ŞI BLONDELE GÂNDESC

Şi dragă, ce-mi spui mie, n-ai nişte prietene? Sau nişte tovarăşi de bere, după caz?

Ăsta e un text tipic feminin, cu toate că s-au mai văzut şi câţiva rătăciţi care să ştie articula asemenea idioţenie. Ăia sunt fix cei care au alături excepţia de la regula feminină.

Ori că i-o spui verde-n faţă, ori pe la cafele cu prietenele solidare, cam tot aia e. Cel mai bine ar fi să ţi-o spui în gând, măcar în felul ăsta nu cerşeşti să fii judecată de alţii. Hm, până şi asta e discutabil, că el -nefericitul care face obiectul saturaţiei- nu ştiu dacă mai ajunge în prag de judecare, că nu prea are datele problemei. Vorba aia, pentru ca să facă asta, ar trebui să fie atent la ce-i spui peste 30 secunde. Cum ziceam, discutabil.

“Am cam început să mă satur” e un fel de şantaj emoţional practicat în masă, cu speranţa unei schimbări. Dar ne-am convins după atâta vreme scăpaţi de comunism, că schimbarea se poartă doar în nuanţă, nicidecum în esenţă.
Când începi să-ţi serveşti textul la început, o faci cu încrederea că ai libertatea de a lua viaţa în piept şi nenorocitul la palme. O faci cu încrederea că ai curajul de a-l părăsi în toiul relaţiei de amor, lăsându-l singur şi dezbrăcat de vise. Se-ndură altă duduie de el numaidecât, crede-mă pe mine. Ba una dispusă să-i facă şi friptura soldăţei sau şireturile la papuci. De fapt, ştiai şi tu asta. Deci nu era tocmai el şi obiectul compasiunii tale.

Bine bine, până nu te mai rabzi. Şi îi zici în gura mare, dragă, eu am început să mă cam satur!
O-paaaa. Conexiune stabilită. De o fracţiune de secundă, hai două să fie nevoie până să-şi revină din şoc şi să-şi dea seama că nu e nici un pericol, că mereu începuturile sunt pe placul femeilor. Sau ceva în genul ăsta a citit el într-o revistă de-a ta din baie. După care , conexiune întreruptă la loc şi menţinută aşa. Nu cu TV-ul, bineîinţeles şi nici cu semnalul de la mobil.

Nu vorbesc din filme, vorbesc din realităţi. Şi nu numai ale mele.
Când conexiunea s-a păstrat peste 30 de secunde, clipele începuturilor mărturisite erau regretate.
Însă unele soluţii nu se aplică retroactiv. Iar simţirile nu se livrează pe rând.

Când am terminat să mă satur, am deschis uşa şi-am plecat. Nici măcar n-am anunţat.
Doar am întrerupt conexiunea.

—————————————————
De ce schimbările se produc aşa târziu şi se aplică mereu altora mai norocoşi?

A ei – mai mică şi cotidiană, a lui – măreaţă şi artistică, prin esenţă. Ele iubesc banal şi îşi compun sentimentele din gesturi care nu se văd până nu încep să-ţi lipsească. Ei iubesc elegant şi din când în când, ca în filmele clasice ori dramele poeţilor nefericiţi. Ele iubesc mărunt, ei iubesc platonic.
Ele se exprimă în prăjituri făcute cu stângăcie şi pahare cu apă servite la bot. Ei cumpără inele scumpe cu pietre preţioase, purtate la vedere. Ştiu femei care se ridică din pat pentru bărbatul lor şi altele care îi cedează bucata mai bună de carne. Şi ştiu bărbaţi care plătesc pe alţii ca să schimbe un bec la maşină. Chiar dacă şi o blondă se pricepe la aşa ceva.
Ele se sacrifică bucuros pentru bărbatul lor, într-o dăruire pe care el n-o va putea înţelege decât târziu şi practica, niciodată. Fiindcă bărbatul când iese din zona lui de confort îşi iese din minţi. Cunosc tipi care ştiau să cumpere diamante, dar uitau că există şi flori neîmpachetate. Şi când nu mai era nevoie de diamante, nici o floare din lume nu mai salva situaţia. Iar ei erau pierduţi pentru totdeauna.
Femeile au un regim al lor de hrană pe bază de bucurie pricinuită, efort care nu lasă febră musculară în urmă. Ci doar pură plăcere. Ştiu tipe care dau totul în pat, uitând că mai au şi ceva de primit. Şi le ştiu fericite.

Dar nu ştiu cât din treaba asta are de-a face cu EL şi cu legătura respectivă sau cu nevoia femeii de dăruire, de raţie alimentară descrisă mai sus. Nu ştiu ce legătură are cu sursa.
Fiindcă femeia e mult mai raţională când iubeşte. Femeia nu scrie poezii şi nici nu cumpără inele. Femeia face cartofi prăjiţi. Iar cartofii prăjiţi sunt pe placul multora, însă inelele se dau pe măsură exactă. Femeia are prietene aproape de sufletul ei, fiinţe cu care împărtăşeşte stări, dureri şi bucurii. Femeia e mai în contact cu sentimentele ei şi cu oamenii din jurul lor. În schimb, bărbatul o are doar pe ea – femeia lui. El are amici cu care merge la meciuri sau bea bere, cu care discută de fotbal şi politici aberante. Uitaţi-vă prin oraş la dimensiunile grupurilor de fete şi celor de băieţi. Să vezi doi tipi la o masă poate fi chiar ciudat, în schimb imaginea de două tipe la cafea e dintre cele mai comune.
Şi se ştie că un grup cu cât e mai mic cu atât e mai legat. Pentru femei e important să spună, pentru bărbaţi, cui spun. Ele îşi doresc o rochie de mireasă, un soţ şi musai copii. Ei nu vor o nevastă, dar îşi doresc mireasa şi mama pruncilor săi.

Sunt convinsă că cel mai aproape sufletului unui bărbat este femeia pe care o iubeşte. Iar bărbatul iubeşte mult mai greu decât femeia. Adică, mai rar.

Ziceţi ce vreţi, dar statistica făcută de mine aşa arată: după o relaţie serioasă, o femeie îşi găseşte mult mai repede pe cineva serios decât bărbatul. Se vindecă de el şi se îmbolnăveşte de altul. Însă bărbatul acela are toate şansele să nu se vindece mai niciodată.

… şi când te gîndeşti că îmi doream să fiu băiat…

Pentru că nu pot fi femeie şi curvă, la un loc. Sau chiar dacă.., tot nu m-aş bucura de recunoaşterea livrată o dată cu statutul, aşa cum se întâmplă în cazul ăstora cu codiţe răsucite. Guiţ-guiţ. Pe care femeile îi doresc şi bărbaţii îi invidiază. Când eşti femeie şi scorpioană, toate ouăle şi oţeturile pământului vin într-o mişcare accelerată cu direcţie orientată cu precizie: spre tine. În meniu se adaugă recolta de roşii şi acatiste, oferite de popa în locul mielului de Paşti. Asta ca să nu te plângi că rămâi pe dinafara tradiţiei.

Vreţi bărbaţi cinstiţi? Faceţi-i!!!

Vreţi porci pe masa de Crăciun? Faceţi-vă abonament la sala de “fiţ-nes şi impresii”, ca să căpătaţi rezistenţă fizică, doamnelor, că domnii se holbează a nedumerire. Păcat că tot ei sunt ăia care pricep mai în profunzime frazele astea, chiar dacă nu sunt în target. Paradoxul feminin e că întotdeauna porcul rumenit şi bine făcut va câştiga în faţa pieptului de pui, oricât de ne-la-grătar ar fi el preparat. Ăsta ultimul e întotdeauna sec şi n-are nici un gust, în schimb, celălalt poate fi mai fraged, mai muşchiuleţ…, mai în sos, mai fără soţie.. de preferat. Acuma, şi asta depinde. De cât de tare poţi să strângi din buci când ţi se miaună în receptor despre încă un Revelion în familie. În familia lui, mai exact, care nu te include în nici un chip, nici măcar în coşmarul neveste-sii. Că aia e ocupată toată noaptea dintre ani şi nu neapărat cu somnul, cum ţi-ar plăcea ţie să crezi.

Pfff, ce m-am răcorit!

Mami, când o să fiu mare, o să mă fac porc!

Acuma, problema se pune din fragedă pruncie, unde prima poveste care li se spune băieţeilor e aia cu un singur fluturaş şi mai multe floricele. Greşeală! Apoi urmează faza de învăţat poezii, unde “Căţeluş cu păru’ creţ” e deschizător de drumuri, mai multe simultan, că întotdeauna e bine să ai alternative. Unii au dezvoltat sistemul până la nivele diferite de amante, pe algoritm piramidal.

Ştim cu toţii că multe chestii din copilărie ajung să te urmărească toată viaţa. Pe tine sau pe nevastă-ta, după caz. Reprezentativ pentru poezia din exemplu e versul “Şi se jură că nu fură”, dar l-am prins cu dânsa-ntr-însa, în traducere liberă…

Deci am stabilit, mamele au parte din vină. Cu toate că, degeaba lansezi un produs pe piaţă, dacă n-ai consumator interesat. Că dai faliment, maică, şi te apuci urgent de alt business. Însă produsul acesta are o calitate cu adevărat uimitoare: e reciclabil şi, culmea, nici nu se consumă. Nici măcar psihic, că, în rest, ştim despre spermatogeneza că are “instant” pe etichetă. Un fel de “all you can fuck” – la un împinge tava şi alte cele, pe o scară mai largă.

Curiozitatea mea e însă, când or ajunge la casă, de unde or scoate ei atâtea carduri de credit. Căci tocmai ăla se pierde pe drum – creditul.

p.s. şi tot rămân la părerea din titlu, fiindcă tare trebe’ să fie fain cât încarci nota de plată

Ca să nu zicem că împerecherile încrucişate se poartă în acelaşi grup de prieteni/colegi, o să spunem că ciudate sunt cărările şi bătăile inimii.Ba te-apucă, ba te lasă, şi niciodată nu e cum se plănuieşte, ci cum se nimereşte. Şi atunci e evident că se nimeresc ăia de-i vezi mai des. Ca acele melodii care nu-ţi neapărat plac de la-nceput, dar după ce le tot auzi la radio, ajungi să baţi ritmul pe volan.

Precis aţi păţit chestia asta. Măcar cu colegul de bancă. Voi v-aţi despărţit, iar după o vreme apare în grupul de prieteni cu noua iubită. În datele problemei nu se menţionează actuala stare de spirit a celor despărţiţi, doar existenţa actualei. Actualei fostului.

Aici merge o discuţie, ca la matematică, pornind de la ipoteze:

• dacă “el a fost un nenorocit care nu mă merita!” aş lăsa-o să dovedească toate motivele pentru care i-am dat papucii ticălosului. Şi nu i-aş strica surprizele care o aşteaptă. Mai ales cele neplăcute. E un fel de răzbunare răcoritoare după toate nopţile în care eu încingeam bocete în pernă, în timp ce ei încingeau aşternuturi şifonate.
• dacă “ne-am despărţit de comun acord” o să-i spun că se potrivesc şi că mă bucur pentru ei. Chiar dacă nu pot să mă fac că nu-i văd părul din nas şi picioarele crăcănate. Asta e, una ca mine n-o să mai găsească, ştie şi el! Dar o fi având un suflet mare fata.
• dacă “a fost băiat gigel, săracu’, şi mamei tare îi plăcea” nici n-o să ştiu probabil care din fetele de la masă e cu el. Asta în cazul în care mai ştiu cum arată “el”…

*Evident, postul ăsta e un fel de pamflet. Orice coincidenţă cu realitatea dumneavoastră nu e deloc întâmplătoare. Însă, cu a mea nu are nimic în comun.

Nu e filozofie, nici limba chineză. Lucrurile care nu se întâmplă – oricât de mult ni le-am dori şi oricât de exact am şti cât de puţin efort ar presupune- au un motiv precis pentru care aşa şi rămân. Neefectuate.

Cel mai des atunci când îi găsim ticălosului tot felul de motive obiective pentru care nu a sunat zile la rând. Cea mai mare ticăloşie fiind aia că ajungi şi tu să crezi în ele motive. Imbecile, de altfel: Săracu’, e obosit. Da’ ce bine că nu mă sufocă. îţi spui noaptea pe la 2, când şi nervii ţi-au trecut deja, şi tot somnul, împreună cu orice urmă de raţiune ai fi sperat a-ţi mai lumina creierii vreodată. Dar şi aia s-a dus o dată cu tinereţea. Şi când nici telefonul de la capătul patului nu se mai aprinde, ce pretenţii să mai ai de la focul pasiunii… Iar bezna în care te condamni aduce mai degrabă degete băgate-n ochi, decât alte cele, prin alte locuri, cum ar fi telefoanele -în priză, desigur. Că asta ar fi cam singura şansă de a te scoate la lumină. Dar până şi acumulatorii mor de atâta sărăcie în creditul lui de GSM.

Ar trebui inventată o listă a apelurilor neefectuate. A cadourilor neîmpachetate. A florilor ofilite în căldarea ţigăncii din colţ, în locul paharului de pe noptiera ta. Şi a tuturor bomboanelor negustate la vreme. Împreună cu fiecare gest născut şi crescut doar în capul tău, care n-are picioare, săracul,  şi astfel o scuză valabilă pentru a nu fi cu ele pe pământ.

Pe lângă listă, ar trebui inventaţi şi ochii ăia care să-i ştie importanţa. Atâta timp cât pe ceilalţi n-o să-o putem controla, singura schimbare posibilă e la noi. Şi atunci, decizia ne aparţine. La ce gesturi, bomboane şi ticăloşi suntem dispuşi să renunţăm. Sau ce apeluri neefectuate trecem automat în lista celor nepreluate.

Să-aveţi curaj!

Să lipsească de lângă un bărbat care o doreşte este cel mai mare păcat al unei femei,  după acela de a fi acolo când el n-o vrea.

- Helen Rowland

Probabil aici suntem cu toţii de acord (?) Şi cei păcătoşi şi cei hărţuiţi. Să luăm aminte, că unele păcate se pedepsesc cu moartea fără înviere şi veşnicia fără pomenire. Acuma, eu v-am zis, voi… treaba voastră!

Mi-am amintit acum de una din lecţiile despre tipologia pacientului. Despre ăia care vin la tine după ce au fost la alţi zece medici. Toţi nişte tâmpiţi. Fiecare cu  diagnosticul lui, fiecare cu reţeta fericirii. Concluzia, toţi zece tâmpiţi. Aşa că, se trezesc la uşa cabinetului tău, al unşpelea.

Şi ni s-a spus, niciodată să nu ne bălăcărim colegii de breaslă în faţa pacientului, niciodată să nu îi dăm dreptate. Fiindcă bolile sale nu îşi vor găsi defel leacul. Şi nici şirul căutărilor sale, finalul. Căci idealul nu există. Nici în medicină, nici în iubire. Iar noi suntem doar un număr pe listă. Pe cea a tâmpiţilor.

Tot aşa şi cu înşelatul. Nefericiţi cei care cred c-au fost “aleşi”. Sunt doar încă un număr de tâmpiţi. Cine a trădat o dată o va face înc-o dată. Chiar dacă te iubeşte cum n-a mai iubit pe nimeni. Şi pe ăla de dinaintea ta, tot aşa îl iubea…

-Şi mie de tine. -Ba mai tare, mie. -Mie foarte tare. -Mai tare decât foarte tare, mie. Şi tot aşa, să nu pierdem şirul… -Când, iubito? -Tot timpul, iubitule. -Şi acum? -Acum mi-e deja dor şi pentru mâine deja, dacă şi dorul trebuie plătit în avans zilele astea.

Să fim realişti, dorul e un sentiment natural între cei care se îndrăgesc (indiferent de tipul de relaţie, chiar dacă referirile mele erau la amoruri de telenovelă şi citate din îmbogăţirea reţelei cosmote, salvarea puştilor chinuiţi. De lipsa persoanei iubite şi a unui act de identitate :p), dar dorul nu e ca non-stopul de la colţ. Ci mai degrabă ca ăla de la parter, care închide când ţi-e lumea mai dragă. Sau pofta mai înteţită.

Deci, dacă-i eşti drag, i se va face dor de tine. Mai mult imediat după ce te-a văzut (că doar nu degeaba s-a inventat prefixul “putere” la substantivul “obişnuinţă”), ulterior din ce în ce mai puţin. Şi asta nicidecum din cauză că intră iubirea la apă, ci din cauză că omul mai are şi alte lucruri de făcut decât să stea să-i fie dor de tine. Repet, asta nu înseamnă că nu mai vrea să te vadă, că nu i-ar face plăcere, că îţi dă papucii. Înseamnă doar că are şi el o viaţă a lui. (a, şi că nu e prefăcut)

Ceea ce nici nu e atât de grav, dacă întrebi bătrânii sau blondele.

Ştiţi cum e chestia cu pata care ţi se pune când vrei fix bluza aia galbenă că ţi se asortează la şosete. Doar că bluza e în coşu’ de rufe şi nu-ţi dă prin cap să schimbi şosetele. Sau să le asortezi la chiloţi.

Multă bătaie de cap până să dau de ea într-o librărie. Ştiţi cum a fost…ca atunci când auzi de o prăjitură că e senzaţională, că îţi duce papilele gustative pe cele mai înalte culmi ale plăcerilor senzoriale, da’ când apuci să-ţi bagi boticul în prima bucăţică din minunea glazurată ţi se taie pofta ca maioneza şi te loveşte greaţa instantaneu. Aşa şi eu cu cartea.

Bărbaţii preferă scorpiile, s-a decis în unanimitate. Le preferă ca orice deţinătoare de păr creţ care îşi dă toate economiile pe cele mai performante fiare de întins podoaba. Oamenii îşi doresc ceea ce nu au. Şi chiar dacă pentru fiecare scorpie există un bărbat care s-a săturat de ea, asta nu îl încălzeşte cu nimic pe următorul nenorocit. Vrea şi el să rişte! Ideea e că scorpie înseamnă inaccesibil (sau greu disponibil). Înseamnă alunecat printre degete. Instabilitate. Doar că la un moment dat, bărbaţii vor obosi. Şi asta e explicaţia pentru fiecare scorpie nemăritată: nu a ştiut să se îmblânzească la timp. Asta, fiindcă nu toate scorpiile sunt scorpii isteţe.

Concluzia e că nu avem nevoie de cărţi care să ni-i traducă pe ai noştri. Şi nici pe noi, până la urmă. Pentru că ştiu, de fiecare dată când mă îndrăgostesc îmi trimit la hibernat orice simţ al logicii practice. Şi nu mă gândesc decât la momentul prezent. Şi pentru că ştiu că pot fi o scorpie cu diplomă, dacă se dau. Doar nu pot fi scorpie atunci când vreau.

Iar eu iubitului meu o să-i răspund la telefon de câte ori am să pot. Asta nu înseamnă că duc bietul aparat după mine la budă. Dar o să-mi şi fac loc pentru el în agenda zilei oricând va avea nevoie de mine. Pentru că ajutorul trebuie oferit atunci când are un rost. Şi dacă o să mi se facă un chef nebun de o poveste cu fetele, nu o să cer voie nimănui să mă duc. Pentru că mai bine îi laşi libertatea de a se simţi bine altundeva decât să arestezi la domiciliu o mutră morocănoasă. Iar el va şti chestia asta. Fiindcă să te pierzi pe tine e cea mai mare prostie pe care ai putea-o face. Chiar şi în numele iubirii.

Şi pentru că nu am nevoie de nici un filozof cu pretenţii de om să mă înveţe cum să mă port pentru a-l pune pe dânsu’ pe jar. Pentru că teatrul se plăteşte în timpi în lumea reală. Iar eu tocmai asta nu am. De pierdut.

Cartea e o porcărie, iar titlul românesc chiar are legătură cu conţinutul…e despre disperatele care vor să-i prindă în mreje. Pe viaţă. Doar grijă mare, gagici, că cine sapă groapa altuia…ia singură marea ţeapă!

Asta e următoarea carte pe care o voi citi.

Nu ştiu dacă aţi băgat de seamă, de la o vreme, la mine în blogroll stă oacheşă Simona Catrina, o tipă care scrie din Canada pentru Tango din România. Gagica e demenţială. Ce zice şi cum zice. Savuros. Iar ultimul ei post în stilul caracteristic este probabil cel mai lung articol citit de mine din scoarţă-n scoarţă în ultima vreme (ca să nu zic dintotdeauna). Iar în completare la fix vine şi comentariul ăsta.

Fetelor, luaţi notiţe! Eu mă duc să-mi iau cartea. Primul pas va fi făcut, apoi urmează toţi ceilalţi… şontîc-şontîc.

p.s. Văzusem cartea în librărie, dar titlul m-a speriat de la prima vedere. În asemenea hal, că am făcut urgent stânga-mprejur. Ce ţi-e şi cu traducerile astea…