Descrierea sindromului: afectate sunt ambele sexuri, însă la sexul masculin se înregistrează o frecvenţă crescută, simptomele fiind mult mai agresiv prezente. La debut, semnele obiective sunt absente, ele ieşind la suprafaţa minţii femeieşti abia dupa ce ea s-a pierdut cu totul. Şi mintea şi femeia care vine cu ea. După primele semne, în care el îţi spune cât eşti de frumoasă, de deşteaptă şi de devreme acasă, că eşti fată educată şi îi place cum ţii furculiţa în mână, l-ai putea bănui de imaginaţie lacunară acută, subtilă şi cu desăvârşire lipsă. O pui pe seama emoţiilor, dar nici ăsta nu e vreun un păcat, sănătoşi să fim. La cap! Următorul diagnostic diferenţial se face cu o formă comună de gelozie cronică, boală gravă şi incurabilă de altfel, pe care unii dintre noi ne-am dorit-o la partenerii noştri la un moment dat, până Dumnezeu ne-a dat ce ne-am dorit, ca noi să ne putem lua ce ne-a plăcut. Mai mult: LIBERTATEA. Evident, că doar suntem oameni cu scaun la cap. Simptomatologia continuă progresiv cu întrebarea: “Dar iubito, cum de ţi-a plăcut de mine?” Şi unde tu crezi că e momentul să scoţi cea mai nouă periuţă de orgolii masculine şi să execuţi o debarasare profesională de complexe inventate (şi te simţi, din nou, ca într-o provocare academicească la limba şi literatura română), el sărăcuţul începe să se manifeste. Sindromul, evident. Sau varianta cealaltă e că deja s-a plictisit de tine şi de ochii tăi frumoşi din cap şi de tot ce mai aveai ascuns pe-acolo (prin cap, bineînţeles, că în rest n-a prea explorat mititelu’) şi o dă pe aia cu “meriţi ceva ma bun decât mine”. Şi să fim serioşi, că asta e întotdeauna adevărat! Dacă vă imaginaţi vreodată că, în materie de băieţi, tata e pretenţios, staţi să mă vedeţi pe mine!

Revenind, asta cu “5 motive pentru care îmi place de tine” e prea stilul revistei Cosmopolitan şi nu mă pot alia cu concurenţa. Şi nici stilul unui bărbat lipsit de frustrări şi sigur pe el. Nu mă înţelegeşi greşit, ştiu prea bine că le place să fie alintaţi şi răsfăţaţi şi etc, dar mai ştiu şi că nu e tocmai indicat să înşiri mai mult de 3 minciuni într-o enumeraţie. Se prind şi ei. Doar se presupune că au trecut testul iniţial al minimului de IQ admis.

Confirmarea diagnosticului (deja de o vreme prezumtiv în capul unei fete isteţe) se întâmplă atunci când tânărul prestează un circ de toată frumuseţea în plin vid epic şi te scoate pe tine vinovata number one. Iar tu te uiţi tâmpită, nu ştii de unde i se trage omului sau dacă a mâncat stricat aseară, când indicele de bună dispoziţie prevestea o dimineaţă cu potenţial. Nici nu te scuzi (că vorba vine, te acuzi), nici nu te cerţi. Absurditatea unor situaţii chiar te poate lăsa fără cuvinte. Credeţi-mă, mi s-a întâmplat. (Bine, nu de chiar aşa multe ori :p)

Prognostic: prost spre foarte prost. Nu se moare, decât de inimă rea. Aici prevalenţa sexelor e incertă. Studiile arată că, în general, femeile sunt mai slabe de inimă, dar sindromul ăsta merge pe alt sistem. N-are treabă cu inima, are treabă cu complexele lui de inferioritate. De care inferioritate – irelevant. Ştiţi, mie mi-a zis unul că el ştie că stau cu el doar până îmi găsesc pe altul mai cu bani. Dincolo de mitocănia maximă, am apreciat absoluta lui lipsă de înţelegere faţă de tot ceea ce eram eu.

Dacă un tip vede la tine doar hainele pe care le îmbraci şi furculiţele pe care le mânuieşti, poate ai merita să găseşti pe unul care să ştie şi el asorta ţoale şi tăia elegant friptura. Tocmai ca să nu se mai minuneze de talentele tale şi să aibă timp să descopere altele… Dada, felul acela fermecător în care ştii să-ţi joci cuvintele în propoziţii. Felul în care le pui punct, dar laşi semne de-ntrebare. Sau poate felul în care ţi se sucesc genele şi ţi se-nvârt ochii în cap. Lucruri care ţin de tine şi nu de dulapul tău. Emoţii pe care le poţi trezi tu şi nu tacâmurile din dotare. Cu toate că şi alea-s importante. Dar să fie bilateral prezente. Tocmai ca să nu ne mai minunăm atâta de lucruri auxiliare.

Faza terminală: întrucât sindromul nu se vindecă niciodată (eventual poate fi ţinut sub control), va ajunge să-ţi mănânce zilele şi ficaţii. Aşadar sfatul meu e să nu aştepţi să-ţi pierzi minţile după un caz pierdut. Nu zic să cauţi un tip care să nu te aprecieze. Dar nici unul care să te facă să te simţi vinovată fiindcă eşti prea bună. Pentru el.

————

Lângă noi, un cuplu banal (nu ştiu dacă prietena mea l-a observat): el în cămaşă albă clasică, dar cu nişte ochi verzi care nu se mai dezlipeau de ea. Pe ea n-o vedeam prea bine că erau cumva în lateral-spatele meu, dar şi fata se încadra în limitele comunului, că dacă ar fi fost vreo ceva ieşită din comun, aş fi observat-o din prima. Dar se potriveau la fix: nici unul mai bun decât celălalt, ci fiecare cel mai bun pentru celălalt.

Credeţi că respectul şi bunul simţ ies dintr-o schemă a prieteniei? Nici vorbă, dragilor, niciodată! Oricât de mult aş şti că se bucură mama când o sun, încerc să evit ora prânzului în weekend. Că nu vreau să-i deranjez pe oameni de la masă, chiar dacă sunt părinţii mei. De fapt, mai ales că sunt părinţii mei.

Şi unde mai demult aveam probleme de genul…că nu pricepeam de ce abandonăm bunele maniere şi minimele reguli de curtoazie când vine vorba de “ai noştri”, bazându-ne doar pe iluzia că “ni se cuvine“, acum am trecut la următorul nivel de dilemă, unde nici măcar prietenii/rudele nu mai fac subiectul acesteia, ci nişte iluştri necunoscuţi. Ce vreau să spun e că oricât de iluştri, tot necunoscuţi. Şi tot n-am nici o vină. Şi, mai ales, nici o obligaţie.

Iar un soţ care-şi ia peste picior soţia, doi prieteni care se jignesc sub acoperirea “că glumim”, un bărbat care nu deschide uşa doamnei de lângă el, un şef care e mai mult stăpân şi mai puţin om … toţi ăştia îşi anulează calitatea, de orice (altă) natură ar fi ea. Fiindcă atunci când nu construieşti pe natura ta de “om”, pe cât de înalt edificiul, pe atât de rapid ţi se duce dracului înălţimea. De la stele la pământ, distanţa se măsoară în timp. Indiferent de direcţie. Cu precizarea că cea descendentă se parcurge cu viteza luminii. Luminii puse pe natura aia a ta, care lipseşte cu desăvârşire. Nu înseamnă că, dacă nu se văd, nu există. Vezi titlul.

Teatrul nu-şi are locul nici măcar pe scenă, atunci când e prost jucat. Mai bine să fii un figurant impecabil, decât un erou ratat. Şi vei fi mai apreciat. E greşit ca atunci când nu poţi pune suflet, să laşi impresia că pui. Lucrurile astea se văd de la o poştă, ca atunci când seara îţi promite că te ia de nevastă, iar dimineaţa nu-ţi mai ştie nici numele mic.

Şi aveţi grijă, mulţi au senzor la ipocrizie. Doar nu veţi fi crezut că blondele l-au inventat! Mai bine ne încruntăm sincer, decât să rânjim cu toţii dinţii. E urât.

sursa

Ăsta e un text tipic feminin, cu toate că s-au mai văzut şi câţiva rătăciţi care să ştie articula asemenea idioţenie. Ăia sunt fix cei care au alături excepţia de la regula feminină.

Ori că i-o spui verde-n faţă, ori pe la cafele cu prietenele solidare, cam tot aia e. Cel mai bine ar fi să ţi-o spui în gând, măcar în felul ăsta nu cerşeşti să fii judecată de alţii. Hm, până şi asta e discutabil, că el -nefericitul care face obiectul saturaţiei- nu ştiu dacă mai ajunge în prag de judecare, că nu prea are datele problemei. Vorba aia, pentru ca să facă asta, ar trebui să fie atent la ce-i spui peste 30 secunde. Cum ziceam, discutabil.

“Am cam început să mă satur” e un fel de şantaj emoţional practicat în masă, cu speranţa unei schimbări. Dar ne-am convins după atâta vreme scăpaţi de comunism, că schimbarea se poartă doar în nuanţă, nicidecum în esenţă.
Când începi să-ţi serveşti textul la început, o faci cu încrederea că ai libertatea de a lua viaţa în piept şi nenorocitul la palme. O faci cu încrederea că ai curajul de a-l părăsi în toiul relaţiei de amor, lăsându-l singur şi dezbrăcat de vise. Se-ndură altă duduie de el numaidecât, crede-mă pe mine. Ba una dispusă să-i facă şi friptura soldăţei sau şireturile la papuci. De fapt, ştiai şi tu asta. Deci nu era tocmai el şi obiectul compasiunii tale.

Bine bine, până nu te mai rabzi. Şi îi zici în gura mare, dragă, eu am început să mă cam satur!
O-paaaa. Conexiune stabilită. De o fracţiune de secundă, hai două să fie nevoie până să-şi revină din şoc şi să-şi dea seama că nu e nici un pericol, că mereu începuturile sunt pe placul femeilor. Sau ceva în genul ăsta a citit el într-o revistă de-a ta din baie. După care , conexiune întreruptă la loc şi menţinută aşa. Nu cu TV-ul, bineîinţeles şi nici cu semnalul de la mobil.

Nu vorbesc din filme, vorbesc din realităţi. Şi nu numai ale mele.
Când conexiunea s-a păstrat peste 30 de secunde, clipele începuturilor mărturisite erau regretate.
Însă unele soluţii nu se aplică retroactiv. Iar simţirile nu se livrează pe rând.

Când am terminat să mă satur, am deschis uşa şi-am plecat. Nici măcar n-am anunţat.
Doar am întrerupt conexiunea.

—————————————————
De ce schimbările se produc aşa târziu şi se aplică mereu altora mai norocoşi?

Dar nu ştiu cât din treaba asta are de-a face cu EL şi cu legătura respectivă sau cu nevoia femeii de dăruire, de raţie alimentară descrisă mai sus. Nu ştiu ce legătură are cu sursa.
Fiindcă femeia e mult mai raţională când iubeşte. Femeia nu scrie poezii şi nici nu cumpără inele. Femeia face cartofi prăjiţi. Iar cartofii prăjiţi sunt pe placul multora, însă inelele se dau pe măsură exactă. Femeia are prietene aproape de sufletul ei, fiinţe cu care împărtăşeşte stări, dureri şi bucurii. Femeia e mai în contact cu sentimentele ei şi cu oamenii din jurul lor. În schimb, bărbatul o are doar pe ea – femeia lui. El are amici cu care merge la meciuri sau bea bere, cu care discută de fotbal şi politici aberante. Uitaţi-vă prin oraş la dimensiunile grupurilor de fete şi celor de băieţi. Să vezi doi tipi la o masă poate fi chiar ciudat, în schimb imaginea de două tipe la cafea e dintre cele mai comune.
Şi se ştie că un grup cu cât e mai mic cu atât e mai legat. Pentru femei e important să spună, pentru bărbaţi, cui spun. Ele îşi doresc o rochie de mireasă, un soţ şi musai copii. Ei nu vor o nevastă, dar îşi doresc mireasa şi mama pruncilor săi.

Sunt convinsă că cel mai aproape sufletului unui bărbat este femeia pe care o iubeşte. Iar bărbatul iubeşte mult mai greu decât femeia. Adică, mai rar.

Ziceţi ce vreţi, dar statistica făcută de mine aşa arată: după o relaţie serioasă, o femeie îşi găseşte mult mai repede pe cineva serios decât bărbatul. Se vindecă de el şi se îmbolnăveşte de altul. Însă bărbatul acela are toate şansele să nu se vindece mai niciodată.

… şi când te gîndeşti că îmi doream să fiu băiat…

Vreţi bărbaţi cinstiţi? Faceţi-i!!!

Vreţi porci pe masa de Crăciun? Faceţi-vă abonament la sala de “fiţ-nes şi impresii”, ca să căpătaţi rezistenţă fizică, doamnelor, că domnii se holbează a nedumerire. Păcat că tot ei sunt ăia care pricep mai în profunzime frazele astea, chiar dacă nu sunt în target. Paradoxul feminin e că întotdeauna porcul rumenit şi bine făcut va câştiga în faţa pieptului de pui, oricât de ne-la-grătar ar fi el preparat. Ăsta ultimul e întotdeauna sec şi n-are nici un gust, în schimb, celălalt poate fi mai fraged, mai muşchiuleţ…, mai în sos, mai fără soţie.. de preferat. Acuma, şi asta depinde. De cât de tare poţi să strângi din buci când ţi se miaună în receptor despre încă un Revelion în familie. În familia lui, mai exact, care nu te include în nici un chip, nici măcar în coşmarul neveste-sii. Că aia e ocupată toată noaptea dintre ani şi nu neapărat cu somnul, cum ţi-ar plăcea ţie să crezi.

Pfff, ce m-am răcorit!

Mami, când o să fiu mare, o să mă fac porc!

Acuma, problema se pune din fragedă pruncie, unde prima poveste care li se spune băieţeilor e aia cu un singur fluturaş şi mai multe floricele. Greşeală! Apoi urmează faza de învăţat poezii, unde “Căţeluş cu păru’ creţ” e deschizător de drumuri, mai multe simultan, că întotdeauna e bine să ai alternative. Unii au dezvoltat sistemul până la nivele diferite de amante, pe algoritm piramidal.

Ştim cu toţii că multe chestii din copilărie ajung să te urmărească toată viaţa. Pe tine sau pe nevastă-ta, după caz. Reprezentativ pentru poezia din exemplu e versul “Şi se jură că nu fură”, dar l-am prins cu dânsa-ntr-însa, în traducere liberă…

Deci am stabilit, mamele au parte din vină. Cu toate că, degeaba lansezi un produs pe piaţă, dacă n-ai consumator interesat. Că dai faliment, maică, şi te apuci urgent de alt business. Însă produsul acesta are o calitate cu adevărat uimitoare: e reciclabil şi, culmea, nici nu se consumă. Nici măcar psihic, că, în rest, ştim despre spermatogeneza că are “instant” pe etichetă. Un fel de “all you can fuck” – la un împinge tava şi alte cele, pe o scară mai largă.

Curiozitatea mea e însă, când or ajunge la casă, de unde or scoate ei atâtea carduri de credit. Căci tocmai ăla se pierde pe drum – creditul.

p.s. şi tot rămân la părerea din titlu, fiindcă tare trebe’ să fie fain cât încarci nota de plată

Precis aţi păţit chestia asta. Măcar cu colegul de bancă. Voi v-aţi despărţit, iar după o vreme apare în grupul de prieteni cu noua iubită. În datele problemei nu se menţionează actuala stare de spirit a celor despărţiţi, doar existenţa actualei. Actualei fostului.

Aici merge o discuţie, ca la matematică, pornind de la ipoteze:

• dacă “el a fost un nenorocit care nu mă merita!” aş lăsa-o să dovedească toate motivele pentru care i-am dat papucii ticălosului. Şi nu i-aş strica surprizele care o aşteaptă. Mai ales cele neplăcute. E un fel de răzbunare răcoritoare după toate nopţile în care eu încingeam bocete în pernă, în timp ce ei încingeau aşternuturi şifonate.
• dacă “ne-am despărţit de comun acord” o să-i spun că se potrivesc şi că mă bucur pentru ei. Chiar dacă nu pot să mă fac că nu-i văd părul din nas şi picioarele crăcănate. Asta e, una ca mine n-o să mai găsească, ştie şi el! Dar o fi având un suflet mare fata.
• dacă “a fost băiat gigel, săracu’, şi mamei tare îi plăcea” nici n-o să ştiu probabil care din fetele de la masă e cu el. Asta în cazul în care mai ştiu cum arată “el”…

*Evident, postul ăsta e un fel de pamflet. Orice coincidenţă cu realitatea dumneavoastră nu e deloc întâmplătoare. Însă, cu a mea nu are nimic în comun.

Cel mai des atunci când îi găsim ticălosului tot felul de motive obiective pentru care nu a sunat zile la rând. Cea mai mare ticăloşie fiind aia că ajungi şi tu să crezi în ele motive. Imbecile, de altfel: Săracu’, e obosit. Da’ ce bine că nu mă sufocă. îţi spui noaptea pe la 2, când şi nervii ţi-au trecut deja, şi tot somnul, împreună cu orice urmă de raţiune ai fi sperat a-ţi mai lumina creierii vreodată. Dar şi aia s-a dus o dată cu tinereţea. Şi când nici telefonul de la capătul patului nu se mai aprinde, ce pretenţii să mai ai de la focul pasiunii… Iar bezna în care te condamni aduce mai degrabă degete băgate-n ochi, decât alte cele, prin alte locuri, cum ar fi telefoanele -în priză, desigur. Că asta ar fi cam singura şansă de a te scoate la lumină. Dar până şi acumulatorii mor de atâta sărăcie în creditul lui de GSM.

Ar trebui inventată o listă a apelurilor neefectuate. A cadourilor neîmpachetate. A florilor ofilite în căldarea ţigăncii din colţ, în locul paharului de pe noptiera ta. Şi a tuturor bomboanelor negustate la vreme. Împreună cu fiecare gest născut şi crescut doar în capul tău, care n-are picioare, săracul,  şi astfel o scuză valabilă pentru a nu fi cu ele pe pământ.

Pe lângă listă, ar trebui inventaţi şi ochii ăia care să-i ştie importanţa. Atâta timp cât pe ceilalţi n-o să-o putem controla, singura schimbare posibilă e la noi. Şi atunci, decizia ne aparţine. La ce gesturi, bomboane şi ticăloşi suntem dispuşi să renunţăm. Sau ce apeluri neefectuate trecem automat în lista celor nepreluate.

Să-aveţi curaj!

Să lipsească de lângă un bărbat care o doreşte este cel mai mare păcat al unei femei,  după acela de a fi acolo când el n-o vrea.

- Helen Rowland

Probabil aici suntem cu toţii de acord (?) Şi cei păcătoşi şi cei hărţuiţi. Să luăm aminte, că unele păcate se pedepsesc cu moartea fără înviere şi veşnicia fără pomenire. Acuma, eu v-am zis, voi… treaba voastră!

Şi ni s-a spus, niciodată să nu ne bălăcărim colegii de breaslă în faţa pacientului, niciodată să nu îi dăm dreptate. Fiindcă bolile sale nu îşi vor găsi defel leacul. Şi nici şirul căutărilor sale, finalul. Căci idealul nu există. Nici în medicină, nici în iubire. Iar noi suntem doar un număr pe listă. Pe cea a tâmpiţilor.

Tot aşa şi cu înşelatul. Nefericiţi cei care cred c-au fost “aleşi”. Sunt doar încă un număr de tâmpiţi. Cine a trădat o dată o va face înc-o dată. Chiar dacă te iubeşte cum n-a mai iubit pe nimeni. Şi pe ăla de dinaintea ta, tot aşa îl iubea…

Să fim realişti, dorul e un sentiment natural între cei care se îndrăgesc (indiferent de tipul de relaţie, chiar dacă referirile mele erau la amoruri de telenovelă şi citate din îmbogăţirea reţelei cosmote, salvarea puştilor chinuiţi. De lipsa persoanei iubite şi a unui act de identitate :p), dar dorul nu e ca non-stopul de la colţ. Ci mai degrabă ca ăla de la parter, care închide când ţi-e lumea mai dragă. Sau pofta mai înteţită.

Deci, dacă-i eşti drag, i se va face dor de tine. Mai mult imediat după ce te-a văzut (că doar nu degeaba s-a inventat prefixul “putere” la substantivul “obişnuinţă”), ulterior din ce în ce mai puţin. Şi asta nicidecum din cauză că intră iubirea la apă, ci din cauză că omul mai are şi alte lucruri de făcut decât să stea să-i fie dor de tine. Repet, asta nu înseamnă că nu mai vrea să te vadă, că nu i-ar face plăcere, că îţi dă papucii. Înseamnă doar că are şi el o viaţă a lui. (a, şi că nu e prefăcut)

Ceea ce nici nu e atât de grav, dacă întrebi bătrânii sau blondele.

Multă bătaie de cap până să dau de ea într-o librărie. Ştiţi cum a fost…ca atunci când auzi de o prăjitură că e senzaţională, că îţi duce papilele gustative pe cele mai înalte culmi ale plăcerilor senzoriale, da’ când apuci să-ţi bagi boticul în prima bucăţică din minunea glazurată ţi se taie pofta ca maioneza şi te loveşte greaţa instantaneu. Aşa şi eu cu cartea.

Bărbaţii preferă scorpiile, s-a decis în unanimitate. Le preferă ca orice deţinătoare de păr creţ care îşi dă toate economiile pe cele mai performante fiare de întins podoaba. Oamenii îşi doresc ceea ce nu au. Şi chiar dacă pentru fiecare scorpie există un bărbat care s-a săturat de ea, asta nu îl încălzeşte cu nimic pe următorul nenorocit. Vrea şi el să rişte! Ideea e că scorpie înseamnă inaccesibil (sau greu disponibil). Înseamnă alunecat printre degete. Instabilitate. Doar că la un moment dat, bărbaţii vor obosi. Şi asta e explicaţia pentru fiecare scorpie nemăritată: nu a ştiut să se îmblânzească la timp. Asta, fiindcă nu toate scorpiile sunt scorpii isteţe.

Concluzia e că nu avem nevoie de cărţi care să ni-i traducă pe ai noştri. Şi nici pe noi, până la urmă. Pentru că ştiu, de fiecare dată când mă îndrăgostesc îmi trimit la hibernat orice simţ al logicii practice. Şi nu mă gândesc decât la momentul prezent. Şi pentru că ştiu că pot fi o scorpie cu diplomă, dacă se dau. Doar nu pot fi scorpie atunci când vreau.

Iar eu iubitului meu o să-i răspund la telefon de câte ori am să pot. Asta nu înseamnă că duc bietul aparat după mine la budă. Dar o să-mi şi fac loc pentru el în agenda zilei oricând va avea nevoie de mine. Pentru că ajutorul trebuie oferit atunci când are un rost. Şi dacă o să mi se facă un chef nebun de o poveste cu fetele, nu o să cer voie nimănui să mă duc. Pentru că mai bine îi laşi libertatea de a se simţi bine altundeva decât să arestezi la domiciliu o mutră morocănoasă. Iar el va şti chestia asta. Fiindcă să te pierzi pe tine e cea mai mare prostie pe care ai putea-o face. Chiar şi în numele iubirii.

Şi pentru că nu am nevoie de nici un filozof cu pretenţii de om să mă înveţe cum să mă port pentru a-l pune pe dânsu’ pe jar. Pentru că teatrul se plăteşte în timpi în lumea reală. Iar eu tocmai asta nu am. De pierdut.

Cartea e o porcărie, iar titlul românesc chiar are legătură cu conţinutul…e despre disperatele care vor să-i prindă în mreje. Pe viaţă. Doar grijă mare, gagici, că cine sapă groapa altuia…ia singură marea ţeapă!

Nu ştiu dacă aţi băgat de seamă, de la o vreme, la mine în blogroll stă oacheşă Simona Catrina, o tipă care scrie din Canada pentru Tango din România. Gagica e demenţială. Ce zice şi cum zice. Savuros. Iar ultimul ei post în stilul caracteristic este probabil cel mai lung articol citit de mine din scoarţă-n scoarţă în ultima vreme (ca să nu zic dintotdeauna). Iar în completare la fix vine şi comentariul ăsta.

Fetelor, luaţi notiţe! Eu mă duc să-mi iau cartea. Primul pas va fi făcut, apoi urmează toţi ceilalţi… şontîc-şontîc.

p.s. Văzusem cartea în librărie, dar titlul m-a speriat de la prima vedere. În asemenea hal, că am făcut urgent stânga-mprejur. Ce ţi-e şi cu traducerile astea…

Citeam zilele astea undeva că singurătatea nu e cea mai rea când eşti singur, ci când eşti un prost tovarăş pentru tine insuţi.

Ştiu că e o zi cretină şi de împrumut. Ştiu cât e de greu kitschul roşu pe retinele noastre. Ştiu cât de mare apăsarea că trebuie să îţi faci cadouri şi să te iubeşti după agende. Dar mai ştiu cât de frumos e să iubeşti, să iei în braţe, să săruţi cu grijă. Mai ştiu şi cât de drăguţi sunteţi dimineaţa, chiar când efectele fondului de ten s-au şters de perna şifonată. Când nu vrei să-ţi deschizi ochii doar ca să amâni finalul unei nopţi frumoase. Când ţi-e teamă, cu fiecare inspiraţie a lui, că se ridică şi merge. Că îşi desface braţele din ale tale.

Astăzi, să ne bucurăm de lucrurile simple. Să le vedem unde există. Şi să le naştem chiar şi unde n-ar fi loc…

——————————————————————

BUN. Să revenim la realitate, domne. Nu toată lumea are parte de bolboroseala asta hiperglicemică de mai sus. Iar azi e una din acele zile a anului, în care nici pe prietena aia fidelă, care îţi şterge lacrimile stoarse de dobitoc noaptea la 1, nu poţi conta. Pentru o banală ieşire în club, ştiu. Sau măcar o cafea. Poţi să şi plângi dacă-i nevoie. Alegi un dobitoc, derulezi tragi-comedia, boceala e inclusă ca efect secundar. Dar îndelungat. Bine, după necesitate.. Dar în seara asta, nici cu slujbe nu găseşti partener de bere, tequilla sau orice altă licoare, oricât de albastră ca sângele regesc ar fi ea.

Păi asta nu-i discriminare?!

• mi se rupe
• mi se rupe, dar cu speranţe tainice de “măcar o buruiană să-mi aducă pămpălăul”.

Să-ţi placă ideea de Ziua Îndrăgostiţilor e uncool din start. Mai ales dacă eşti băiat. Acuma, dacă tot ne-au băgat ăştia în cap, calendar şi buget tot acest Valentine’s Day-buzz, de ce nu putem să acceptăm situaţia şi să nu ne mai dăm aşa loviţi în aripă. Cel mai tare mă distrează ăia care zic că la ei ziua îndrăgostiţilor e în fiecare zi. Hah! Că nu au nevoie de date fixe să-şi celebreze iubirea. Perfect de acord, doar că adesea ajută. Ca reminderul din telefon.  Nu-mi veniţi cu texte din alea, că tot într-o sărbătoare o ţineţi, că-i umflă râsul şi pe minorii care ne citesc.

Atitudinea asta de macholică-fără-frică, ce sfidează americanismele şi orice obicei cu aromă de drăgăloşenie, vine dintr-un evident complex. Ştiu, acum v-aţi enervat, domnii mei. Şi staţi puţintel, că nu am terminat. Problema e că dacă se întâmplă un eveniment, automat ea -domniţa- are niscaiva aşteptări de la inventivitatea dumneavoastră în plin puseu amoros. Iar a nu-i înşela duduii aşteptările este o probă la care până şi Prîslea cel Voinic şi-ar prinde urechile, că până la merele de aur e cale lungă.. Aşa că, în caz de forţă majoră, aplicăm metoda struţului: ne facem că plouă! Mai exact, că urâm pe americani, pe mama lor şi pe orice inimioară cu fundiţă venită din direcţia lor.

Să vă spună baba cum stă treaba, că socoteala e simplă. Aveţi dreptul să bălăcărţi sărbătoarea de import. Dar şi domniţa are dreptul să primească o buruiană cu prilejul respectiv. Care buruiană costă puţin, dar face toţi banii. Într-un echivalent prîsleo-voinicesc, rezultatul e o cosânzeană mai fericită. Şi fericieala e tranzitivă, ca la matematică, deci aş zice să staţi prin preajmă…