Din ciclul “până când moartea sau altă blondă” ne va despărţi, acest text e dintr-o poveste adevărată, neinspirat, prost adaptat şi deja întâmplat.
Ştiţi bunul obicei al celor preaîncrezători inspectori de telefoane, când telefoanele sunt ale altora şi, mai ales, ale jumătăţilor cu care împart patul, copilul şi ratele la bancă? Mda, astăzi stăteam de vorbă cu o doamnă divorţată, cu un copil şi considerabil mai multă experienţă la inspectat diverse, decât mine. Mi-a povestit cum a fost.
Am avut şi eu în liceu un iubit ca toate fetele mult mai naive decât vi le-aţi putea imagina. Nu eram blondă pe-atunci, doar etern îndrăgostită. Credeam orice îmi spunea nenorocitul, mai ales că era un nenorocit cules pe sprânceană. Talentat, al naibii noroc! Avea scenarii romantice, în cafenele afumate, cu priviri înlăcrimate, strângeri de mână, ştia până şi să ningă să facă, spunea “te iubesc”-uri murmurate, pe străzi neiluminate şi din minţi întunecate.
A fost băiatul pe care l-am iubit necondiţionat, stupid, copilăreşte, ca o idioată. A fost primul meu Read the rest…
Uneori am impresia că trăiesc într-un sitcom. Aproape aud şi naratorul cum începe să zică. Chestii. Vorbe cu mare înţeles.
De exemplu. De fapt, personajele următorului exemplu pot fi oricare bărbat şi femeie din oricare colţ al acestei lumi. Exceptând acele exemplare cărora li se rupe, scuzaţi-mi franceza, Read the rest…
Eram la mama în cabinet. Intră o tipă cu fiică-sa de -să zicem- 5-6 ani. Că a mâncat nişte biscuiţi şi s-a stricat la burtă. O luase cu greţurile, cu vărsăturile şi, mai ales, cu mersul pe la doctor, grija principală a românului, care ar face orice să scape de responsabilitatea sănătăţii propriului copil. Read the rest…
să-ţi povestesc exact cum s-a întâmplat: Era mama la cabinet. Lume multă, nimic neobişnuit. Intră pacientul în cauză, solicită prescripţia medicală, mama îi cere documentele. Omul îi arată buletinul. Care el, buletinul, e un act foarte important de avut asupra-ţi, însă el te ajută când mergi la poliţie, nu la doctor. Read the rest…
Diferenţa dintre sexul pe bani şi cel fără bani este că, de obicei, al doilea costă mai mult.
Ca să fie clar din start: blondele care gândesc nu încurajează prostituţia, decât atunci când e de comun acord. Şi nu mă refer la stat, că poziţia acestuia e la fel de clasică precum cea a misionarului. E nevoie de un moment de inspiraţie divină (:P) pentru a o schimba, dar surprizele ulterioare pot fi din cele mai plăcute. Inclusiv pentru nevestele tiriştilor scăpate poate de nişte candidoze, clamidii şi alţi crocobauri. Read the rest…
Bărbatul nu înţelege când îi spui, iubitule, vreau şi eu câte o buruiană din an în paşte, de la tine. El nu aude nici când îi spui înainte de culcare, iubitule, poate mâine reuşim să cinezi cu mine, nu cu internetul. El nu te aude când îi spui că nu îţi place tricoul lui portocaliu şi-l rogi să nu-l mai poarte!!! Nici când îi explici toate nemulţumirile tale, pe rând, cu liniuţă. Orice vine sub fenomenalul titlu: Te iubesc, pentru el-bărbat- e ca o poveste pe care nu o mai citeşte, că o cunoaşte de mult. O polologhie pe care nu eşti prima să i-o spună şi, în mod cert, nici ultima. Atâta vreme cât e sub jurisdicţia te iubesc-ului, el poate scuipa liniştit seminţe printre dinţi, lăsa buruienile în pieţe şi mângâia cu talent mouse-ul cel multifuncţional.
De asta, bărbatului trebuie să îi arăţi. Că vorbeşti serios chiar şi atunci când îl iubeşti.
După o aprinsă discuţie pe facebook (care începea cu acest citat: ”Dacă iubirea echivalează cu libertatea, necesitatea despărţirii dispare.” Osho), cineva mă întreba cum văd eu această libertate într-o relaţie. Andra, îmi permit să îţi răspund pe blog, că e loc mai mult şi e mai intim.
În primul rând, menţionez pentru cei care au deschis televizorul mai târziu sau pentru cei care-au căzut pradă turbulenţelor întâmplătoare, că nu vorbim despre bani, potenţă sau cât de mare o are cutărică. Şi dat fiind că tocmai am fost eu cam cât de vulgară îmi permite legea bunului simţ, vă rog pe dumneavoastră, cei tentaţi să-mi daţi răspuns, să vă abţineţi. Astăzi vorbim de libertate. Frustrările cu portofele dezbateţi-le în propriile buzunare. Nu aici pe blog.
Dragă Andra, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am înţeles că oricât de confortabilă ţi-ar fi o anumită situaţie, la un moment dat amorţeşti. N-ai observat? Până şi în somn ne mişcăm. Fiindcă nu poţi sta în aceeaşi poziţie o noapte-ntreagă, oricât de mult ţi-ar plăcea la început. Şi-ţi mai spun ceva: să-ţi iei întotdeauna singură libertăţile, să n-aştepţi de la celălalt să ţi le dea. Aşa se nasc frustrările. Prima grijă a fiecăruia dintre cei doi aflaţi într-o relaţie e libertatea sa. Nu a celuilalt. Iar atunci când îţi ştii respecta propriile libertăţi, minciuna şi dezamăgirea nu-şi mai au locul. Dar vezi tu, ce ciudat e că noi, oamenii, adesea ne grăbim a ne ocupa de libertăţile celuilalt, ţinându-le şi cerându-le socoteală, uitând că şi noi avem nişte dorinţe. Chiar nevoi. Culmea e că n-o facem din altruism, nici din egoism, ci din ignoranţă. Din inerţia în care am fost crescuţi să repetăm tipare ale “părinţilor” noştri, la xerox. Perpetuând greşeli şi amplificând frustrări. Mi-ar fi plăcut să îţi răspund mai filozofic, mai psihologic şi relevant, dar am zis cum m-am priceput mai bine. Mai degrabă mai concret, decât poveşti. Şi spune-mi dacă greşesc:
Target zilnic: un telefon. Scuză-mă, dar aia nu mai e libertate. Prefer să mă sune de 10 ori într-o zi, în care are chef şi dor de mine şi deloc în alta, în care e cu capsa pusă. Că poate mi se ia :p. Nu vreau telefoane date la normă, ci telefoane vorbite cu drag. Niciodată o chestie impusă nu va fi asociată cu ceva plăcut. Nici măcar telefonul cu iubitul/iubita. (Aici îmi amintesc de lecturile din generală, pe care le-am urât fără să le gust: doar fiindcă erau obligatorii. Poate unele mi-ar fi plăcut.)
Marea ieşeală: în oraş cu băieţii. Dacă vrea să meargă, ducă-se sănătos. E drept că eu nu sunt tocmai un expert în relaţii, dar pe mine mă ştiu bine. Îmi place să respir! Iar atunci când eu vreau să ies cu prietena mea, îl informez politicos şi n-are decât să înţeleagă. Mi s-a întâmplat. Eram amândouă în oraş, el m-a sunat că-i cu un prieten. Dacă mai sunt locuri la terasă, m-a-ntrebat. I-am spus că da, mai sunt, dar precis nu pentru ei. A înţeles şi nu s-a supărat.
Răspunsul la-ntrebare. Niciodată nu am înţeles teatrul pe care oamenii îl joacă inclusiv la ei în casă. Eu, atunci când pun o întrebare, aştept un răspuns. Aici sunt ca bărbaţii. Nu vreau să mă gândesc că, dacă-mi spui că s-a umplut gunoiul, de fapt, înseamnă că mă rogi să-l duc. Mie să-mi spui direct să duc gunoiul. Poate n-o să vreau, dar măcar n-o să vreau mai puţin enervată. Libertatea e ca atunci când celălalt te întreabă, să-i răspunzi sincer ce vrei, nu ce crezi că s-ar putea potrivi cu ce vrea el. Ştii de ce? Fiindcă asta merge o dată, de două ori, maxim o lună. După care începi să oboseşti să faci mereu ca el. După care o dată explodezi şi începi să-i reproşezi. Normal, el intră în ceaţă. După ce o lună i-ai fost jumătatea perfectă şi cititoarea de gânduri, brusc îţi tună şi fulgeră mai ceva ca pe coastele Statelor Unite. Iar în cazul ăsta, nu te mira dacă singurele chestii rămase unite vor fi astea: statele, nicidecum destinele voastre. (Ce frumos am zis…)
Planurile de viitor. Eliberează-te de ele şi niciodată nu pune unui băiat întrebări la care nici el nu are răspunsuri. O fată deşteaptă nu cere direcţii, ci îndreaptă singură paşii pe calea cea bună. O fată deşteaptă nu-i dă niciodată unui băiat ultimatumuri, ci doar îl ajută să se hotărască. Fiindcă oricât de în favoarea ei s-ar soluţiona situaţia, în final toată lumea va şti că fost cu japca. Mai ales ea. Şi ce-am făcut atunci cu “de bunăvoie”? Eliberează-te de orice promisiune şi nu crede în nici o garanţie. Crede doar în moment. E cel mai adevărat lucru pe care îl poţi avea într-o relaţie. ACUMul.
Însă libertate nu e atunci când nu te mai speli seara pe dinţi, fiindcă oricum vine dimineaţa şi trebuie să o iei de la capăt. Să nu confundăm lucrurile. Libertate nu înseamnă că el face duş şi tu te epilezi în baie. Mie nu-mi place nici când mă machiez să se uite cineva la mine. Şi libertate nu e absolut deloc atunci când faci pişu cu uşa deschisă.
Iar libertatea e o premisă a încrederii. Dă-mi libertatea de a rămâne alături de tine, spunea o vorbă celebră (ca să-i mai enervez pe unii cu lipsa mea de originalitate). Eu reformulez: ia-ţi libertatea de a rămâne alături de mine. Şi ne va plăcea la nebunie!
Cred că am mai povestit. Primul meu prieten care a venit să mă ia de-acasă cu maşina conducea o Lada din ’76. Am mai povestit şi de faptul că, dacă poate în Mercedes-uri voi mai urca (mai ales că are tata unul şi mă lasă la volan, sîc ), în Lade verzi fabricate înaintea mea, nu ştiu. Fiindcă, între timp, habar nu am dacă se mai pot înmatricula astfel de modele altfel decât piese de muzeu. În fine, îmi amintesc că băiatul ăsta îmi zicea că el, dacă va face Bani (ceea ce eu îi preziceam; maşina şi-o luase singur şi tot aşa o şi întreţinea. Asta, pe vremea când prietenii noştri aveau Maşini, la care nu-şi permiteau nici măcar un plin fără să ceară bani de la părinţi), deci dacă va face Bani, nu se va căsători niciodată. Fiindcă întotdeauna i-ar fi frică să nu-l iubească pe el, ci pe “potenţialul” său din portofel. Că dacă ziceam buzunar sau pantaloni, intram în alte dezbateri.
Răspuns: prejudecata cu care am plecat de acasă a fost aia: “Mamă, dacă are mulţi bani, precis vrea să te cumpere. E curvar, mincinos şi libidinos” şi moş de cele mai multe ori, aş adăuga eu. Fiindcă, nu-i aşa, nu e bine să preiei credinţe de acasă fără a le cerne prin propria ta minte. A mea atâta a fost în stare să fete şi, de asta, m-am ţinut bine departe de ei întotdeauna. De tagma asta a bogătanilor, pe care mi-i imaginam cu chelie, ceas mare la mână, bolid cu cutie automată şi o blondă în dreapta. Niciodată eu, nici măcar după ce m-am făcut blondă. Cu toate că locul din dreapta nu m-ar satisface, dacă nu-s eu vreau la volan! Şi în acte.
Dincolo de faptul că majoritatea celor cu averi se simt mai frumoşi şi mai puternici şi (uneori) pe bună dreptate, dincolo de faptul că mulţi sunt nişte moşi libidinoşi, mai sunt şi excepţii. De curând, am cunoscut una. M-a impresionat prin educaţie, maniere şi umorul deloc uber-cizelat. Precizez că nu era gay. Ba chiar era şi el cu o uber-lady. Mi-a plăcut mult de ei. Îşi trăiau uber-condiţia cu picioarele pe pământ. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Un uber-domn sau o uber-doamnă, un cont în Elveţia şi ceva timp la dispoziţie.
Un sfat? Grăbiţi-vă, că durerile de spate nu iartă pe nimeni!
În afară de mama, nu prea sun pe nimeni. Nu dau telefoane de curtoazie, ci doar de necesitate. Fiindcă prefer să mă întâlnesc cu un om decât să fac muşchi la timpan. De asta, rarele mele telefoane de “mi-e dor de tine” sunt privite circumspect, cel puţin într-o primă fază.
Întotdeauna am fost aşa. Şi cu prietenele şi cu prietenii mei. Iar experienţa m-a învăţat că niciodată nu e bine să suni dacă nu ai ceva de zis. Ceva , orice. Că ai fost la piaţă. Că te-ai stricat la stomac. Că ai mâncat de dimineaţă. Că ţi-ai băut cafeaua. Orice, oricât de banal. Ai nevoie de un subiect de pornire, de la care discuţia poate curge înspre câte minute ai.
Iar cu băieţii… primul meu prieten care a observat năravul ăsta cu telefonul mut a fost prin clasa a zecea. Cică a făcut el un experiment: nu m-a sunat două zile, iar eu n-am zis nimic. Încrezută eram de mică. Şi pe măsură ce trece timpul, sunt tot mai convinsă că un tip care te vrea, te caută. Că un tip care te vrea nu ţine cont cine şi de câte ori sună. Că un tip care te vrea insistă. Nu face chestiile astea? Nu sunt eu cea care pierde.
Nu în frecvenţa telefoanelor stă o relaţie de suflet (fiindcă nimic nu e obligatoriu pe lumea asta. Un telefon pe zi- cu atât mai puţin. ), însă ea -frecvenţa- este un indice important. Iar lucrurile astea funcţionează unidirecţional, n-o să mă convingeţi de contrariu. Fiindcă în lumea mea, bărbatul e încă vânătorul. Dar un vânător fără puşcă degeaba vrea să fie vânător.
p.s. Nu ştiu de ce am pus melodia asta, dar mă enervează oamenii care au impresia că li se cuvine. În afară de telefoane, bineînţeles :p
), în Lade verzi fabricate înaintea mea, nu ştiu. Fiindcă, între timp, habar nu am dacă se mai pot înmatricula astfel de modele altfel decât piese de muzeu. În fine, îmi amintesc că băiatul ăsta îmi zicea că el, dacă va face Bani (ceea ce eu îi preziceam; maşina şi-o luase singur şi tot aşa o şi întreţinea. Asta, pe vremea când prietenii noştri aveau Maşini, la care nu-şi permiteau nici măcar un plin fără să ceară bani de la părinţi), deci dacă va face Bani, nu se va căsători niciodată. Fiindcă întotdeauna i-ar fi frică să nu-l iubească pe el, ci pe “potenţialul” său din portofel. Că dacă ziceam buzunar sau pantaloni, intram în alte dezbateri.
Şi în acte.
