ŞI BLONDELE GÂNDESC

Au fost zile în care îmi doream să fiu robot. Să mă trezesc şi eu dimineaţa ca oamenii, să am un birou la care să fiu la fix, un şef de care să ştiu frică şi un program pe care să nu mai încerc să-l fentez.

Apoi am aproximativ căpătat chestiile astea şi am început să-mi doresc libertate. Nu pe cea de dinainte, că de aia mă săturasem deja ori uitasem suficient de mult ce gust are. Voiam acum o altă libertate, una scăldată în internet şi creativitate. Read the rest…

Când eram la copiii ăştia din Cluj la banchet, am avut aşa un moment de maximă introspecţie, rătăcire sau puseu de tulburare comportamentală, când m-am întrebat următoarea chestie: dacă aş putea alege să fiu oricare dintre ei (iar ardelenii ăştia mi-s şi frumoşi şi deştepţi), oare care aş alege să fiu.

• În anii ăştia, Read the rest…

Pentru a clarifica din start orice nelămuriri, vă rog, consultaţi pagina Academiei Caţavencu. Citez de la punctul 6: “Ceea ce nu îndrăznești să faci la birou, treaz, faci în team building, beat.”

Nu vreau să vă bag prostii în cap, mai ales că eu sunt acea încă naivă, care chiar crede că fidelitatea nu s-a inventat degeaba pe lumea asta şi că autorii ei nu erau beţi la momentul ăla. Naiva de mine încă mai crede într-o inteligenţă superioară a bărbatului, superioară de mijloc, brâu sau chiloţi, cum vreţi să-i spunem. La fel cum crede într-un control al minţii asupra trupului indiferent de ce avem în acei chiloţi. Singura problemă e să nu se facă aglomeraţie, că apoi faci faţă cu greu.

De asta zic, de unele situaţii e mai bine să te fereşti. Să vedeţi acuma. Weekend-ul ăsta mă nimeresc într-un hotel, printre nunţi, botezuri şi teambuilding-uri. Pe la 1 noaptea, când m-am retras eu în culmea tinereţii şi a oboselii aferente, moşnegi la costum, cu sacouri dezbrăcate, mâneci suflecate şi cravate lăbărţate se rupeau în figuri pe ritmuri de Ozone şi Dan Spătaru cel răposat. Iar după  horele de grupa mică, au început băieţii să bage muzici mai alese, mai încinse, mai cu Tom Jones şi mai cu sex bombe. Imaginea era în felul următor: moşnegii frecându-şi palmele-ntre ele şi înghiţind în sec, subalternele frecându-şi altceva de ei, fără vreun indiciu de înghiţit sau nu. Alcoolemia părea să fi trecut de mult de ora Colgate şi limita legală (cu toate că eu -să fi fost în locul lor- nici nu m-aş fi turmentat prea tare, că doar e păcat să nu-ţi mai aminteşti dimineaţa ce crai ai fost seara. Măcar atâta bucurie! ), iar aspiraţiile secretarelor erau ca natura primăvara: înflorite de atâta entuziasm şi Tom Jones. Că imaginea cămăşilor descheiate nu incita decât la o urgentă vizită la cosmeticiană.

Nu vreau să fac discriminări şi să spun că doar femeile (subalterne sau nu) încercau să tragă beneficii după o noapte fierbinte de teambuilding între 4 ochi. Sau doi, că unora le place să-i închidă. Sau mai mulţi, că alţii se declară fani. Sau se uită în oglindă. Nu vreau să-i pun pe domnii scăpaţi de sub jurisdicţia nevestelor sub semnul nenorociţilor absoluţi, fiind convinsă că în ambele situaţii există avantaje şi dezavantaje majore. Unul dintre ele (care anume să aleagă cititorul, din proprie experienţă sau imaginaţie) fiind acela când îţi aminteşti ce şi cu cine ai făcut. Uneori e de preferat ca măcar memoria ta să te scutească, fiindcă de judecata celor din jur oricum nu scapi.

Eu nu judec, să nu ne înţelegem greşit. Îmi place ideea de teambuilding, dar îmi place mai mult când e teambuilding-ul meu. Ale lui nu-mi plac.

Habar n-am dacă dragostea durează 1, 2 sau 3 ani, că pe mine nu mă ţine mai mult de 2 săptămâni. Singura dragoste care mă ţine de aproape 3 ani e bloguşorul ăsta, dacă se pune. În rest, mai am până la aniversări importante.

Dacă-mi întreb părinţii care şi-au sărbătorit anul trecut nunta de argint şi care au acelaşi job cam de când se au şi unul pe altul, îmi vor spune că există dragoste pe viaţă. Dar ei sunt oricum parcă din alt film, fiindcă îi bănuiesc a se iubi cu scântei chiar şi la momentul ăsta. Pe mine, în schimb, angajamentele pe termen lung mă sperie. Fac parte din generaţia pentru care o relaţie standard se compune din împreunat şi despărţit, cu intervale variabile, acte şi averi împărţite între timp. Uneori şi copii. Fac parte dintr-o generaţie pervertită de televizor, net şi pragmatism, chinuită de poveştile cu prinţi şi prinţese pe care le-am mai prins când eram mici. Faptul că pruncii din ziua de astăzi nu le mai au nici nu cred a fi aşa o mare pierdere. O suferinţă-n minus, pe care mi-o doresc şi eu. Fac parte din generaţia  pregătită să nu se mărite pentru totdeauna, să n-aibă acelaşi job toată viaţa şi nici un domiciliu stabil. Văd mai des străinătatea decât îmi văd părinţii. Şi vorbesc mai frumos cu necunoscuţii decât cu proprii mei bunici. Singura bucurie din săptămână mi-e când o văd pe aia mică, fiindcă atunci pot avea şi eu 2 ani din nou. Dacă despre asta-i vorba-n viaţă, mă scuzaţi, eu ies din joc.

Fac parte din generaţia al cărei motto e “Merge şi altfel!”. Suntem nişte oameni îndrăzneţi să nepricepem (intenţionat am scris aşa) la toate, dar prea comozi să fim şi bucuroşi. Preferăm să vorbim despre problemele noastre decât despre-mpliniri. Dintr-un respect absurd faţă de celălalt şi dintr-o teamă bolnavă să nu stârnim invidii. Fiindcă necazul naşte cele mai sincere empatii. La bucurii e mai greu. Ne consumăm ca ridichea pe răzătoare şi ne evaporăm ca apa din pahar. Spre nicăieri.

Ne schimbăm culoarea părului, maşina şi iubitul. Cu frecvenţe variabile şi rezultate identice: toate se uzează moral la un moment dat. Dacă părul te ţine până la prima decepţie-n amor, maşina până-i expiră garanţia şi iubitul până găseşti unul mai nou, cu jobul cum e? Mărturisesc că eu sunt încă la-nceput. Cu fluturaşi în burtă. Dar vreau să învăţ din experienţa dumneavoastră, căci pe ai mei n-am ce-i întreba. Ei sunt nişte veşnic îndrăgostiţi.

Tocmai s-a încheiat o săptămână (ştiu,pentru toţi oamenii normali abia acum începe, însă noi am fost în predare cu două reviste şi aproape am dormit în redacţie. Iar când nu eram fizic acolo, cu gândul tot nu plecam). A fost una dintre cele mai grele săptămâni din ipostaza asta a mea de om cu job. Atât de grea, încât am ajuns să plec de-acasă într-o zi şi să mă-ntorc în următoarea, vreo 4 zile la rând. Nu ajungeam înainte de 12 noaptea acasă. Iar astăzi, la final, mărurisesc cu mâna pe inimă că am ajuns să urăsc un text. Ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de la Sadoveanu încoace. Dar atâta l-am bibilit, încât cred că l-am învăţat pe de rost. A fost o săptămână atât de grea, încât în fiecare dimineaţă mi se făcea groază doar la gândul cât mai trebuie să treacă până mă întorc.
Şi pentru prima dată, ceea ce un prieten bun m-a întrebat odată mai demult a devenit actual în mintea mea: De ce muncim? Săptămâna trecută mi-am pus pentru prima dată această întrebare. Cred că îi pierdusem răspunsul şi de asta mi s-a născut. Apoi, tot el mi-a amintit: fiindcă ne place. Fiindcă n-aş putea sta mai mult de două zile departe de blog. Fiindcă n-aş putea sta mai mult de două minute departe de cuvânt. Fie că e rostit, fie că e gândit, cuvântul rămâne marea mea dragoste. I-am mulţumit că mi-a adus aminte, fiindcă până şi pentru a-mi formula nemulţumirea, oboselile şi orele nedormite, tot de cuvânt mă folosesc.

Muncim fiindcă nu ştim altă ordine a firii. Muncim fiindcă pentru asta ne-au pregătit, de când ne-au învăţat să numărăm. “Matematica o să-ţi folosească-n viaţă!” La fel şi latina. Muncim fiindcă ne place să ne simţim utili. Fiindcă ne place să ne umplem timpul, ca apoi să ne plângem de ce repede trece. Muncim fiindcă ne place să dăm ordine, niciodată să primim. Căci de acolo începem. Muncim pentru vacanţe, ce paradox! Muncim pentru că nu cunoaştem alt verb pentru asta. Muncim pentru că nu avem alte soluţii. Uneori muncim pentru că ne place. Cel mai des, ne place pentru că nu avem încotro. Şi întotdeauna ne place ceea ce ştim face bine.

Şi-atunci, de ce muncim? Pentru mine, întrebarea începe să se golească de sens. Ce-i aia “muncim”!

sursa

De parcă nu m-aş mai putea bucura decât în cuvinte.  Mai ales atunci când cei din jur vorbesc altă limbă.

Câteva notiţie pariziene şi-o harababură, până nu mi se şterg din memorie şi nici ordine nu se face:

• anul ăsta trebuie neapărat să plec undeva singură. Dar (tot) undeva mişto.
• cred că mi-ar plăcea să scriu în engleză. Sunt anumite expresii pe care pur şi simplu nu le poţi construi la fel în româneşte!
• m-au agăţat doi şmecheraşi, care se făceau c-au găsit un inel de aur pe jos şi voiau să mi-l vândă. Ştiţi poanta? Erau români.
• de ce macaroons costă atât de mult? De fiţă. Yum!
• Ce noroc că muzica nu iese în poze.
• Şi nici gândurile.

Mulţumesc pentru atenţie, daţi-mi voie să-mi revin.
p.s. De data asta, am făcut câteva poze: Read the rest…

Ştiţi, lucrez pe postul visurilor mele. Şi al multor altor fete, poate mai multe decît cele care şi-au trimis aplicaţia pentru interviu. Iar lucratul ăsta m-a „crescut” cît nu vă închipuiţi, cît nu se vede nici în felul în care îmi aranjez părul, nici în cel în care îmi pun rujul pe buze. Ba chiar în ultima vreme am început să umblu cu părul prins în coadă şi fără ruj, că nu ştiu pe care să-l aleg dimineaţa. E tare ciudată industria asta a frumuseţii! Cu cît o cunoşti mai bine, cu atît mai mult începi să apreciezi ceea ce ţi-a dat Doamne-Doamne sub părul ăla. Sau sub rujul colorat. În doze optime, gura şi capul omului pot face minuni! Iar în ponderi inegale, dezastre.

De cînd sunt la ELLE am uitat cum e să te trezeşti înjurând dimineaţa. La mine devenise un soi de obicei al dimineţilor „all inclusive”. Nu vă imaginaţi acuma că sunt fresh de fiecare dată, că abia-mi aştept ceasul să sune, dar durerea despărţirii de pernă îmi trece până ajung să-mi dau cu apă pe faţă. Şi, în felul ăsta, în fiecare dimineaţă văd în oglindă un chip zâmbăreţ!

Poate aţi crede că e roboţeală ce mi se întâmplă. Poate nici nu v-aş contrazice. Fiindcă nu m-ar deranja. Nici să credeţi, nici să-mi spuneţi. Ce bucurie mai mare să fie decât să găseşti secretul unor dimineţi repetat fericite? Nu „unor”, pardon, ci „celor mai multe”. Ca să nu zic „tuturor”.

Iar de seri nu mă-ntrebaţi, că nu mai ştiu ce-s alea.

Aveam la un moment dat un iubit, care mi-a dăruit o carte tare deşteaptă: Fii propriul tău şef! De fapt, nu mai ştiu dacă mi-a dăruit-o, dar sunt sigură că încă o o mai am. Nici nu mai ştiu sigur dacă am citit-o pe toată, dar sunt sigură că n-am înţeles nimic.
De când lucrez, am şefi. Nu vă imaginaţi vreo scorţoşenie înfiinţată într-un scaun de piele după o masă lungă de lemn scump. Dar de şefi – numai de bine! Ai mei sunt oricum şi mai frumoşi şi mai deştepţi decât ai voştri, doar suntem la mine pe blog! La voi acasă faceţi cum vreţi…
Ideea era că a intrat în viaţa mea acest concept de „şef”, de care doar am auzit până acum, dar nu am cunoscut aşa ceva. Iar articolul ăsta nu are nici o legătură cu alţi oameni decât cu mine. Cu felul în care mă comport în postura unui „om cu şef”.

Să mă explic puţin: la noi acasă, niciodată nu a existat vreun şef. Adică, nu în sensul ăla, în care să vină tata acasă tunând şi fulgerând beep-uri despre „şef”. Nici în sensul ăla în care mama să îmi spună vreodată că n-o lasă „şefa” la serbare. Adică, în tot universul existenţei mele, şefii erau prezenţi prin filme şi discursurile adulţilor plictisiţi de viaţă (că cei entuziasmaţi nu vorbeau despre, ci erau chiar ei: şefi!). Cam atât.

Şi dintr-o dată, mă trezesc eu să-mi iau şef.

Nu ştiu vouă ce vă fac şefii voştri, dar pe mine m-au învăţat ceva despre mine. Că din cuvântul lor nu ies, dar dintr-al meu, adesea. Că, dacă m-aş respecta pe mine măcar atât cât îi respect pe ei, aş fi mult mai deşteaptă, mai frumoasă şi mai târziu acasă. Chiar şi când sunt obosită sau n-am timp sau mi-e poftă.

Ce trist că s-a ajuns aici. Ce noroc că nu s-a rămas înainte de „aici”. Read the rest…