ŞI BLONDELE GÂNDESC

Este un citat al domnului Cătălin Botezatu în preaminunata emisiune “Burlacul”. Nu comentez personajul, nici nu jignesc publicul. Mai ales că Botezatu mi se pare o maşinărie de făcut bani, prostit dudui şi vândut pe sine însuşi. Până aici numai de bine. Aşa s-a exprimat Burlaguru despre una din concurente: e genul de femeie care va face compromisuri pentru o viaţă mai bună. (şi dacă m-aş crede deşteaptă, aş întreba: mai bună decât ce? Dar mă abţin. Să continuăm…)

Nu vi se pare un oximoron? O nepotrivire? O hiperbolă în adjectivul ăla “bună”? O imbecilitate rară? Să vedem cam de ce compromisuri ar fi vorba: să-l crezi când îţi spune că e la birou vineri seara la 10. Să nu te superi când brusc îl loveşte urgenţa la nunta verişoarei tale. Fiindcă apreciezi că s-a-nfiinţat. Cu plic, cu tot. Să te faci că plouă când el se duce din nou în delegaţie. Să nu bănuieşti că mai blonda secretară e prea tânără ca să ştie să citească. Serveşte însă la decor. Şi alte cele. Să îl înţelegi când “are”nevoi”. Şi îl ierţi când îţi spune că te-ai îngrăşat. Şi să-l înţelegi când îi creşte burta. O să vină o vreme, când te vei bucura orice i-ar creşte, numa’ să-i crească ceva. (Sufletul de bucurie, tată, la asta mă refeream!) Continuăm compromisurile? Şi crescutul burţilor, cu copii în ele. Ăştia micii sunt cea mai bună garanţie că te alegi cu ceva mai mult decât buza umflată. Ascultaţi la mine, ştiu de la o bună prietenă, care-i deşteaptă şi avocat. Şi m-am plictisit de enumeraţia asta, vreau să trec la următoarea idee.

Imaginea vieţii bune face orice compromis să pălească în ochii duduilor care se visează Monice, la braţ cu Cătălini. E un paradox, pe care nu-l pricep nici să mă pui să stau o zi în cap, că doar doar mi-or veni minţile încoace. Să descriu contra-tabloul unei vieţi bune “fără compromis”? Mi-e lene. Atât vă spun, însă. Acest gen de emisiuni transmit mesaje fundamental greşite. O femeie care se oferă pe tavă face chestia asta din disperare. Bărbatul simte disperarea şi asta nu e chiar cheia atracţiei, credeţi-mă. Iar atunci când cauţi doar bani, asta o să şi găseşti: Doar bani.

Ce zici, te mai gândeşti?

Ieri stăteam la un pahar de vorbă cu o prietenă bună, pe o banală terasă din Bucureşti. Acolo am pus bazele ştiinţifice pentru ceea ce se numeşte sindromul “prea frumos să fie adevărat”. După ce vorbiserăm o seară întreagă, această expresie a concluzionat apoteotic întreaga filosofie ieftină de puştoaice uitate seara lângă o apă plată şi un ice tea. A fost ca încheierile comentariilor dintr-a cincea, pe care ştiam că trebuie să le fac impresionante, fiind probabil singura parte – în care mă bucuram de atenţia profei de română. Trebuie că femeia avea o încredere deosebită în mine, mă lăsa să turui până la epuizare. Epuizarea compunerii, că ideile mele erau din oficiu epuizate, mai ales când venea vorba de chestii în genul “Sobieski şi românii” sau “Amintiri din copilărie”. Şi vorba asta venea destul de des, să zic…

Descrierea sindromului: afectate sunt ambele sexuri, însă la sexul masculin se înregistrează o frecvenţă crescută, simptomele fiind mult mai agresiv prezente. La debut, semnele obiective sunt absente, ele ieşind la suprafaţa minţii femeieşti abia dupa ce ea s-a pierdut cu totul. Şi mintea şi femeia care vine cu ea. După primele semne, în care el îţi spune cât eşti de frumoasă, de deşteaptă şi de devreme acasă, că eşti fată educată şi îi place cum ţii furculiţa în mână, l-ai putea bănui de imaginaţie lacunară acută, subtilă şi cu desăvârşire lipsă. O pui pe seama emoţiilor, dar nici ăsta nu e vreun un păcat, sănătoşi să fim. La cap! Următorul diagnostic diferenţial se face cu o formă comună de gelozie cronică, boală gravă şi incurabilă de altfel, pe care unii dintre noi ne-am dorit-o la partenerii noştri la un moment dat, până Dumnezeu ne-a dat ce ne-am dorit, ca noi să ne putem lua ce ne-a plăcut. Mai mult: LIBERTATEA. Evident, că doar suntem oameni cu scaun la cap. Simptomatologia continuă progresiv cu întrebarea: “Dar iubito, cum de ţi-a plăcut de mine?” Şi unde tu crezi că e momentul să scoţi cea mai nouă periuţă de orgolii masculine şi să execuţi o debarasare profesională de complexe inventate (şi te simţi, din nou, ca într-o provocare academicească la limba şi literatura română), el sărăcuţul începe să se manifeste. Sindromul, evident. Sau varianta cealaltă e că deja s-a plictisit de tine şi de ochii tăi frumoşi din cap şi de tot ce mai aveai ascuns pe-acolo (prin cap, bineînţeles, că în rest n-a prea explorat mititelu’) şi o dă pe aia cu “meriţi ceva ma bun decât mine”. Şi să fim serioşi, că asta e întotdeauna adevărat! Dacă vă imaginaţi vreodată că, în materie de băieţi, tata e pretenţios, staţi să mă vedeţi pe mine!

Revenind, asta cu “5 motive pentru care îmi place de tine” e prea stilul revistei Cosmopolitan şi nu mă pot alia cu concurenţa. Şi nici stilul unui bărbat lipsit de frustrări şi sigur pe el. Nu mă înţelegeşi greşit, ştiu prea bine că le place să fie alintaţi şi răsfăţaţi şi etc, dar mai ştiu şi că nu e tocmai indicat să înşiri mai mult de 3 minciuni într-o enumeraţie. Se prind şi ei. Doar se presupune că au trecut testul iniţial al minimului de IQ admis.

Confirmarea diagnosticului (deja de o vreme prezumtiv în capul unei fete isteţe) se întâmplă atunci când tânărul prestează un circ de toată frumuseţea în plin vid epic şi te scoate pe tine vinovata number one. Iar tu te uiţi tâmpită, nu ştii de unde i se trage omului sau dacă a mâncat stricat aseară, când indicele de bună dispoziţie prevestea o dimineaţă cu potenţial. Nici nu te scuzi (că vorba vine, te acuzi), nici nu te cerţi. Absurditatea unor situaţii chiar te poate lăsa fără cuvinte. Credeţi-mă, mi s-a întâmplat. (Bine, nu de chiar aşa multe ori :p)

Prognostic: prost spre foarte prost. Nu se moare, decât de inimă rea. Aici prevalenţa sexelor e incertă. Studiile arată că, în general, femeile sunt mai slabe de inimă, dar sindromul ăsta merge pe alt sistem. N-are treabă cu inima, are treabă cu complexele lui de inferioritate. De care inferioritate – irelevant. Ştiţi, mie mi-a zis unul că el ştie că stau cu el doar până îmi găsesc pe altul mai cu bani. Dincolo de mitocănia maximă, am apreciat absoluta lui lipsă de înţelegere faţă de tot ceea ce eram eu.

Dacă un tip vede la tine doar hainele pe care le îmbraci şi furculiţele pe care le mânuieşti, poate ai merita să găseşti pe unul care să ştie şi el asorta ţoale şi tăia elegant friptura. Tocmai ca să nu se mai minuneze de talentele tale şi să aibă timp să descopere altele… Dada, felul acela fermecător în care ştii să-ţi joci cuvintele în propoziţii. Felul în care le pui punct, dar laşi semne de-ntrebare. Sau poate felul în care ţi se sucesc genele şi ţi se-nvârt ochii în cap. Lucruri care ţin de tine şi nu de dulapul tău. Emoţii pe care le poţi trezi tu şi nu tacâmurile din dotare. Cu toate că şi alea-s importante. Dar să fie bilateral prezente. Tocmai ca să nu ne mai minunăm atâta de lucruri auxiliare.

Faza terminală: întrucât sindromul nu se vindecă niciodată (eventual poate fi ţinut sub control), va ajunge să-ţi mănânce zilele şi ficaţii. Aşadar sfatul meu e să nu aştepţi să-ţi pierzi minţile după un caz pierdut. Nu zic să cauţi un tip care să nu te aprecieze. Dar nici unul care să te facă să te simţi vinovată fiindcă eşti prea bună. Pentru el.

————

Lângă noi, un cuplu banal (nu ştiu dacă prietena mea l-a observat): el în cămaşă albă clasică, dar cu nişte ochi verzi care nu se mai dezlipeau de ea. Pe ea n-o vedeam prea bine că erau cumva în lateral-spatele meu, dar şi fata se încadra în limitele comunului, că dacă ar fi fost vreo ceva ieşită din comun, aş fi observat-o din prima. Dar se potriveau la fix: nici unul mai bun decât celălalt, ci fiecare cel mai bun pentru celălalt.

În ultima vreme am aşa o senzaţie că joc rolul principal în filmul “prietenul nostru, fraierul nostru”. Cu acutizări repetate, încât aproape aş putea spune că am dezvoltat un algoritm pe faza asta.

Credeţi că respectul şi bunul simţ ies dintr-o schemă a prieteniei? Nici vorbă, dragilor, niciodată! Oricât de mult aş şti că se bucură mama când o sun, încerc să evit ora prânzului în weekend. Că nu vreau să-i deranjez pe oameni de la masă, chiar dacă sunt părinţii mei. De fapt, mai ales că sunt părinţii mei.

Şi unde mai demult aveam probleme de genul…că nu pricepeam de ce abandonăm bunele maniere şi minimele reguli de curtoazie când vine vorba de “ai noştri”, bazându-ne doar pe iluzia că “ni se cuvine“, acum am trecut la următorul nivel de dilemă, unde nici măcar prietenii/rudele nu mai fac subiectul acesteia, ci nişte iluştri necunoscuţi. Ce vreau să spun e că oricât de iluştri, tot necunoscuţi. Şi tot n-am nici o vină. Şi, mai ales, nici o obligaţie.

Iar un soţ care-şi ia peste picior soţia, doi prieteni care se jignesc sub acoperirea “că glumim”, un bărbat care nu deschide uşa doamnei de lângă el, un şef care e mai mult stăpân şi mai puţin om … toţi ăştia îşi anulează calitatea, de orice (altă) natură ar fi ea. Fiindcă atunci când nu construieşti pe natura ta de “om”, pe cât de înalt edificiul, pe atât de rapid ţi se duce dracului înălţimea. De la stele la pământ, distanţa se măsoară în timp. Indiferent de direcţie. Cu precizarea că cea descendentă se parcurge cu viteza luminii. Luminii puse pe natura aia a ta, care lipseşte cu desăvârşire. Nu înseamnă că, dacă nu se văd, nu există. Vezi titlul.

Câtă distanţă poţi pune între doi oameni, doar fiindcă te străduieşti fără măsură.

Teatrul nu-şi are locul nici măcar pe scenă, atunci când e prost jucat. Mai bine să fii un figurant impecabil, decât un erou ratat. Şi vei fi mai apreciat. E greşit ca atunci când nu poţi pune suflet, să laşi impresia că pui. Lucrurile astea se văd de la o poştă, ca atunci când seara îţi promite că te ia de nevastă, iar dimineaţa nu-ţi mai ştie nici numele mic.

Şi aveţi grijă, mulţi au senzor la ipocrizie. Doar nu veţi fi crezut că blondele l-au inventat! Mai bine ne încruntăm sincer, decât să rânjim cu toţii dinţii. E urât. Read the rest…

Şi dragă, ce-mi spui mie, n-ai nişte prietene? Sau nişte tovarăşi de bere, după caz?

Ăsta e un text tipic feminin, cu toate că s-au mai văzut şi câţiva rătăciţi care să ştie articula asemenea idioţenie. Ăia sunt fix cei care au alături excepţia de la regula feminină.

Ori că i-o spui verde-n faţă, ori pe la cafele cu prietenele solidare, cam tot aia e. Cel mai bine ar fi să ţi-o spui în gând, măcar în felul ăsta nu cerşeşti să fii judecată de alţii. Hm, până şi asta e discutabil, că el -nefericitul care face obiectul saturaţiei- nu ştiu dacă mai ajunge în prag de judecare, că nu prea are datele problemei. Vorba aia, pentru ca să facă asta, ar trebui să fie atent la ce-i spui peste 30 secunde. Cum ziceam, discutabil.

“Am cam început să mă satur” e un fel de şantaj emoţional practicat în masă, cu speranţa unei schimbări. Dar ne-am convins după atâta vreme scăpaţi de comunism, că schimbarea se poartă doar în nuanţă, nicidecum în esenţă.
Când începi să-ţi serveşti textul la început, o faci cu încrederea că ai libertatea de a lua viaţa în piept şi nenorocitul la palme. O faci cu încrederea că ai curajul de a-l părăsi în toiul relaţiei de amor, lăsându-l singur şi dezbrăcat de vise. Se-ndură altă duduie de el numaidecât, crede-mă pe mine. Ba una dispusă să-i facă şi friptura soldăţei sau şireturile la papuci. De fapt, ştiai şi tu asta. Deci nu era tocmai el şi obiectul compasiunii tale.

Bine bine, până nu te mai rabzi. Şi îi zici în gura mare, dragă, eu am început să mă cam satur!
O-paaaa. Conexiune stabilită. De o fracţiune de secundă, hai două să fie nevoie până să-şi revină din şoc şi să-şi dea seama că nu e nici un pericol, că mereu începuturile sunt pe placul femeilor. Sau ceva în genul ăsta a citit el într-o revistă de-a ta din baie. După care , conexiune întreruptă la loc şi menţinută aşa. Nu cu TV-ul, bineîinţeles şi nici cu semnalul de la mobil.

Nu vorbesc din filme, vorbesc din realităţi. Şi nu numai ale mele.
Când conexiunea s-a păstrat peste 30 de secunde, clipele începuturilor mărturisite erau regretate.
Însă unele soluţii nu se aplică retroactiv. Iar simţirile nu se livrează pe rând.

Când am terminat să mă satur, am deschis uşa şi-am plecat. Nici măcar n-am anunţat.
Doar am întrerupt conexiunea.

—————————————————
De ce schimbările se produc aşa târziu şi se aplică mereu altora mai norocoşi?

A ei – mai mică şi cotidiană, a lui – măreaţă şi artistică, prin esenţă. Ele iubesc banal şi îşi compun sentimentele din gesturi care nu se văd până nu încep să-ţi lipsească. Ei iubesc elegant şi din când în când, ca în filmele clasice ori dramele poeţilor nefericiţi. Ele iubesc mărunt, ei iubesc platonic.
Ele se exprimă în prăjituri făcute cu stângăcie şi pahare cu apă servite la bot. Ei cumpără inele scumpe cu pietre preţioase, purtate la vedere. Ştiu femei care se ridică din pat pentru bărbatul lor şi altele care îi cedează bucata mai bună de carne. Şi ştiu bărbaţi care plătesc pe alţii ca să schimbe un bec la maşină. Chiar dacă şi o blondă se pricepe la aşa ceva.
Ele se sacrifică bucuros pentru bărbatul lor, într-o dăruire pe care el n-o va putea înţelege decât târziu şi practica, niciodată. Fiindcă bărbatul când iese din zona lui de confort îşi iese din minţi. Cunosc tipi care ştiau să cumpere diamante, dar uitau că există şi flori neîmpachetate. Şi când nu mai era nevoie de diamante, nici o floare din lume nu mai salva situaţia. Iar ei erau pierduţi pentru totdeauna.
Femeile au un regim al lor de hrană pe bază de bucurie pricinuită, efort care nu lasă febră musculară în urmă. Ci doar pură plăcere. Ştiu tipe care dau totul în pat, uitând că mai au şi ceva de primit. Şi le ştiu fericite.

Dar nu ştiu cât din treaba asta are de-a face cu EL şi cu legătura respectivă sau cu nevoia femeii de dăruire, de raţie alimentară descrisă mai sus. Nu ştiu ce legătură are cu sursa.
Fiindcă femeia e mult mai raţională când iubeşte. Femeia nu scrie poezii şi nici nu cumpără inele. Femeia face cartofi prăjiţi. Iar cartofii prăjiţi sunt pe placul multora, însă inelele se dau pe măsură exactă. Femeia are prietene aproape de sufletul ei, fiinţe cu care împărtăşeşte stări, dureri şi bucurii. Femeia e mai în contact cu sentimentele ei şi cu oamenii din jurul lor. În schimb, bărbatul o are doar pe ea – femeia lui. El are amici cu care merge la meciuri sau bea bere, cu care discută de fotbal şi politici aberante. Uitaţi-vă prin oraş la dimensiunile grupurilor de fete şi celor de băieţi. Să vezi doi tipi la o masă poate fi chiar ciudat, în schimb imaginea de două tipe la cafea e dintre cele mai comune.
Şi se ştie că un grup cu cât e mai mic cu atât e mai legat. Pentru femei e important să spună, pentru bărbaţi, cui spun. Ele îşi doresc o rochie de mireasă, un soţ şi musai copii. Ei nu vor o nevastă, dar îşi doresc mireasa şi mama pruncilor săi.

Sunt convinsă că cel mai aproape sufletului unui bărbat este femeia pe care o iubeşte. Iar bărbatul iubeşte mult mai greu decât femeia. Adică, mai rar.

Ziceţi ce vreţi, dar statistica făcută de mine aşa arată: după o relaţie serioasă, o femeie îşi găseşte mult mai repede pe cineva serios decât bărbatul. Se vindecă de el şi se îmbolnăveşte de altul. Însă bărbatul acela are toate şansele să nu se vindece mai niciodată.

… şi când te gîndeşti că îmi doream să fiu băiat…

Pentru că nu pot fi femeie şi curvă, la un loc. Sau chiar dacă.., tot nu m-aş bucura de recunoaşterea livrată o dată cu statutul, aşa cum se întâmplă în cazul ăstora cu codiţe răsucite. Guiţ-guiţ. Pe care femeile îi doresc şi bărbaţii îi invidiază. Când eşti femeie şi scorpioană, toate ouăle şi oţeturile pământului vin într-o mişcare accelerată cu direcţie orientată cu precizie: spre tine. În meniu se adaugă recolta de roşii şi acatiste, oferite de popa în locul mielului de Paşti. Asta ca să nu te plângi că rămâi pe dinafara tradiţiei.

Vreţi bărbaţi cinstiţi? Faceţi-i!!!

Vreţi porci pe masa de Crăciun? Faceţi-vă abonament la sala de “fiţ-nes şi impresii”, ca să căpătaţi rezistenţă fizică, doamnelor, că domnii se holbează a nedumerire. Păcat că tot ei sunt ăia care pricep mai în profunzime frazele astea, chiar dacă nu sunt în target. Paradoxul feminin e că întotdeauna porcul rumenit şi bine făcut va câştiga în faţa pieptului de pui, oricât de ne-la-grătar ar fi el preparat. Ăsta ultimul e întotdeauna sec şi n-are nici un gust, în schimb, celălalt poate fi mai fraged, mai muşchiuleţ…, mai în sos, mai fără soţie.. de preferat. Acuma, şi asta depinde. De cât de tare poţi să strângi din buci când ţi se miaună în receptor despre încă un Revelion în familie. În familia lui, mai exact, care nu te include în nici un chip, nici măcar în coşmarul neveste-sii. Că aia e ocupată toată noaptea dintre ani şi nu neapărat cu somnul, cum ţi-ar plăcea ţie să crezi.

Pfff, ce m-am răcorit!

Mami, când o să fiu mare, o să mă fac porc!

Acuma, problema se pune din fragedă pruncie, unde prima poveste care li se spune băieţeilor e aia cu un singur fluturaş şi mai multe floricele. Greşeală! Apoi urmează faza de învăţat poezii, unde “Căţeluş cu păru’ creţ” e deschizător de drumuri, mai multe simultan, că întotdeauna e bine să ai alternative. Unii au dezvoltat sistemul până la nivele diferite de amante, pe algoritm piramidal.

Ştim cu toţii că multe chestii din copilărie ajung să te urmărească toată viaţa. Pe tine sau pe nevastă-ta, după caz. Reprezentativ pentru poezia din exemplu e versul “Şi se jură că nu fură”, dar l-am prins cu dânsa-ntr-însa, în traducere liberă…

Deci am stabilit, mamele au parte din vină. Cu toate că, degeaba lansezi un produs pe piaţă, dacă n-ai consumator interesat. Că dai faliment, maică, şi te apuci urgent de alt business. Însă produsul acesta are o calitate cu adevărat uimitoare: e reciclabil şi, culmea, nici nu se consumă. Nici măcar psihic, că, în rest, ştim despre spermatogeneza că are “instant” pe etichetă. Un fel de “all you can fuck” – la un împinge tava şi alte cele, pe o scară mai largă.

Curiozitatea mea e însă, când or ajunge la casă, de unde or scoate ei atâtea carduri de credit. Căci tocmai ăla se pierde pe drum – creditul.

p.s. şi tot rămân la părerea din titlu, fiindcă tare trebe’ să fie fain cât încarci nota de plată

Ca să nu zicem că împerecherile încrucişate se poartă în acelaşi grup de prieteni/colegi, o să spunem că ciudate sunt cărările şi bătăile inimii.Ba te-apucă, ba te lasă, şi niciodată nu e cum se plănuieşte, ci cum se nimereşte. Şi atunci e evident că se nimeresc ăia de-i vezi mai des. Ca acele melodii care nu-ţi neapărat plac de la-nceput, dar după ce le tot auzi la radio, ajungi să baţi ritmul pe volan.

Precis aţi păţit chestia asta. Măcar cu colegul de bancă. Voi v-aţi despărţit, iar după o vreme apare în grupul de prieteni cu noua iubită. În datele problemei nu se menţionează actuala stare de spirit a celor despărţiţi, doar existenţa actualei. Actualei fostului.

Aici merge o discuţie, ca la matematică, pornind de la ipoteze:

• dacă “el a fost un nenorocit care nu mă merita!” aş lăsa-o să dovedească toate motivele pentru care i-am dat papucii ticălosului. Şi nu i-aş strica surprizele care o aşteaptă. Mai ales cele neplăcute. E un fel de răzbunare răcoritoare după toate nopţile în care eu încingeam bocete în pernă, în timp ce ei încingeau aşternuturi şifonate.
• dacă “ne-am despărţit de comun acord” o să-i spun că se potrivesc şi că mă bucur pentru ei. Chiar dacă nu pot să mă fac că nu-i văd părul din nas şi picioarele crăcănate. Asta e, una ca mine n-o să mai găsească, ştie şi el! Dar o fi având un suflet mare fata.
• dacă “a fost băiat gigel, săracu’, şi mamei tare îi plăcea” nici n-o să ştiu probabil care din fetele de la masă e cu el. Asta în cazul în care mai ştiu cum arată “el”…

*Evident, postul ăsta e un fel de pamflet. Orice coincidenţă cu realitatea dumneavoastră nu e deloc întâmplătoare. Însă, cu a mea nu are nimic în comun.

Nu e filozofie, nici limba chineză. Lucrurile care nu se întâmplă – oricât de mult ni le-am dori şi oricât de exact am şti cât de puţin efort ar presupune- au un motiv precis pentru care aşa şi rămân. Neefectuate.

Cel mai des atunci când îi găsim ticălosului tot felul de motive obiective pentru care nu a sunat zile la rând. Cea mai mare ticăloşie fiind aia că ajungi şi tu să crezi în ele motive. Imbecile, de altfel: Săracu’, e obosit. Da’ ce bine că nu mă sufocă. îţi spui noaptea pe la 2, când şi nervii ţi-au trecut deja, şi tot somnul, împreună cu orice urmă de raţiune ai fi sperat a-ţi mai lumina creierii vreodată. Dar şi aia s-a dus o dată cu tinereţea. Şi când nici telefonul de la capătul patului nu se mai aprinde, ce pretenţii să mai ai de la focul pasiunii… Iar bezna în care te condamni aduce mai degrabă degete băgate-n ochi, decât alte cele, prin alte locuri, cum ar fi telefoanele -în priză, desigur. Că asta ar fi cam singura şansă de a te scoate la lumină. Dar până şi acumulatorii mor de atâta sărăcie în creditul lui de GSM.

Ar trebui inventată o listă a apelurilor neefectuate. A cadourilor neîmpachetate. A florilor ofilite în căldarea ţigăncii din colţ, în locul paharului de pe noptiera ta. Şi a tuturor bomboanelor negustate la vreme. Împreună cu fiecare gest născut şi crescut doar în capul tău, care n-are picioare, săracul,  şi astfel o scuză valabilă pentru a nu fi cu ele pe pământ.

Pe lângă listă, ar trebui inventaţi şi ochii ăia care să-i ştie importanţa. Atâta timp cât pe ceilalţi n-o să-o putem controla, singura schimbare posibilă e la noi. Şi atunci, decizia ne aparţine. La ce gesturi, bomboane şi ticăloşi suntem dispuşi să renunţăm. Sau ce apeluri neefectuate trecem automat în lista celor nepreluate.

Să-aveţi curaj!

Să lipsească de lângă un bărbat care o doreşte este cel mai mare păcat al unei femei,  după acela de a fi acolo când el n-o vrea.

- Helen Rowland

Probabil aici suntem cu toţii de acord (?) Şi cei păcătoşi şi cei hărţuiţi. Să luăm aminte, că unele păcate se pedepsesc cu moartea fără înviere şi veşnicia fără pomenire. Acuma, eu v-am zis, voi… treaba voastră!