A fost băiatul pe care l-am iubit necondiţionat, stupid, copilăreşte, ca o idioată. A fost primul meu moment de te iubesc ratat, când el mi-a spus şi eu i-am mulţumit. (Ulterior, au urmat şi altele) Parcă ceva semne de luminiţe în toată ceaţa din capul meu mai răsăreau, dar se stingeau iute. A fost singurul cu care m-am împăcat după o despărţire, asta nefiind ultima greşeală făcută în pseudorelaţia respectivă. La final, ne-am despărţit fiindcă m-a minţit că pleacă cu ai lui la ţară, când, de fapt, a rămas cu tată-so şi frate-so să se uite la un meci. L-am sunat a doua zi dimineaţa pe fix şi mi-a răspuns, de unde am tras rapid concluzia că nu se va fi sculat cu căţel şi purcel duminica la 7 ca să prindă Liturghia din Sibiu. Îmi amintesc şi-acum vocea care-mi ieşea din gură şi-l întreba dacă-şi aminteşte că i-am zis eu mai demult (asta însemnând cu vreo 2 săptămâni în urmă -trist, nene!) că nu mă va lua şi-a treia oară de proastă. Că-mi ajung două ori cât pentru o viaţă.

Dar nu ştiam, când îi spuneam asta, că el se va mulţumi cu dojeneala telefonică, ba va fi chiar recunoscător pentru tonul meu calm şi cuvintele calde şi că nu va încerca nicicum să schimbe deznodământul vorbelor pronunţate. Că nu-şi va cere iertare. Apoi, nu mi-au mai ajuns mie lacrimile să plâng. Stăteam în fiecare luni la 5 după perdeaua din camera mea să-l văd. Ieşea de la meditaţii la română, că avea BAC. Uneori prindea roşu şi-l vedeam mai mult. Apoi mergea spre staţia de autobuz. Că nici ăsta nu stătea-n Sibiu cu casa, de parcă mie mi-au plăcut de mică treburile la distanţă. 15 km când eşti minor şi fără şofer personal înseamnă relaţie la distanţă în toată regula! Ceea ce şi era, doar că fără legătură cu geografia; aveam şi eu ulterior să aflu.

Băiatul era un mincinos. Patologic, sincer vorbind. Mi-a zis că mă-sa-i bolnavă şi trebuie operată (de fapt, pe ea doar o durea spatele ca pe orice mamă- aveam să aflu mult mai târziu de la frate-so, cu care aveam o amiciţie cât două enter-uri pe mIRC), doar-doar m-o impresiona cumva.Deşi eu eram gata impresionată, nu era rost de astfel de gogoşi. El avea părul creţ şi mintea ascuţită, plus că ştia plânge frumos. Era suficient pentru clasa a 11a. Când ne-am întâlnit mai după toate lacrimile mele, mi-a spus că între noi s-a băgat destinul şi că el era să moară de durerea mea. Nici acum nu ştiu cum vine asta. Dar mi-a mai zis că s-a gândit în sinea lui, că, dacă el ar fi murit, oare aş fi mers la-nmormântare? Dar, staţi, că nu ştiţi care-i culmea. Că mă gândisem şi eu!!! ĂLA a fost momentul când mi-am dat seama cât de rău îmi sucise minţile în exact direcţia pe care-o voia. M-am speriat atât de rău, că şi lacrimile s-au oprit ca sughiţul după un bau. Bau-bau!

Noroc că nevastă-sa-i străineză şi nu ştie citi bloguri, ca să-i afle năravul proaspătului mire. Deşi cărarea precis o are altfel. Da, mincinosul mincinoşilor s-a însurat. Am avut această intuiţie cum nu vă pot explica, de la o poză în care el nici măcar nu apărea. Iar acum, când am fost acasă, am primit, fără să cer, şi confirmarea: s-a-nsurat. Mă bucur pentru el, deşi, sincer mai mult m-aş fi bucurat să se călugărească.

De foştii dumneavoastră ce mai ştiţi?

foto

De exemplu. De fapt, personajele următorului exemplu pot fi oricare bărbat şi femeie din oricare colţ al acestei lumi. Exceptând acele exemplare cărora li se rupe, scuzaţi-mi franceza, la modul cel mai evident, cred că nu greşesc cu această generalizare. Şi exceptându-mă pe mine împreună cu tot ce-a fost vreodată “el”-ul meu sau încă este. Bineînţeles.

La ei, critica e întotdeauna constructivă:

• El: “Deseară fac două ture de stadion“
• Ea: “Dada, când o zbura porcu’ dup-o bere şi-o friptană…“

La ele, critica nu e niciodată aducătoare de nimic bun:

• El: “Dragă, parcă te-ai mai îngrăşat…“
• Ea: “!”#¤%&/()=)(/&%¤#”"#¤%&/(( “

După aceste pseudoconversaţii observaţional-predictive, el face două ture şi jumătate de stadion. Ea se consolează cu o prăjitură.

Morala: nu-ţi critica niciodată femeia!

Spiritul competitiv, ăla cu “n-ai tupeu, bă!”, atât de vehiculat în faţa blocului nu se practica şi între fete. Femeile stabilesc legături de altă natură între ele. De acea natură, care niciodată n-ar recunoaşte că da, parcă te-ai făcut cât o vacă, ci care întotdeauna te-ar scoate din casă şi ţi-ar ridica moralul de la pământ. Cum? La cofetărie!

Morala: să criticăm bărbaţii! Doar le facem un bine

foto

Bun, deci mâncase seara biscuiţi. Eu deja ridicam dintr-o sprânceană. Mama întotdeauna discută şi cu pruncii, fiindcă adesea spun adevăruri mai complete decât părinţii. Fetiţa: “Da’ am mâncat de cină tot, să ştiţi. Nişte cârnaţi. Şi după aia, biscuiţi, da’ numa’ câţiva, de mi s-o făcut rău.”

Nu ştiu dumneavoastră, dar eu am mai auzit prunci consumatori de biscuiţi. Ba chiar îmi amintesc cum mă chinuiau în fragedă pruncie să îngurgitez o păpălaşcă de biscuite pisat cu măr, banane sau alte scârboşenii. Pe vremea în care încă nu puteam relata prea bine ce metode de tortură alimentară mi se aplicau. Spre deosebire de acest copil chinuit.

Ştiţi ce mi se pare cel mai trist? Că idioata de mă-sa copilului reuşise să-şi convingă fetiţa că cârnaţii la cină-s sănătoşi, da’ biscuiţii… biscuiţii, domne, ăia-s capu’ tuturor nenorocirilor cu iz verde de bilă proaspăt evacuată. Pe cale inversă, desigur.

Când mă revolt eu ulterior, în absenţa pacientului, evident, mama mă calmează urgent. Cică nu-i nici primul şi nici ultimul caz.Cică vin pruncii pe capete cu maţele-n batistă, fiindcă ameţiţii lor de paznici incompetenţi îi hrănesc cu îngheţată (care-i rece prin însăşi semnificaţia ei) pe caniculă şi maţe fierte în suc propriu. Apoi se miră că ăia-şi varsă tot ce au pe dinăuntrul lor mic şi drăgălaş, de zici că vor să scape şi de îngheţata de anul trecut. Indiferent pe care parte. Cică experienţa se repetă în fiecare an. Aceeaşi caniculă, aceeaşi temperatură la îngheţată. Aceiaşi părinţi tembeli. Doar copiii se succed la tortură, de parcă ar avea de plătit micuţii nişte inconştienţe ce nu ştiu când vor putea fi educate de către medici. Din moment ce nici propria experienţă nu-i învaţă… pe aceşti prea des-puşi-în-funcţie-părinţi.

Mesajul meu pentru ei: fără cârnaţi la copii. Mai bine biscuţi. Tone de biscuiţi. Şi fără îngheţată în toiul caniculei. Mai bine le cumpăraţi o pălărie de soare. Sau şi mai bine: nu faceţi copii.

Dacă vreţi şocuri în continuare, vă recomand clipurile acestei campanii:

sursa foto

să-ţi povestesc exact cum s-a întâmplat: Era mama la cabinet. Lume multă, nimic neobişnuit. Intră pacientul în cauză, solicită prescripţia medicală, mama îi cere documentele. Omul îi arată buletinul. Care el, buletinul, e un act foarte important de avut asupra-ţi, însă el te ajută când mergi la poliţie, nu la doctor. Pentru a-i putea face reţeta cerută, mama avea nevoie de o documentaţie medicală, fiindcă omul tocmai ieşise din spital şi etc. Adică, nu îi poţi da pacientului cam ce îţi imaginezi tu aşa că i s-a întâmplat în spital, că, de-ar fi astfel, l-ai fi putut scuti de tot episodul internării şi i-ai fi dat direct ce voia muşchiul tău degeţesc. Dar nu, de la Evul Mediu încoace, de când s-au ridicat spitale şi s-au inventat specializările medicale, e bine să ţinem cont de ele. De oricare parte a parafei ne-am afla. Omul din poveste n-a prea înţeles exact (chiar dacă i s-a explicat) de ce îi trebuie biletul de ieşire din spital şi alte cele, când el avea buletinul cu el. Dar, într-un final a lăsat actul de identitate şi s-a dus acasă după celelalte documente solicitate.

Când s-a întors, n-a mai stat la coadă, că , deh, mai stătuse o dată. (Iar , la doctor, când spui “multă lume” e de obicei mult mai multă decât îţi imaginezi) A bătut la uşă, mama i-a zis să aştepte puţin că era în mijlocul unei consultaţii. Poate mai erau şi alţii- în afara eroului nostru- cu fundu-n sus pe-acolo, la propriu, vreau să zic. Atunci, s-a enervat ăsta, a dat buzna-n cabinet, pocnind cu biciul lui din curea de piele, cu mâner aurit. Exact ca-n filme, mi-a zis mama. Cică s-au speriat de numa’: şi ea şi asistenta şi pacientul din toiul consultaţiei şi toţi cei din sala de aşteptare. Pocnicnd cu biciul şi răcnind nişte înjurături (pe care mama ca o femeie fină ce este nu le-a reprodus în faţa copilului ei) şi-a cerut buletinul înapoi şi-a zis că lui nu-i mai trebuie nimic altceva.

Evident, eu vă povestesc povestea second-hand, de fapt, third-hand, că am pescuit-o de la tata, care s-a scăpat într-o conversaţie despre episodul cu pricina. Mama cică “uitase” să îmi povestească… Iar pacientul care era în cabinet, s-a nimerit a fi chiar un prieten de-a lu’ tata. Cică ăla a rămas şocat şi tot ce a putut zice a fost că “era, într-adevăr lume multă…” . Ca-n filmele alea psihologice, pe care nimeni nu le înţelege, dar toată lumea le urmăreşte cu speranţă până la capăt.

Ştiţi care e treaba, că eu pe unul ca ăsta l-aş fi trimis la mă-sa cu taxă inversă, dar mama mea e prea doamnă să facă din astea. “Unele cazuri sunt pierdute din start” zice ea .”N-are rost să îţi pui mintea..”. Şi nu vă gândiţi că face referire la starea lor de sănătate fizică. Tocmai de aia, eu cred că unora trebuie să le vorbeşti pe limba lor, dacă ei n-o pricep pe a ta. Iar eu pe aşa unul nici că l-aş mai primi la mine-n cabinet. Doar că legea nu-ţi permite ţie ca medic să refuzi nici un pacient.

Dragă Nina, poftim cultură. Bine că ţi-ai dat fetele la limba germană.

sursa

Diferenţa dintre sexul pe bani şi cel fără bani este că, de obicei, al doilea costă mai mult.

Ca să fie clar din start: blondele care gândesc nu încurajează prostituţia, decât atunci când e de comun acord. Şi nu mă refer la stat, că poziţia acestuia e la fel de clasică precum cea a misionarului. E nevoie de un moment de inspiraţie divină (:P) pentru a o schimba, dar surprizele ulterioare pot fi din cele mai plăcute. Inclusiv pentru nevestele tiriştilor scăpate poate de nişte candidoze, clamidii şi alţi crocobauri.

Şi ca să fie clar imediat după start: blondele care gândesc nu confundă lucrurile, ştiind exact care e diferenţa dintre viol şi prostituţie. Când spun “acord comun”, mă gândesc la schimburile petrecute în cadrul acestei activităţi. Nu judec, nici măcar nu analizez, vreau doar să mă explic: la schimburi intră tarife, părţi trupeşti şi crocobauri. Adică, atunci când plăteşti sau eşti plătit pentru un serviciu, mă gândesc că e bine să ai un contract cu cât mai multe clauze, tocmai fiindcă necunoscutul e periculos când se întâmplă pe pielea ta. Sau prin alte zone anatomice, dar n-aş vrea să intrăm în detalii.

Ştiţi, eu personal am credinţa că sexul fără iubire e o perversiune. Susţin asta până în pânzele albe, iar cei care mă contrazic nu au cunoscut faţa profundă a actului. Evident, piesa se desfăşoară în diferite scene, tocmai acolo stă aventura. Să vezi câte feţe îţi poate descoperi o monedă. Având în vedere aceasta, mărturisesc că nu pot nega prostituţia, dar nici nu o pot înţelege. A da cu împrumut un vagin sau a-l lua cu împrumut pentru 5 minute de plăcere sau câţiva bănuţi. În acest context, nu văd de ce zoofilia e considerată boală de nebuni, dar mersul la vagine de pe stradă, nu. Diferenţa e doar de specia împrumutată, clientul rămânând, în principiu, acelaşi animal. De fapt, nu înţeleg cererea acestei pieţe de nefericiţi. Oferta e o consecinţă naturală a oricărei economii cu aspiraţii de dezvoltare. Aici vorbesc de economia ei, a prostituţiei, că femeia în sine habar n-am cu ce se alege. Am auzit şi eu de omonimul cuvântului “peşte”.

De fiecare dată când merg acasă pe Valea Oltului, văd câte o individă în pantaloni scurţi şi tocuri, indiferent de vreme. Întotdeauna sunt tentată să opresc şi să vorbesc cu ea, dar niciodată nu am apăsat pe frână. Fiindcă îmi e ruşine că văd mai întâi profesia din ea şi abia apoi omul. Dar acesta este adevărul. Însă sunt convinsă că la fel ca şi la mine, în spatele fiecărei profesii stă câte o poveste. Şi nu suntem toţi la fel de norocoşi …

*acest articol a fost scris cu prilejul festivalului urban “Femei pe Mătăsari“, care va închide parţial strada Mătăsari pentru a o da femeilor talentate. Ce-o mai fi însemnând şi asta, cred că merită mers şi văzut Festivalul începe azi, ţine până duminică, iar, de mâine, va exista acolo un “colţ” unde trecătorii îşi pot scrie succint părerea despre prostituţie. E o realitate. Dacă ar trebui să ne dăm cu părerea, habar n-am.

De asta, bărbatului trebuie să îi arăţi. Că vorbeşti serios chiar şi atunci când îl iubeşti.

În primul rând, menţionez pentru cei care au deschis televizorul mai târziu sau pentru cei care-au căzut pradă turbulenţelor întâmplătoare, că nu vorbim despre bani, potenţă sau cât de mare o are cutărică. Şi dat fiind că tocmai am fost eu cam cât de vulgară îmi permite legea bunului simţ, vă rog pe dumneavoastră, cei tentaţi să-mi daţi răspuns, să vă abţineţi. Astăzi vorbim de libertate. Frustrările cu portofele dezbateţi-le în propriile buzunare. Nu aici pe blog.

Dragă Andra, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am înţeles că oricât de confortabilă ţi-ar fi o anumită situaţie, la un moment dat amorţeşti. N-ai observat? Până şi în somn ne mişcăm. Fiindcă nu poţi sta în aceeaşi poziţie o noapte-ntreagă, oricât de mult ţi-ar plăcea la început. Şi-ţi mai spun ceva: să-ţi iei întotdeauna singură libertăţile, să n-aştepţi de la celălalt să ţi le dea. Aşa se nasc frustrările. Prima grijă a fiecăruia dintre cei doi aflaţi într-o relaţie e libertatea sa. Nu a celuilalt. Iar atunci când îţi ştii respecta propriile libertăţi, minciuna şi dezamăgirea nu-şi mai au locul. Dar vezi tu, ce ciudat e că noi, oamenii, adesea ne grăbim a ne ocupa de libertăţile celuilalt, ţinându-le şi cerându-le socoteală, uitând că şi noi avem nişte dorinţe. Chiar nevoi. Culmea e că n-o facem din altruism, nici din egoism, ci din ignoranţă. Din inerţia în care am fost crescuţi să repetăm tipare ale “părinţilor” noştri, la xerox. Perpetuând greşeli şi amplificând frustrări. Mi-ar fi plăcut să îţi răspund mai filozofic, mai psihologic şi relevant, dar am zis cum m-am priceput mai bine. Mai degrabă mai concret, decât poveşti. Şi spune-mi dacă greşesc:

• Target zilnic: un telefon. Scuză-mă, dar aia nu mai e libertate. Prefer să mă sune de 10 ori într-o zi, în care are chef şi dor de mine şi deloc în alta, în care e cu capsa pusă. Că poate mi se ia :p. Nu vreau telefoane date la normă, ci telefoane vorbite cu drag. Niciodată o chestie impusă nu va fi asociată cu ceva plăcut. Nici măcar telefonul cu iubitul/iubita. (Aici îmi amintesc de  lecturile din generală, pe care le-am urât fără să le gust: doar fiindcă erau obligatorii. Poate unele mi-ar fi plăcut.)
• Marea ieşeală: în oraş cu băieţii. Dacă vrea să meargă, ducă-se sănătos. E drept că eu nu sunt tocmai un expert în relaţii, dar pe mine mă ştiu bine. Îmi place să respir! Iar atunci când eu vreau să ies cu prietena mea, îl informez politicos şi n-are decât să înţeleagă. Mi s-a întâmplat. Eram amândouă în oraş, el m-a sunat că-i cu un prieten. Dacă mai sunt locuri la terasă, m-a-ntrebat. I-am spus că da, mai sunt, dar precis nu pentru ei. A înţeles şi nu s-a supărat.
• Răspunsul la-ntrebare. Niciodată nu am înţeles teatrul pe care oamenii îl joacă inclusiv la ei în casă. Eu, atunci când pun o întrebare, aştept un răspuns. Aici sunt ca bărbaţii. Nu vreau să mă gândesc că, dacă-mi spui că s-a umplut gunoiul, de fapt, înseamnă că mă rogi să-l duc. Mie să-mi spui direct să duc gunoiul. Poate n-o să vreau, dar măcar n-o să vreau mai puţin enervată. Libertatea e ca atunci când celălalt te întreabă, să-i răspunzi sincer ce vrei, nu ce crezi că s-ar putea potrivi cu ce vrea el. Ştii de ce? Fiindcă asta merge o dată, de două ori, maxim o lună. După care începi să oboseşti să faci mereu ca el. După care o dată explodezi şi începi să-i reproşezi. Normal, el intră în ceaţă. După ce o lună i-ai fost jumătatea perfectă şi cititoarea de gânduri, brusc îţi tună şi fulgeră mai ceva ca pe coastele Statelor Unite. Iar în cazul ăsta, nu te mira dacă singurele chestii rămase unite vor fi astea: statele, nicidecum destinele voastre. (Ce frumos am zis…)
• Planurile de viitor. Eliberează-te de ele şi niciodată nu pune unui băiat întrebări la care nici el nu are răspunsuri. O fată deşteaptă nu cere direcţii, ci îndreaptă singură paşii pe calea cea bună. O fată deşteaptă nu-i dă niciodată unui băiat ultimatumuri, ci doar îl ajută să se hotărască. Fiindcă oricât de în favoarea ei s-ar soluţiona situaţia, în final toată lumea va şti că fost cu japca. Mai ales ea. Şi ce-am făcut atunci cu “de bunăvoie”? Eliberează-te de orice promisiune şi nu crede în nici o garanţie. Crede doar în moment. E cel mai adevărat lucru pe care îl poţi avea într-o relaţie. ACUMul.

Însă libertate nu e atunci când nu te mai speli seara pe dinţi, fiindcă oricum vine dimineaţa şi trebuie să o iei de la capăt. Să nu confundăm lucrurile. Libertate nu înseamnă că el face duş şi tu te epilezi în baie. Mie nu-mi place nici când mă machiez să se uite cineva la mine. Şi libertate nu e absolut deloc atunci când faci pişu cu uşa deschisă.

Iar libertatea e o premisă a încrederii. Dă-mi libertatea de a rămâne alături de tine, spunea o vorbă celebră (ca să-i mai enervez pe unii cu lipsa mea de originalitate). Eu reformulez: ia-ţi libertatea de a rămâne alături de mine. Şi ne va plăcea la nebunie!

Răspuns: prejudecata cu care am plecat de acasă a fost aia: “Mamă, dacă are mulţi bani, precis vrea să te cumpere. E curvar, mincinos şi libidinos” şi moş de cele mai multe ori, aş adăuga eu. Fiindcă, nu-i aşa, nu e bine să preiei credinţe de acasă fără a le cerne prin propria ta minte. A mea atâta a fost în stare să fete şi, de asta, m-am ţinut bine departe de ei întotdeauna. De tagma asta a bogătanilor, pe care mi-i imaginam cu chelie, ceas mare la mână, bolid cu cutie automată şi o blondă în dreapta. Niciodată eu, nici măcar după ce m-am făcut blondă. Cu toate că locul din dreapta nu m-ar satisface, dacă nu-s eu vreau la volan! Şi în acte.

Dincolo de faptul că majoritatea celor cu averi se simt mai frumoşi şi mai puternici şi (uneori) pe bună dreptate, dincolo de faptul că mulţi sunt nişte moşi libidinoşi, mai sunt şi excepţii. De curând, am cunoscut una. M-a impresionat prin educaţie, maniere şi umorul deloc uber-cizelat. Precizez că nu era gay. Ba chiar era şi el cu o uber-lady. Mi-a plăcut mult de ei. Îşi trăiau uber-condiţia cu picioarele pe pământ. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Un uber-domn sau o uber-doamnă, un cont în Elveţia şi ceva timp la dispoziţie.

Un sfat? Grăbiţi-vă, că durerile de spate nu iartă pe nimeni!

În afară de mama, nu prea sun pe nimeni. Nu dau telefoane de curtoazie, ci doar de necesitate. Fiindcă prefer să mă întâlnesc cu un om decât să fac muşchi la timpan. De asta, rarele mele telefoane de “mi-e dor de tine” sunt privite circumspect, cel puţin într-o primă fază.

Întotdeauna am fost aşa. Şi cu prietenele şi cu prietenii mei. Iar experienţa m-a învăţat că niciodată nu e bine să suni dacă nu ai ceva de zis. Ceva , orice. Că ai fost la piaţă. Că te-ai stricat la stomac. Că ai mâncat de dimineaţă. Că ţi-ai băut cafeaua. Orice, oricât de banal. Ai nevoie de un subiect de pornire, de la care discuţia poate curge înspre câte minute ai.

Iar cu băieţii… primul meu prieten care a observat năravul ăsta cu telefonul mut a fost prin clasa a zecea. Cică a făcut el un experiment: nu m-a sunat două zile, iar eu n-am zis nimic. Încrezută eram de mică. Şi pe măsură ce trece timpul, sunt tot mai convinsă că un tip care te vrea, te caută. Că un tip care te vrea nu ţine cont cine şi de câte ori sună. Că un tip care te vrea insistă. Nu face chestiile astea? Nu sunt eu cea care pierde.

Nu în frecvenţa telefoanelor stă o relaţie de suflet (fiindcă nimic nu e obligatoriu pe lumea asta. Un telefon pe zi- cu atât mai puţin. ), însă ea -frecvenţa- este un indice important. Iar lucrurile astea funcţionează unidirecţional, n-o să mă convingeţi de contrariu. Fiindcă în lumea mea, bărbatul e încă vânătorul. Dar un vânător fără puşcă degeaba vrea să fie vânător.

p.s. Nu ştiu de ce am pus melodia asta, dar mă enervează oamenii care au impresia că li se cuvine. În afară de telefoane, bineînţeles :p

Să vă spun, iniţial mi-e milă de el, că-l ştiu un pitbull frumuşel, şi-ntr-un apartament de două camere, nu i-o fi nici lui pe roze. Apoi, după vreo două ore de lătrat şi trei schelălăieli, mă apucă mila de mine, că vorba aia, “îs şi io om”.  De fapt, doar eu sunt om în povestea cu câinele, eu şi toţi ceilalţi nenorociţi, hărţuiţi de infernul lătrător. Că avem şi vecini. Care vecini au făcut reclamaţii peste reclamaţii, au chemat poliţia şi au răschemat poliţia. Cică n-au ce-i face. Nu câinelui, ci stăpânului. Că pe câine îl rezolvi urgent, dar stăpânului nu prea merge să-i pui ceva în mâncare. Cu toate că l-aş chema la un ospăţ şi i-aş da cât toate nopţile mele nedormite în compania javrei.

Repet, câinele nu are nici o vină. Şi îmi e milă de el, fiindcă e chinuit. Îl lasă singur şi plânge. De fapt, nu latră, ci jeleşte. E un câine chinuit. Dar nici eu nu am nici o vină. Şi nu ştiu de unde să apuc situaţia. Am fost sfătuită să nu mă agit, că se taie cauciucuri la maşini. Mă-nţelegeţi.

Întrebarea mea era: Aţi păţit cumva din astea? Sau ştiţi pe cineva care a păţit? Şi vreo soluţie?

]]> http://siblondelegandesc.ro/2010/09/19/in-fiecare-seara-adorm-in-jale/feed/ 20 http://siblondelegandesc.ro/2010/08/05/compromisuri-pentru-o-viata-mai-buna/ http://siblondelegandesc.ro/2010/08/05/compromisuri-pentru-o-viata-mai-buna/#comments Thu, 05 Aug 2010 20:06:36 +0000 copila blondă http://siblondelegandesc.ro/?p=3614 Este un citat al domnului Cătălin Botezatu în preaminunata emisiune “Burlacul”. Nu comentez personajul, nici nu jignesc publicul. Mai ales că Botezatu mi se pare o maşinărie de făcut bani, prostit dudui şi vândut pe sine însuşi. Până aici numai de bine. Aşa s-a exprimat Burlaguru despre una din concurente: e genul de femeie care va face compromisuri pentru o viaţă mai bună. (şi dacă m-aş crede deşteaptă, aş întreba: mai bună decât ce? Dar mă abţin. Să continuăm…)

Nu vi se pare un oximoron? O nepotrivire? O hiperbolă în adjectivul ăla “bună”? O imbecilitate rară? Să vedem cam de ce compromisuri ar fi vorba: să-l crezi când îţi spune că e la birou vineri seara la 10. Să nu te superi când brusc îl loveşte urgenţa la nunta verişoarei tale. Fiindcă apreciezi că s-a-nfiinţat. Cu plic, cu tot. Să te faci că plouă când el se duce din nou în delegaţie. Să nu bănuieşti că mai blonda secretară e prea tânără ca să ştie să citească. Serveşte însă la decor. Şi alte cele. Să îl înţelegi când “are”nevoi”. Şi îl ierţi când îţi spune că te-ai îngrăşat. Şi să-l înţelegi când îi creşte burta. O să vină o vreme, când te vei bucura orice i-ar creşte, numa’ să-i crească ceva. (Sufletul de bucurie, tată, la asta mă refeream!) Continuăm compromisurile? Şi crescutul burţilor, cu copii în ele. Ăştia micii sunt cea mai bună garanţie că te alegi cu ceva mai mult decât buza umflată. Ascultaţi la mine, ştiu de la o bună prietenă, care-i deşteaptă şi avocat. Şi m-am plictisit de enumeraţia asta, vreau să trec la următoarea idee.

Imaginea vieţii bune face orice compromis să pălească în ochii duduilor care se visează Monice, la braţ cu Cătălini. E un paradox, pe care nu-l pricep nici să mă pui să stau o zi în cap, că doar doar mi-or veni minţile încoace. Să descriu contra-tabloul unei vieţi bune “fără compromis”? Mi-e lene. Atât vă spun, însă. Acest gen de emisiuni transmit mesaje fundamental greşite. O femeie care se oferă pe tavă face chestia asta din disperare. Bărbatul simte disperarea şi asta nu e chiar cheia atracţiei, credeţi-mă. Iar atunci când cauţi doar bani, asta o să şi găseşti: Doar bani.

Ce zici, te mai gândeşti?

Descrierea sindromului: afectate sunt ambele sexuri, însă la sexul masculin se înregistrează o frecvenţă crescută, simptomele fiind mult mai agresiv prezente. La debut, semnele obiective sunt absente, ele ieşind la suprafaţa minţii femeieşti abia dupa ce ea s-a pierdut cu totul. Şi mintea şi femeia care vine cu ea. După primele semne, în care el îţi spune cât eşti de frumoasă, de deşteaptă şi de devreme acasă, că eşti fată educată şi îi place cum ţii furculiţa în mână, l-ai putea bănui de imaginaţie lacunară acută, subtilă şi cu desăvârşire lipsă. O pui pe seama emoţiilor, dar nici ăsta nu e vreun un păcat, sănătoşi să fim. La cap! Următorul diagnostic diferenţial se face cu o formă comună de gelozie cronică, boală gravă şi incurabilă de altfel, pe care unii dintre noi ne-am dorit-o la partenerii noştri la un moment dat, până Dumnezeu ne-a dat ce ne-am dorit, ca noi să ne putem lua ce ne-a plăcut. Mai mult: LIBERTATEA. Evident, că doar suntem oameni cu scaun la cap. Simptomatologia continuă progresiv cu întrebarea: “Dar iubito, cum de ţi-a plăcut de mine?” Şi unde tu crezi că e momentul să scoţi cea mai nouă periuţă de orgolii masculine şi să execuţi o debarasare profesională de complexe inventate (şi te simţi, din nou, ca într-o provocare academicească la limba şi literatura română), el sărăcuţul începe să se manifeste. Sindromul, evident. Sau varianta cealaltă e că deja s-a plictisit de tine şi de ochii tăi frumoşi din cap şi de tot ce mai aveai ascuns pe-acolo (prin cap, bineînţeles, că în rest n-a prea explorat mititelu’) şi o dă pe aia cu “meriţi ceva ma bun decât mine”. Şi să fim serioşi, că asta e întotdeauna adevărat! Dacă vă imaginaţi vreodată că, în materie de băieţi, tata e pretenţios, staţi să mă vedeţi pe mine!

Revenind, asta cu “5 motive pentru care îmi place de tine” e prea stilul revistei Cosmopolitan şi nu mă pot alia cu concurenţa. Şi nici stilul unui bărbat lipsit de frustrări şi sigur pe el. Nu mă înţelegeşi greşit, ştiu prea bine că le place să fie alintaţi şi răsfăţaţi şi etc, dar mai ştiu şi că nu e tocmai indicat să înşiri mai mult de 3 minciuni într-o enumeraţie. Se prind şi ei. Doar se presupune că au trecut testul iniţial al minimului de IQ admis.

Confirmarea diagnosticului (deja de o vreme prezumtiv în capul unei fete isteţe) se întâmplă atunci când tânărul prestează un circ de toată frumuseţea în plin vid epic şi te scoate pe tine vinovata number one. Iar tu te uiţi tâmpită, nu ştii de unde i se trage omului sau dacă a mâncat stricat aseară, când indicele de bună dispoziţie prevestea o dimineaţă cu potenţial. Nici nu te scuzi (că vorba vine, te acuzi), nici nu te cerţi. Absurditatea unor situaţii chiar te poate lăsa fără cuvinte. Credeţi-mă, mi s-a întâmplat. (Bine, nu de chiar aşa multe ori :p)

Prognostic: prost spre foarte prost. Nu se moare, decât de inimă rea. Aici prevalenţa sexelor e incertă. Studiile arată că, în general, femeile sunt mai slabe de inimă, dar sindromul ăsta merge pe alt sistem. N-are treabă cu inima, are treabă cu complexele lui de inferioritate. De care inferioritate – irelevant. Ştiţi, mie mi-a zis unul că el ştie că stau cu el doar până îmi găsesc pe altul mai cu bani. Dincolo de mitocănia maximă, am apreciat absoluta lui lipsă de înţelegere faţă de tot ceea ce eram eu.

Dacă un tip vede la tine doar hainele pe care le îmbraci şi furculiţele pe care le mânuieşti, poate ai merita să găseşti pe unul care să ştie şi el asorta ţoale şi tăia elegant friptura. Tocmai ca să nu se mai minuneze de talentele tale şi să aibă timp să descopere altele… Dada, felul acela fermecător în care ştii să-ţi joci cuvintele în propoziţii. Felul în care le pui punct, dar laşi semne de-ntrebare. Sau poate felul în care ţi se sucesc genele şi ţi se-nvârt ochii în cap. Lucruri care ţin de tine şi nu de dulapul tău. Emoţii pe care le poţi trezi tu şi nu tacâmurile din dotare. Cu toate că şi alea-s importante. Dar să fie bilateral prezente. Tocmai ca să nu ne mai minunăm atâta de lucruri auxiliare.

Faza terminală: întrucât sindromul nu se vindecă niciodată (eventual poate fi ţinut sub control), va ajunge să-ţi mănânce zilele şi ficaţii. Aşadar sfatul meu e să nu aştepţi să-ţi pierzi minţile după un caz pierdut. Nu zic să cauţi un tip care să nu te aprecieze. Dar nici unul care să te facă să te simţi vinovată fiindcă eşti prea bună. Pentru el.

————

Lângă noi, un cuplu banal (nu ştiu dacă prietena mea l-a observat): el în cămaşă albă clasică, dar cu nişte ochi verzi care nu se mai dezlipeau de ea. Pe ea n-o vedeam prea bine că erau cumva în lateral-spatele meu, dar şi fata se încadra în limitele comunului, că dacă ar fi fost vreo ceva ieşită din comun, aş fi observat-o din prima. Dar se potriveau la fix: nici unul mai bun decât celălalt, ci fiecare cel mai bun pentru celălalt.

Credeţi că respectul şi bunul simţ ies dintr-o schemă a prieteniei? Nici vorbă, dragilor, niciodată! Oricât de mult aş şti că se bucură mama când o sun, încerc să evit ora prânzului în weekend. Că nu vreau să-i deranjez pe oameni de la masă, chiar dacă sunt părinţii mei. De fapt, mai ales că sunt părinţii mei.

Şi unde mai demult aveam probleme de genul…că nu pricepeam de ce abandonăm bunele maniere şi minimele reguli de curtoazie când vine vorba de “ai noştri”, bazându-ne doar pe iluzia că “ni se cuvine“, acum am trecut la următorul nivel de dilemă, unde nici măcar prietenii/rudele nu mai fac subiectul acesteia, ci nişte iluştri necunoscuţi. Ce vreau să spun e că oricât de iluştri, tot necunoscuţi. Şi tot n-am nici o vină. Şi, mai ales, nici o obligaţie.

Iar un soţ care-şi ia peste picior soţia, doi prieteni care se jignesc sub acoperirea “că glumim”, un bărbat care nu deschide uşa doamnei de lângă el, un şef care e mai mult stăpân şi mai puţin om … toţi ăştia îşi anulează calitatea, de orice (altă) natură ar fi ea. Fiindcă atunci când nu construieşti pe natura ta de “om”, pe cât de înalt edificiul, pe atât de rapid ţi se duce dracului înălţimea. De la stele la pământ, distanţa se măsoară în timp. Indiferent de direcţie. Cu precizarea că cea descendentă se parcurge cu viteza luminii. Luminii puse pe natura aia a ta, care lipseşte cu desăvârşire. Nu înseamnă că, dacă nu se văd, nu există. Vezi titlul.

Teatrul nu-şi are locul nici măcar pe scenă, atunci când e prost jucat. Mai bine să fii un figurant impecabil, decât un erou ratat. Şi vei fi mai apreciat. E greşit ca atunci când nu poţi pune suflet, să laşi impresia că pui. Lucrurile astea se văd de la o poştă, ca atunci când seara îţi promite că te ia de nevastă, iar dimineaţa nu-ţi mai ştie nici numele mic.

Şi aveţi grijă, mulţi au senzor la ipocrizie. Doar nu veţi fi crezut că blondele l-au inventat! Mai bine ne încruntăm sincer, decât să rânjim cu toţii dinţii. E urât.

sursa

Ăsta e un text tipic feminin, cu toate că s-au mai văzut şi câţiva rătăciţi care să ştie articula asemenea idioţenie. Ăia sunt fix cei care au alături excepţia de la regula feminină.

Ori că i-o spui verde-n faţă, ori pe la cafele cu prietenele solidare, cam tot aia e. Cel mai bine ar fi să ţi-o spui în gând, măcar în felul ăsta nu cerşeşti să fii judecată de alţii. Hm, până şi asta e discutabil, că el -nefericitul care face obiectul saturaţiei- nu ştiu dacă mai ajunge în prag de judecare, că nu prea are datele problemei. Vorba aia, pentru ca să facă asta, ar trebui să fie atent la ce-i spui peste 30 secunde. Cum ziceam, discutabil.

“Am cam început să mă satur” e un fel de şantaj emoţional practicat în masă, cu speranţa unei schimbări. Dar ne-am convins după atâta vreme scăpaţi de comunism, că schimbarea se poartă doar în nuanţă, nicidecum în esenţă.
Când începi să-ţi serveşti textul la început, o faci cu încrederea că ai libertatea de a lua viaţa în piept şi nenorocitul la palme. O faci cu încrederea că ai curajul de a-l părăsi în toiul relaţiei de amor, lăsându-l singur şi dezbrăcat de vise. Se-ndură altă duduie de el numaidecât, crede-mă pe mine. Ba una dispusă să-i facă şi friptura soldăţei sau şireturile la papuci. De fapt, ştiai şi tu asta. Deci nu era tocmai el şi obiectul compasiunii tale.

Bine bine, până nu te mai rabzi. Şi îi zici în gura mare, dragă, eu am început să mă cam satur!
O-paaaa. Conexiune stabilită. De o fracţiune de secundă, hai două să fie nevoie până să-şi revină din şoc şi să-şi dea seama că nu e nici un pericol, că mereu începuturile sunt pe placul femeilor. Sau ceva în genul ăsta a citit el într-o revistă de-a ta din baie. După care , conexiune întreruptă la loc şi menţinută aşa. Nu cu TV-ul, bineîinţeles şi nici cu semnalul de la mobil.

Nu vorbesc din filme, vorbesc din realităţi. Şi nu numai ale mele.
Când conexiunea s-a păstrat peste 30 de secunde, clipele începuturilor mărturisite erau regretate.
Însă unele soluţii nu se aplică retroactiv. Iar simţirile nu se livrează pe rând.

Când am terminat să mă satur, am deschis uşa şi-am plecat. Nici măcar n-am anunţat.
Doar am întrerupt conexiunea.

—————————————————
De ce schimbările se produc aşa târziu şi se aplică mereu altora mai norocoşi?