ŞI BLONDELE GÂNDESC

-Şi mie de tine. -Ba mai tare, mie. -Mie foarte tare. -Mai tare decât foarte tare, mie. Şi tot aşa, să nu pierdem şirul… -Când, iubito? -Tot timpul, iubitule. -Şi acum? -Acum mi-e deja dor şi pentru mâine deja, dacă şi dorul trebuie plătit în avans zilele astea.

Să fim realişti, dorul e un sentiment natural între cei care se îndrăgesc (indiferent de tipul de relaţie, chiar dacă referirile mele erau la amoruri de telenovelă şi citate din îmbogăţirea reţelei cosmote, salvarea puştilor chinuiţi. De lipsa persoanei iubite şi a unui act de identitate :p), dar dorul nu e ca non-stopul de la colţ. Ci mai degrabă ca ăla de la parter, care închide când ţi-e lumea mai dragă. Sau pofta mai înteţită.

Deci, dacă-i eşti drag, i se va face dor de tine. Mai mult imediat după ce te-a văzut (că doar nu degeaba s-a inventat prefixul “putere” la substantivul “obişnuinţă”), ulterior din ce în ce mai puţin. Şi asta nicidecum din cauză că intră iubirea la apă, ci din cauză că omul mai are şi alte lucruri de făcut decât să stea să-i fie dor de tine. Repet, asta nu înseamnă că nu mai vrea să te vadă, că nu i-ar face plăcere, că îţi dă papucii. Înseamnă doar că are şi el o viaţă a lui. (a, şi că nu e prefăcut)

Ceea ce nici nu e atât de grav, dacă întrebi bătrânii sau blondele.

Ştiţi cum e chestia cu pata care ţi se pune când vrei fix bluza aia galbenă că ţi se asortează la şosete. Doar că bluza e în coşu’ de rufe şi nu-ţi dă prin cap să schimbi şosetele. Sau să le asortezi la chiloţi.

Multă bătaie de cap până să dau de ea într-o librărie. Ştiţi cum a fost…ca atunci când auzi de o prăjitură că e senzaţională, că îţi duce papilele gustative pe cele mai înalte culmi ale plăcerilor senzoriale, da’ când apuci să-ţi bagi boticul în prima bucăţică din minunea glazurată ţi se taie pofta ca maioneza şi te loveşte greaţa instantaneu. Aşa şi eu cu cartea.

Bărbaţii preferă scorpiile, s-a decis în unanimitate. Le preferă ca orice deţinătoare de păr creţ care îşi dă toate economiile pe cele mai performante fiare de întins podoaba. Oamenii îşi doresc ceea ce nu au. Şi chiar dacă pentru fiecare scorpie există un bărbat care s-a săturat de ea, asta nu îl încălzeşte cu nimic pe următorul nenorocit. Vrea şi el să rişte! Ideea e că scorpie înseamnă inaccesibil (sau greu disponibil). Înseamnă alunecat printre degete. Instabilitate. Doar că la un moment dat, bărbaţii vor obosi. Şi asta e explicaţia pentru fiecare scorpie nemăritată: nu a ştiut să se îmblânzească la timp. Asta, fiindcă nu toate scorpiile sunt scorpii isteţe.

Concluzia e că nu avem nevoie de cărţi care să ni-i traducă pe ai noştri. Şi nici pe noi, până la urmă. Pentru că ştiu, de fiecare dată când mă îndrăgostesc îmi trimit la hibernat orice simţ al logicii practice. Şi nu mă gândesc decât la momentul prezent. Şi pentru că ştiu că pot fi o scorpie cu diplomă, dacă se dau. Doar nu pot fi scorpie atunci când vreau.

Iar eu iubitului meu o să-i răspund la telefon de câte ori am să pot. Asta nu înseamnă că duc bietul aparat după mine la budă. Dar o să-mi şi fac loc pentru el în agenda zilei oricând va avea nevoie de mine. Pentru că ajutorul trebuie oferit atunci când are un rost. Şi dacă o să mi se facă un chef nebun de o poveste cu fetele, nu o să cer voie nimănui să mă duc. Pentru că mai bine îi laşi libertatea de a se simţi bine altundeva decât să arestezi la domiciliu o mutră morocănoasă. Iar el va şti chestia asta. Fiindcă să te pierzi pe tine e cea mai mare prostie pe care ai putea-o face. Chiar şi în numele iubirii.

Şi pentru că nu am nevoie de nici un filozof cu pretenţii de om să mă înveţe cum să mă port pentru a-l pune pe dânsu’ pe jar. Pentru că teatrul se plăteşte în timpi în lumea reală. Iar eu tocmai asta nu am. De pierdut.

Cartea e o porcărie, iar titlul românesc chiar are legătură cu conţinutul…e despre disperatele care vor să-i prindă în mreje. Pe viaţă. Doar grijă mare, gagici, că cine sapă groapa altuia…ia singură marea ţeapă!

Asta e următoarea carte pe care o voi citi.

Nu ştiu dacă aţi băgat de seamă, de la o vreme, la mine în blogroll stă oacheşă Simona Catrina, o tipă care scrie din Canada pentru Tango din România. Gagica e demenţială. Ce zice şi cum zice. Savuros. Iar ultimul ei post în stilul caracteristic este probabil cel mai lung articol citit de mine din scoarţă-n scoarţă în ultima vreme (ca să nu zic dintotdeauna). Iar în completare la fix vine şi comentariul ăsta.

Fetelor, luaţi notiţe! Eu mă duc să-mi iau cartea. Primul pas va fi făcut, apoi urmează toţi ceilalţi… şontîc-şontîc.

p.s. Văzusem cartea în librărie, dar titlul m-a speriat de la prima vedere. În asemenea hal, că am făcut urgent stânga-mprejur. Ce ţi-e şi cu traducerile astea…

Adică, trăim într-o lume liberă, unde inventăm zile şi prilejuri de sărbătoare şi chiulit de la serviciu. Şi ne împopoţonăm pungile de cadouri cu cele mai hidoase inimioare colorate, dar nu ne sărbătorim decât în statutul adorat de societate? Oh, c’mon on!

Citeam zilele astea undeva că singurătatea nu e cea mai rea când eşti singur, ci când eşti un prost tovarăş pentru tine insuţi.

Ştiu că e o zi cretină şi de împrumut. Ştiu cât e de greu kitschul roşu pe retinele noastre. Ştiu cât de mare apăsarea că trebuie să îţi faci cadouri şi să te iubeşti după agende. Dar mai ştiu cât de frumos e să iubeşti, să iei în braţe, să săruţi cu grijă. Mai ştiu şi cât de drăguţi sunteţi dimineaţa, chiar când efectele fondului de ten s-au şters de perna şifonată. Când nu vrei să-ţi deschizi ochii doar ca să amâni finalul unei nopţi frumoase. Când ţi-e teamă, cu fiecare inspiraţie a lui, că se ridică şi merge. Că îşi desface braţele din ale tale.

Astăzi, să ne bucurăm de lucrurile simple. Să le vedem unde există. Şi să le naştem chiar şi unde n-ar fi loc…

——————————————————————

BUN. Să revenim la realitate, domne. Nu toată lumea are parte de bolboroseala asta hiperglicemică de mai sus. Iar azi e una din acele zile a anului, în care nici pe prietena aia fidelă, care îţi şterge lacrimile stoarse de dobitoc noaptea la 1, nu poţi conta. Pentru o banală ieşire în club, ştiu. Sau măcar o cafea. Poţi să şi plângi dacă-i nevoie. Alegi un dobitoc, derulezi tragi-comedia, boceala e inclusă ca efect secundar. Dar îndelungat. Bine, după necesitate.. Dar în seara asta, nici cu slujbe nu găseşti partener de bere, tequilla sau orice altă licoare, oricât de albastră ca sângele regesc ar fi ea.

Păi asta nu-i discriminare?!

Cert e că faţă de subiectul ăsta există două tipuri de atitudine:

• mi se rupe
• mi se rupe, dar cu speranţe tainice de “măcar o buruiană să-mi aducă pămpălăul”.

Să-ţi placă ideea de Ziua Îndrăgostiţilor e uncool din start. Mai ales dacă eşti băiat. Acuma, dacă tot ne-au băgat ăştia în cap, calendar şi buget tot acest Valentine’s Day-buzz, de ce nu putem să acceptăm situaţia şi să nu ne mai dăm aşa loviţi în aripă. Cel mai tare mă distrează ăia care zic că la ei ziua îndrăgostiţilor e în fiecare zi. Hah! Că nu au nevoie de date fixe să-şi celebreze iubirea. Perfect de acord, doar că adesea ajută. Ca reminderul din telefon.  Nu-mi veniţi cu texte din alea, că tot într-o sărbătoare o ţineţi, că-i umflă râsul şi pe minorii care ne citesc.

Atitudinea asta de macholică-fără-frică, ce sfidează americanismele şi orice obicei cu aromă de drăgăloşenie, vine dintr-un evident complex. Ştiu, acum v-aţi enervat, domnii mei. Şi staţi puţintel, că nu am terminat. Problema e că dacă se întâmplă un eveniment, automat ea -domniţa- are niscaiva aşteptări de la inventivitatea dumneavoastră în plin puseu amoros. Iar a nu-i înşela duduii aşteptările este o probă la care până şi Prîslea cel Voinic şi-ar prinde urechile, că până la merele de aur e cale lungă.. Aşa că, în caz de forţă majoră, aplicăm metoda struţului: ne facem că plouă! Mai exact, că urâm pe americani, pe mama lor şi pe orice inimioară cu fundiţă venită din direcţia lor.

Să vă spună baba cum stă treaba, că socoteala e simplă. Aveţi dreptul să bălăcărţi sărbătoarea de import. Dar şi domniţa are dreptul să primească o buruiană cu prilejul respectiv. Care buruiană costă puţin, dar face toţi banii. Într-un echivalent prîsleo-voinicesc, rezultatul e o cosânzeană mai fericită. Şi fericieala e tranzitivă, ca la matematică, deci aş zice să staţi prin preajmă…

El către ea, la despărţire:

- Vorbim mâine!

Read the rest…

Şi ca să fie dreptatea dreaptă şi nu stângă, chiar dacă blondele preferă mijlocul întotdeauna :p mă gândeam să-l prezinit pe strămoşul porcului, pe tata Bulă

Linie, punct… linie, punct,
Linie, linie şi-un rotund,
Linie, linie şi-o burtică
Ăsta-i candidat Bulică!

Campania este iniţiată de Alin Farcaş, aka Pamflezistul. Dincolo de hilarul ideii sale şi tristeţea comicului ei, despre băiatul ăsta am mai zis eu, că îi prevăd viitor în ale râsului. De alţii, evident.

Eu v-am zis, acu’ voi alegeţi. Să nu ziceţi că nu v-am zis… :p

Ştiţi noua culoare politică a trupei Vama, care lansează şi susţine un candidat la alegerile astea care nici nu ştiu (eu) când sunt?!

Pe scurt, ideea e următoarea: Tudor a făcut un teasing pe blogul lui în legătură cu sprijinul pe care o să-l acorde trupa unui politician, a anunţat o conferinţă de presă, au urmat reacţiile, s-a aruncat cu ouă si roşii, s-au spus verzi şi uscate, făcute cu ou şi oţet. În fine, lumea a reacţionat, prea-puştoaicele n-au dormit nopţile, şi-au ros unghiile, şi-au făcut gânduri (ceea ce – în principiu e bine – dar nu întotdeauna, de bine :p). În fine, luni, apar ăştia cu un porc adevărat în braţe, cică

Membru al Asociatiei Porcii fara Limite, fiind expresia curentului politic de stanga imprejur si avand un program axat pe doctrina ingrasarii in ajun, porcul isi asuma promovarea democratiei, cat si dezvoltarea personala in greutate, in functie si mai ales in bani. Mesajul electoral al porcului este Eu cu mine traim bine.

Momentul marchează lansarea acestei melodii şi a unui fel de alizeu în jurul ei. (comunicatul oficial aici)

Trebuie să recunoaştem că nu ne-am aşteptat. Trebuie să recunoaştem că România nu a mai văzut aşa ceva. Trebuie să recunoaştem că întreaga echipă care a lucrat la idee merită aplauze. Acuma, dacă şi porcul merită voturile noastre, rămâne de văzut… Cert e că, decât să dăm votul oricui, nu mai bine, unui porc adevărat?! )

p.s. menţionez că blondele îşi păstrează neutralitatea în campania electorală. Am zis neutralitatea, mă iertaţi, indiferenţa, ignoranţa. Din partea mea, delete şi sănătate.

Nu cer scuze pentru titlul colorat, că mă prostituez destul în lumea de afară ca să mai tac mîlc şi pe domeniul ăsta, unde blondele conduc. Read the rest…

Holograf spunea că şi băieţii plâng. Doar că ei nu bocesc în perne şi batiste parfumate ca duduiţele dornice de compasiunea celor din jur. Fiindcă ei se jucau cu maşini şi pistoale când erau mici, nu cu păpuşi şi rochiţe împrumutate de la mama. Fiindcă a lor consolare suna “da’ eşti bărbat, uite, râd şi fetiţele de tine”. Fiindcă ei n-au avut prieteni pe care să-i sune noaptea la doişpe după ce şi-au primit papucii de la jumătatea posibil-ideală. Fiindcă n-au scris jurnale şi poezii de dor, n-au băut cafele ilegal de concentrate şi, închizând cercul vicios, n-au umplut batiste cu lacrimi la acele comedii romantice, în care cei doi sfârşeau mereu împreună.

Căci un bărbat nu plânge. Cică e semn de slăbiciune. Eu cred că e semn de umanitate. Şi mai cred că e o descărcare profund benefică pentru cel căruia i se întâmplă. Sunt oameni care plâng foarte rar. Mie uneori mi se face dor să plâng, dar glandele mele lacrimale funcţionează după mişcările lunii, că altă explicaţie nu găsesc. De avut, le am, asta e verificat. Mi-a zis cineva odată, că precis am glandele, poate îmi lipseşte inima. Mai ştii?

Revenind la domni, rănile pe care ei nu şi le plâng rămân cu potenţial de cicatrici periculoase. Şi se transformă în obstacole greu de depăşit în calea fericirii lor afective. Am cunoscut băieţi care îşi vedeau fosta în actuala. Pe care o pedepseau pentru păcate care nu erau ale ei. Iar în final ea a obosit şi i-a lăsat singuri în lupta cu fantomele trecutului. Nici azi nu cred că le-au depăşit.

Şi eu am avut drame afective. Mi-au călcat pragul inimii şi sufletul în picioare. Mi-au spus poveşti ca-n “viitorurile cele mai ideale” şi mi-au încrustat numele pe malul mării. Read the rest…