nici o localitate. Dar imediat sub pod şi-n inima curbei, de-o parte şi alta a drumului, există ca un spaţiu de refugiu, parcă anume asfaltat cât să aibă maşina poliţiei loc. Fiindcă, altfel, nu-mi imaginez ce-o fi fost în capul oamenilor care-au proiectat asfaltul taman acolo. Nu e locul în care te-ai încumeta să opreşti, oricât de tare te-ar înteţi treburile, chiar şi cele mari. Însă e locul ideal pentru poliţişti să stea la agăţat şoferi nevinovaţi decât de patima acceleraţiei. Să zicem că cei 50km/h -limită de viteză sunt justificaţi (există probabil măsurători, statistici şi nişte argumente rutiere ori inginereşti pentru ei), însă pânda poliţiei române, nu prea. Trecând peste asta, ceea ce vreau să înţelegeţi e că acela e loc al poliţiei, la fel cum Valea e a Oltului.

Cât am circulat vara asta pe-acolo, am observat o schimbare: Pe sistemul “Cine pleacă la plimbare pierde locul de onoare”, în locul poliţiei din curba de sub podul neutru de la graniţa interjudeţeană, de fiecare dată (dar DE FIECARE DATĂ!) vedeam un acelaşi individ mai robust aşa, îmbrăcat la 4 ace, cu un BMW semivechi, cu numere de străinezia (ceva negru pe galben), care flutura din toate avariile şi mâinile din dotare, către tine, şoferul cel prea nevinovat, să opreşti musai, că “arde”. Uneori stătea cu un bidon gol de Cola şi cerşea benzină, alteori doar dădea nevrotic din mâini. Maşina era astfel parcată, de ziceai că tocmai i s-a întâmplat omului vreo nenorocire şi, ce noroc că, uite, te-ai nimerit tu, un bun creştin cu rezervorul plin şi portmoneul full de carduri, prin preajmă. Aţi reţinut partea cu “de fiecare dată”, da?

În afară de faptul că-s convinsă că era un prieten bun de-al poliţiştilor plecaţi la Eforie Sud cu pruncii în vacanţă (nu de alta, dar probabil îi rămăsese şi lui din bronzul de anul trecut), sunt convinsă că s-au găsit şi buni români care-au oprit. Şi mi-e ciudă de numa’, fiindcă se poate întâmpla să trec vreodată pe lângă cineva care are chiar nevoie de ajutor, iar eu am ajutorul de dat, doar că nu opresc, fiindcă mi-e frică. Iar ajutoarele n-au aripi să le proiectezi pe geam, nici măcar la viteză legală de rulare pe şosea.

p.s. Morala: niciodată nu opriţi. Nici măcar la accidente. Avem nişte prieteni de familie, care-au păţit-o rău. Au văzut o maşină răsturnată şi oprită pe o latură aşa, cu 2 roţi în vânt. Alături, o familie disperată. Scos cuţit, golit maşina de lucruri şi de bani, pus pe-a lor pe toate cele 4 roţi şi, vum-vrum, duşi au fost. Faptul că asta se întâmpla mai demult nu constituie o garanţie pentru eradicarea obiceiurilor de simulare. Ca dovadă, prietenul de pe Valea Oltului. Care, apropo, ieri nu mai era. Semn că nici afacerile murdare nu mai merg în România. Mă întreb, oare n-a mai plătit chiria?

Şi ce văd? De fapt, nu văd, că ascultam muzică şi stăteam la semafor, ceea ce deja presupune că făceam 2 chestii deodată. Iar eu nu-s chiar cea mai echidistant distribuitoare a atenţiei cu care (nu) am fost dotată. Deci, într-un final văd, fiindcă se agita lumea: un tip fusese lovit de o maşină, era cam întins pe asfalt, cam buimac, apoi n-am mai văzut foarte bine, că s-a înghesuit lumea cu telefoane să-l filmeze şi să-i cheme salvarea ori poliţia ori Universul în ajutor. Deci, n-am mai văzut. Dar am văzut că omul nu era deloc în apropierea trecerii de pietoni, de fapt, nici nu ştiu dacă era vreuna pe partea aceea, dar nu vă bazaţi pe asta. E oricum, irelevant. Mai aveţi răbdare până la morală. Mi-a fost milă de el, m-a impresionat julitura lui din genunchi şi săritorii din maşini şi telefoanele date. Menţionez asta, ca să nu îmi sară din nou careva în cap că n-am suflet, că ţin cu discriminatorii, că am fiţe-n cap şi-n mine zace pui de comunist. Nici vorbă. Şi totuşi.

Ce s-a întâmplat după? Probabil omul a ajuns pe la vreun spital, cu ceva radiografii, CT-uri şi alte investigaţii din astea medico-legale pseudodoveditoare de inconştienţa şoferului cel rău. Repet: scriu aceste rânduri bătând în lemn, de fapt în plastic, dar să ne imaginăm nişte taste de lemn, e foarte trist şi grav şi i s-a întâmplat omului; nu aş dori nimănui şi nu mă bucur de nenorocire. E clar sau tre’ să mai plictisesc cititorul, care-mi citeşte blogul şi mai şi pricepe ce scriu, în continuare? Nu? E suficient. Deci: Ăla săracu’ o fi cu un maxim picior în ghips, că părea uimit aşa, cum îl vedeam eu printre maşini, iar şoferul, plin de vinovăţie şi datorii morale de achitat la cursul zilei în lei în contul prea-grăbitului. Şi, mai bănuiesc, cu permisul săltat de autorităţi şi toate blestemele trecătorilor nimeriţi la semafor, în loc.

Şi mă gândesc eu aşa: dacă şoferului cel rău îi putem lua permisul de conducere ca să nu mai nenorocească şi pe alţii în viitor, victimei cum îi putem lua permisul de pieton, ca să nu se mai arunce în faţa şi altor maşini?!

Vă zic eu: la ora aia, în Bucureşti, mai mult se stătea la semafor decât se circula (nu e ca şi cum ar fi putut veni vreun nebun ca de la raliu, să apară într-o fracţiune de secundă peste bietul pieton. Da, mi-e ciudă groaznică pe ăştia care se aruncă în faţa maşinii.). Şi da, se mai călcau oameni cu maşina. Dar mă întreb: Oamenii ce căutau?

Morala: De oricare parte a volanului v-aţi afla, ţineţi minte asta: O maşină are întotdeauna nevoie de mai mult spaţiu şi timp pentru a frâna. Un om are nevoie de minte. Puţin mai multă minte. Pietonii nu au prioritate decât în legile statului. Din păcate, legile fizicii “nu ţin” cu ei.

p.s. În Sibiu, am vrut să dau prioritate unor copii la o trecere care are mai nou semafor (eu făceam dreapta şi aveam mereu verde cu cedează). Opresc şi le fac semn să poftească. Iar cel mare, ţinându-l de mână pe cel mic, îmi arată semaforul: era roşu. Am trecut eu şi-apoi mi-am închis gura.

Am primit de la Citroen pentru câteva zile un DS3 în teste. Ştiţi maşinuţa? O s-o vedeţi acum. Sau poate ne vedeţi împreună prin oraş, că mă afişez cu ea cu neruşinare. Atâta neruşinare am, că am dus-o până şi la ai mei acasă, s-o prezint frumos, aşa cum se cuvine. Ştiam că nu mă face de ruşine, fiindcă varianta asta e “cea mai” full-options, dacă pot să zic aşa. Şi unde bombăneam eu până acum că interiorul de piele e o fiţă de snobi în maşină, să zicem că m-am răzgândit. Pe principiul: detaliile contează!

Chiar dacă maşinuţa a mai fost înainte şi pe la alţi bloggeri, vă zic clar că e maşină de fete. Am şi dovada: pe bord îţi afişează când să schimbi viteza! Ori, pentru un bărbat o astfel de funcţie ar fi o insultă, nu-i aşa? Cu toate că tata când a auzit câţi cai are micuţa (150 pe motor de 1.6) nu a strâmbat deloc din nas… Da, e mică şi obraznică, se înfige în trafic ca nici o altă maşină pe care am condus-o, ceea ce în oraş poate fi periculos. 50-ul meu a devenit 70km/h fără remuşcări. Se simte viteza în ea, dar e din categoria care parcă se strică dacă nu îi “dai gaz”…

Există atitudine pe autostradă

Când eşti într-o maşină supărată (iar micuţa asta e cam botoasă aşa) !toţi se dau la o parte din calea ta. Şi nu exagerez! Nu zic că am depăşit tot, că nu eram la concurenţă cu şeptarii. Dar zic că toţi se fereau din faţa mea. Ceea ce altfel nu mi s-a mai întâmplat demult, la aceeaşi viteză legală. Pe autostradă am ajuns până la 190, după care m-am gândit la mama şi la faţa pe care ar avea-o să ştie asemenea grozăvenie. După care am revenit în limita legalităţii. Oricum, maşina mi se pare puţin dură, mi-au alunecat roţile de la unele denivelări şi în curbe, astfel încât…ce să zic, poate trebuie să ne cunoaştem mai bine sau poate mai trebuie roţile puţin dezumflate. Habar nu am.

Despre consum: frate, consumă. E benzină, are cai mulţi şi ăia nu trăiesc cu gaura de la covrig. Pe autostradă lua la un moment dat şi 9,8 %. Mult. Cu această excepţie, mi se pare o supercombinaţie maşina: e mică şi numai bună de strecurat prin oraş, dar are şi căluţi câţi să te poate duce în goana mare. Păcat că la noi în ţară asta nu înseamnă mare beneficiu. Însă mie diferenţa aia MARE mi se pare că e în oraş. Unde se înfige ca lumea, iar eu ştiu că mă pot baza pe ea, că POATE. În afara localităţii, totul e să dai de-un tir şi ţi  se pensionează căluţii de boală, că ruginesc de-atâta stat. În fine.

Mi-a mai plăcut că se uita lumea după mine, atâta atenţie în trafic n-am mai avut de pe vremea când aveam fundul branduit! Dar să nu mai spuneţi nimănui, că nu recunosc nimic! Iar aşa, ca o concluzie în ceea ce priveşte maşinuţa asta: e frumoasă foc. E frumoasă că e nouă şi miroase a fabrică înăuntru. Sunt unele chestii pe care le-aş schimba, dar, hei, nimeni nu e perfect. Se pare că nici amanta de weekend! (Nu m-am descurcat deloc cu navigarea; pe timp de noapte ecranul luminos de la bord rămânea la fel de intens ca luminozitate şi mă deranja; butoanele de avarii şi închiderea centralizată trebuiau puse invers, etc). Însă are un bord fabulos, de un vişiniu mega-elegant şi un sistem audio impresionant. Are încălzire în scaune, oamenii încap şi pe bancheta din spate … cam astea sunt lucrurile care cred că ar conta la maşină. Oricum, Citroen-ul DS3 e mult mai frumos pe dinăuntru decât pe dinafară. Aşa cum ar trebui să fie şi oamenii.

p.s. În prima zi, când am luat Citroen-ul, am ajuns seara acasă şi m-am dus la maşinuţa mea. Am plimbat-o puţin prin parcare şi i-am schimbat locul. Doar aşa, să nu creadă că mi-am găsit una mai tânără şi pe ea n-o mai iubesc. Căci tot ea rămâne cea mai frumoasă din lume, iar asta fără nici o legătură cu ce scrie pe ea.

p.p.s. Valea Oltului e terapie pentru mine! Mergeţi pe-acolo cât mai curând, e  paradisul culorilor coborât pe un râu. Fiindcă toată nebunia aceea de galben, roşu, mov, verde, brun se oglindeşte în Olt. M-am oprit şi la Cozia câteva minute, care m-au odihnit mai bine decât 10 ore de somn şi 3 cafele. Cred că m-am întâlnit cu Dumnezeu.

A intrat unul în mine cu maşina!!! Cea mai frumoasă maşină din lume a păţit o bubă mică, s-a luat puţin vopseaua de pe ea, nici o îndoitură nimic, doar foarte multă nesimţire. Fiindcă boul de la volan a plecat. A fugit, imaginaţi-vă. Să vedeţi cum s-a întâmplat, să vă minunaţi şi dv. Stăteam la semafor. Repet: eu stăteam.  Boul venea din sens invers, voia să facă stânga şi aştepta să treacă toată coloana în care eram şi eu ca să înainteze. Amândoi stăteam, deci. Până când cretinului i-a scăpat IQul pe pedala de acceleraţie şi s-a oprit în mine. Ce şi-o fi imaginat habar nu am. Eventual o fi crezut că e pedala de sărit peste, fiindcă pe direcţie rectilinie, tot înainte nu ar fi avut şanse. Ori o fi crezut că e pedala de scoatere a pelerinei magice, care te face invizibil şi te trece prin zid. Sau alte maşini, după caz. Fiindcă şi în spatele meu era altă maşină.

M-am enervat puternic, am tras pe dreapta, dar pe dobitoc ..ia-l de unde nu-i! Şi ca să vi-l imaginaţi mai bine: era un ţăran nebărbierit, la bustul gol, defilând pe Iuliu Maniu luni dimineaţa la 9! Într-o Dacie papuc gri scorojit. Bravo măi. Şi vă spun asta, fiindcă îl văzusem pe idiot. Şi m-am mirat de el, înainte să mi se confirme idioţenia. Să fi fost beat? Tot ce se poate.
Şi ca să nu-l confundaţi dacă-l vedeţi pe undeva, aflaţi numărul de la maşină: – B 82 PNA. Am un mesaj pentru el, fiţi aşa drăuţi să i-l transmiteţi. E scurt de tot, se-ntinde doar de la o uşă la cealaltă, cu trecere peste capotă. O trecere profundă! Puteţi folosi orice fel de cheie. Ca să-şi amintească de mine de fiecare dată când se urcă la volan.

Repet: – B 82 PNA -

p.s. După incident, am vorbit cu un poliţist tânăr şi amabil, care mi-a explicat că e dreptul meu să-l pârăsc la poliţie. Fiindcă voiam musai treaba asta. Nu atât de maşină, cât de atitudine. De nesimţire. Cică faci o declaraţie, cretinul e dat în urmărie şi dacă-l găseşte, citez: “e infracţiune”. Să fugi de la locul accidentului. Şi dacă e infracţiune, ce? Plus, cretini sunt atât de mulţi pe lumea asta, că n-am vrut să mai încarc poliţia română. Plus, pentru mine era complicat să mă întorc la secţie, să mă semnez pe-acolo, să întârzii la birou. Dar vă rog pe dvs: dacă-l vedeţi, transmiteţi-i ceva de sănătate.

- B 82 PNA -

p.s. vorbesc serios.

Auziţi o şmecherie anti-ridicat maşina: Lăsaţi numărul de telefon în geam! În felul acesta, prea-bine-intenţionaţii şi total-nevinovaţii ridicători de autoturisme păcătos parcate vă pot contacta foarte profesionist şi cu un scop exact: să le daţi şpagă! 100 ron. Atâta costă să-ţi cumperi timpul pe care îl freci până acolo şi înapoi, până la plătit amenzi şi stat la cozi. Cu 100 ron îţi cumperi 1200! Fiindcă aproximativ cu atâta rămâi, plus cu o grămadă de energie negativă negenerată în oasele tale personale.

Deci, ţineţi minte: bilet în geam şi telefonul aproape! (Eu rar răspund dacă nu cunosc numărul, dar de data asta…)

După ce-au plecat prietenii de la p 0liţia c0munitară mi-a dat prin cap că m-ar fi putut fenta. Şi am întrebat pe twitter. Oricum, omul a anulat în faţa mea platforma. Dar mi-a dat prin cap că a fost ţeapă. Dar eu m-am bucurat sincer. Doar am câştigat 12 milioane, sau?! Dar nici 12 milioane nu cumpără domnia. De luni, mă întorc la metrou.

Şi cum m-am tot învârtit  motorizată, am căpătat aşa o senzaţie ciudată în ceea ce priveşte parcările (v-am zis că eu am aşa un fel de noroc, încât întotdeauna găsesc loc de parcare?!): dom’le, e parcă o  forţă malefică ce îi uneşte pe toţi cortorarii nimeriţi prin vecinătate sau puşi la pândă prin parcări! Nu mai pot vedea lăzi de plastic puse în mijlocul trotuarului şi nici coloraţi răpciugoşi pretinzând bani, de parcă ce mare favoare ţi-ar face că îi vezi gesticulând bezmetic în faţa ta, când vrei să parchezi. Mă enervează îngrozitor!!! Ce naiba, şi-a cumpărat careva stradă? S-a inventat o nouă meserie pe faţa pământului? Frecător de mentă şi asistent de parcare. Se lucrează pe încredere, doar la orele de vârf. În rest, nu merită să stai în soare şi să ieşi în pierdere. Nu e ca şi cum te-ai mulţumi chiar şi cu un bronz, că ăla vine din oficiu.

Pe strada noastră de la serviciu, după ora doişpe – nici ţipenie de puradel agitător din mâini. Că până-n prânz ajung şi cei mai întârziaţi la birou, după care mai bine dormi decât să stai să vezi ce pică.

Iar acum ca să nu fiu rea şi rasistă în acelaşi post, aleg să fiu doar rea. Aşa că hai mai bine să vorbim şi de PreaPortarii instituţiilor noastre, care şi-au confecţionat diverse cadre de metal (asta e dominaţia la un alt nivel; o fi metalul nobil? neah, doar alcoolul, rafinat), pe care le târăsc agale după fiecare maşină care părăseşte parcarea, cu privirea aţintită mereu drept înainte, într-un gest pe cât de calculat, pe atât de indiferent. Aşa fac PreaPortarii pe inaccesibilii. Pe interesanţii. Ca să faci tu primul pas în relaţie. Am dat eu de un libidinos, care mi-a cerut 10 lei pentru juma’ de oră de stat pe proprietatea patronului lui, de altfel. Patronului i-aş fi dat, dar libidinosului nici măcar un zâmbet n-am putut să chinui. 10 lei??? da’ uşor mai câştigaţi banii! Nu de la mine, în nici un caz.

Am întors maşina şi, câţiva metri mai încolo, un loc liber mă aştepta la fix. Plus, era şi mai aproape de unde voiam eu să ajung. Ţeaaaaaapăăă!!!

p.s. Să-i împrăştie cineva pe ăştia! Sau să le dea un chitanţier. Gata, m-am mai răcorit.

Până mâine dimineaţă.

Preselecţia

Personal număr vreo 36mii de km doar cu cea mai frumoasă maşină din lume, ce-am condus înainte n-am idee. Am bătut drumul Clujului şi al Bucureştiului cu regularitatea unui copil plecat de lângă mama lui. Apoi de lângă iubitul ei, că aşa-s copiii, tot timpul le trebuie ce n-au. Şi concluzia unei statistici personale vine în contradictoriu cu faptul că am un prieten bun din Alba care este un şofer desăvârşit. Care şi-a lăsat inclusiv maşina lui pe mâna mea, maximă dovadă de încredere. Eu nu-mi dau niciodată maşina, aşa că am apreciat, vă daţi seama.  (Trebuia să spun chestia asta, chiar dacă el e un tip cu simţul umorului. Dar şi cu cel al dreptăţii. E sas. A, şi ca să nu generalizăm!)

Mă gândeam la un poll, să vedem ce decide glasul poporului generator de trafic. Nu trafic din ăsta online, din celălalt. Aşa că facem mai întâi nominalizările, după care îi băgăm în finală doar pe cei care o merită cu adevărat!

Să vedem.

Eu zic AB şi AG.

LATER EDIT:

Marea Finală!

p.s. Sunteţi liberi să votaţi de câte ori vreţi voi. Dar nu de tot atâtea ori, de  câte v-aţi enervat. Pică blogul, nu de alta.

Problema? O porţiune de drum de pe Dealul Negru, cam până la Deduleşti. Cratere în asfalt. Peste tot. Printre cratere – tiruri. Bine, pentru prezenţa tirurilor nu era ministerul transporturilor de vină (mă scuzaţi, dar nu pot scrie cu majuscule). Ele erau în legalitate, săracele, unele chiar în staţionare în mijlocul craterelui. Cele mai periculoase însă, erau cele în mişcare ca la slalom printre gropi.

Slalomul ăsta te fentează rău uneori, că instincul de evitare a gropii te poate vîrî drept sub tirul mişcător. Şi atunci să vezi cum îţi stau toate înjurăturile în gât!

Astăzi, printre gropi şi înjurături, aud la radio despre rovinieta electronică. Despre cum vor ăştia să prindă hoţii care nu plătesc taxele la stat. Din punctul meu de vedere, statul e hoţul. Pentru că eu sunt cuminte şi plătesc, dar mă pedepseşte ca o învăţătoare tâmpă, care pune toată clasa în genunchi, fiindcă un îndrăzneţ a făcut-o cretină. După care îşi cumpără leucoplast ca să-i închidă ăluia gura, în loc să-şi cumpere ei alt creier. Chiar dacă omul avea dreptate, de ce trebuie să suferim cu toţii?!

Vreau să zic, ăia au dreptate să nu plătească. Pentru că nu primesc nimic în schimb. În afară de cratere în asfalt şi facturi de la reparat maşina.

Unde naiba se duc toţi banii ăştia? Şi de ce nu se iau măsuri pe drumul ăsta atât de circulat? Sau e pe principiul de ce să mă mai spăl, că mâine mă murdăresc la loc. Ştim, or să răsară cratere şi după următoarea iarnă. Dar, până atunci, măcar o groapă reparaţi. Aveţi şi bani. Din rovinieta mea! Că astăzi am plătit-o.

Azi am făcut drumul Bucureşti – Sibiu în atâtea ceasuri, încât am epuizat şi setul înjurăturilor de rezervă. După ieşirea de pe autostradă, am dat de o coadă luuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu – uuuuuuuuuuuuuuuuuuuungă pe vreo 30 km. Am stat vreo 2 ore cu farurile stinse şi aerul condiţionat la turbo-jet. Chestia asta te poate obosi mai rău decât un drum până la Oradea, dus-întors. Parcurs pe bicicletă.

Când soarele-ţi prăjeşte pielea de pe mâna stângă, iar AC-ul îţi bate-n ceafă, tot ce îţi poţi dori e să emigrezi. Să te iei, să te duci, domne, cât vezi cu ochii, într-o ţară unde gramul de creier pe cap de demnitar a fost mai generos distribuit.

Pe Dealu’ Negru, la Deduleşti se lucrează. Modelul îl cunoaşteţi desigur. Ce nu înţeleg este de ce pentru 3 m pătraţi de drum înclinat a trebuit înnebunit tot traficul din zonă. De ce pentru o ditamai hardubaia cu gabarit depăşit a trebuit blocată circulaţia, când se ştie demult că-i greu la deal cu boii mici. Excepţie, în povestea noastră boii erau mari. Şi prea mulţi! Sau de ce tot muncitorii se ocupă de dirijatul circulaţiei, iar alţi muncitori, de compania celor dintâi.

N-o să pricep niciodată de ce alegem să facem lucrurile prost, doar fiindcă suntem obişnuiţi cu asta. Că doar nu s-o coace asfaltu’ doar ziua-n amiaza caniculară, şi nici caii putere nu s-or înteţi cu energie solară.

Având în vedere că termenul autostradă nu e atât de “comun” precum prevede limba română, ne vom referi în continuare la cele două mândre şi petecite bucăţi de asfalt, la propiu. Adică, stay in, don’t go abroad, că nu le-om face ghiduri  străinilor! Decât străinilor de bunul simţ în traficul la viteze înalte.  Deci, ce facem, cum facem, când facem? Care bandă, care viteză? Ce-i ăla flash, ce-i ăla blitz? Da’ bun simţ? Şi , hey, ce-i aia Dacie?!?!?!?!

1. Ai 3 oglinzi retrovizoare. Măcar pe una din ele foloseşte-o!
2. Punctul 1 trebuie aplicat des, cu regularitate.  Maşinile pe autostradă nu-şi anunţă venirea ca Madonna la Izvor. Ele chiar se mişcă iute. Şi nu te amăgesc niciodată.
3. Limita superioară de viteză e 130km/h. Asta zice legea. Producătorii de maşini au păreri diferite. Există vehicule care se strică dacă circulă prea încet. Şi caii mor de sete.
4. Punctul 3 trebuie luat ca atare de toţi invidioşii conducători de Dacii şi orice alt hârb care cu greu atinge viteza melcului turbat. Roadeţi-vă unghiile, dar în linişte, nu în calea bolidelor.
5. Maşina mea are cel mai mic motor posibil, deci nu vă ambalaţi. Dar mai are şi semnalizare dreapta, atunci când vede flash-uri în oglindă. La fel au toate maşinile. Indiferent de motorizare.
6. Să nu-ţi mişti fundul de pe banda rapidă nu e dovadă de cine-i şeful, ci de repetenţie la fizica de-a şasea. Că e mult mai greu să frânezi de la 150km/h la 90 (cu cât te-a uitat pe tine Dumnezeu pe şosea) decât de la 90 la 80, cât să încapi în fundul tirului. Ăluia care măcar se încadrează în normele legale de prostie pe cap de conducător. Auto.
7. Banda de refugiu nu e pentru făcut pişu. Pentru aia s-a inventat OMW-ul. Unde pui că şi miroase a zmeură.
8. Ştiu că s-au inventat şi avariile. Regula 7 rămâne.
9. Dacă ţi s-a ars un stop, dacă amandouă, nu te urci pe autostradă! Tocmai din cauza vitezei, obiectele “apar” de nicăieri. E un obicei prost de al lor. Şi nu vrei să fii obiectul nimănui, crede-mă. ( da, am întâlnit pe autostradă, noaptea, 2 maşini fără stopuri pe spate!!! Noroc cu iluminarea plăcuţei de înmatriculare…)

Mai ziceţi şi voi. Cu liniuţă, de la capăt.

O sa par snoaba daca o sa-mi declar in mod oficial neintelegerea fata de conducatorii daciilor in trafic? Si ca sa ne intelegem, e vorba de acele Dacii de dinainte de ’90, care fac concurenta la pret unui MountainBike second hand. Ceea ce ar si explica intr-un fel nesimtirea soferilor lor pe cararile patriei. Azi am injurat la drumul mare doua astfel de exemplare, cu indivizii de la volan cu tot. Cred ca atunci cand mijlocul tau de transport costa cam cat pe mine metroul in trei luni consecutive, nu iti pasa sa-mi feresti nici caroseria proaspat iesita din fabrica, nici viata constant updatata la lumea civilizata. Tu, in Dacia ta de culoare ruginie (ca sa se asorteze cromatica la cronologie, evident) nu iti poti decat roade unghiile sau roade unghiile in timp ce scoti fire albe celorlalti participanti la trafic. Celor prezenti in non-Dacii, evident. Ca aia ca tine… they don’t give a shit, cum zice romanu’. Dar tot nu pricep de ce tii mortis sa fortezi rabdarile sortilor fara de limita la +infinit, ci strict pana la urmatoarea masina din imediata ta apropiere. Asta e ca la algebra aia de a zecea, pe care oricum n-ai priceput-o niciodata precum nici acum nu pricepi de ce te insult fiindca ai o Dacie papuc si nu ultimul racnet de la Gucci. Nu, nu ai inteles nimic.

Nu te insult pentru masina, ci pentru cretinitatea actiunilor tale din public. E ca atunci cand ti-o tragi fara protectie, ca ai auzit tu ca aia e o fita de televizor, si ajungi sa tragi ponoasele si sa schimbi scutece. Doar ca acum, ajungi sa mananci rahatul si sa-ti mai si platesti rabla, pe deasupra. Ca atunci cand ti-o tragi de caroserii cu diverse alte marci (greu de pronuntat de agentul tau de asigurare obligatorie de la Cocarlatii de Sus) si se stabileste prin tainele fizicii de a saptea ca tu esti indubitabil unicul vinovat. Indubitabil nu esti precis daca e folosit cu sensul denotativ ori conotativ (nu ca ar face vreo diferenta, intrucat nici unul nu iti este familiar), dar simti dupa tonul discursului ca nu e de bine. Cel putin, vinovat e precis de rau. Noroc ca piesele Daciilor vechi sunt ieftine ca braga. Aici precis m-ai inteles.

Eu insami am fost o fericita conducatoare de Dacie 1310. Prima iubire. Dar aveam grija si de ea si de nervii celor din jur. De asta nu pricep de ce mereu ma enerveaza in trafic (cu precadere in Bucuresti) soferii de Dacii scorojite, care se trezesc dimineata cu puteri de super-car in patul lor de supermeni ce sunt. De parca ar fi la ei pe strada si imparati in tot cartierul. uoooof.

Am găsit pozele astea făcute de mine la ultimul drum spre capitală, drum petrecut mai mult pe loc şi deloc decât schimbând viteze şi apăsând acceleraţia.

Şocul meu s-a întâmplat, de fapt, mai demult, când am pornit-o pe la 6 dimineaţa de acasă şi m-am trezit pe Valea Oltului depăşind, ce credeţi, PIETONI! Jeeeeez. Copiluţi cu ghiozdane în cârcă şi ochii mijiţi de lene, ca să nu mai zic ce zgribuliţi de frig, la ora aia, când nici iarba nu creşte. Wow. Şi nu era unul, ci mai mulţi. Iar mama mi-a explicat că sunt copii de prin sate, care merg la şcoală.

Tulai, muma meah! zice o vorbă din bătrâni. Mai există oameni în ţara asta care îşi riscă viaţa pentru şcoală (ai văzut funnyvideos?!).  Voi ştiţi ce curbe nebune îs pe acolo? Ce accidente horror? Da’ micuţii ăştia ce vină au!!! Eu încă sunt îngrozită.

*post datând din ziua a 22a a lunii octombrie din secolul vitezei şi mileniul trei, imagini de pe şoseaua care uneşe fosta capitală culturală europeană cu capitală europeană de acte în regulă, din mândră ţară membră a Uniunii Europene cu semidrepturi semidepline. La semiviaţă.

Pornind de la antesecunda în care păleşte culoarea roşie la semafor şi începe să se îngălbenească partea din mijloc (asta e o psihoză a bucureştenilor) până la nunţile alea infernale care îmi distrug dimineţile de weekend. Dar-ar Domnul cât mai multe posturi şi cât mai liniştite. Că eu, păcătoasa, i-aş opări pe toţi. Locuiesc într-o intersecţie şi sâmbăta şi duminica nu trag speranţe să dorm după ora 10. Se opresc la semafor şi uita claxonul în priză. Să vezi atunci gânduri de casă de piatră şi “urări” din partea mea.

În schimb, şi eu claxonez drept pedeapsă, nu atenţionare -cum scrie codul rutier şi al bunului simţ. Când îl mai văd pe câte unul [ieri am păţit] pe marginea şoselei, dirijând un pişulică boltit cu talent, că, deh, când te loveşte natura…
Claxonez, domne, nu în speranţa de a-i da o lecţie sălbaticului, ci de a-l speria niţel. Acţiune cu efect de întrerupere a jetului. Măcar atâta…
În Ardeal sunt OMVuri din colţ in colţ. Miroase frumos si angajaţii sunt amabili.
La nevoie, puteţi apela cu incredere.

Păcat, însă, că avem timp, dar îl folosim să ne grăbim. Păcat că avem formule de asfalt perfect, dar două benzi pe drum. Şi multe găuri în perfecţiune. Păcat că am inventat BECUL dar nu ştim unde să-l folosim. Identificaţi obiectul din imagine.

Valea Oltului

Permiteţi-mi să vă iluminez. Eu şi blitzul telefonului meu. Că -de stopurile individului din imagine- nu se pune problema. Noroc cu led-ul de la număr. Şi cu viteza melcului turbat pe Valea Oltului.

Să-i căutăm o scuză (?), că înjurăturile se găsesc singure.