Acum vreo câţiva ani, mi-am programat în prag de Anul Nou un anumit e-mail, care să-mi fie trimis fix un an mai târziu. Acel e-mail conţinea tot ceea ce îmi propusesem eu pentru perioada care avea să urmeze. Singura chestie care s-a întâmplat a fost că eu am primit mailul respectiv. Desigur, roboţii internetului se ţin mai bine de cuvânt decât oamenii. Read the rest…
Toată lumea ştie că blogging-ul nu se mai întâmplă de mult în online. Dacă vrei să fii auzit, băgat în seamă sau recunoscut pe o listă de nume, e obligatoriu să faci chestii remarcabile sau să bei cantităţi impresionante de bere. Să fii blondă nu mai e de mult un avantaj.
Azi-mâine se împlinesc 2 luni de când am plecat din ţară. De curând, au fost 2 mari evenimente cu online-ul în offline, pe care le-am urmărit rozându-mi unghiile de la distanţă: finalul de Redescoperă România de la Sâmbăta şi SMSBizcamp de la Pârâul Rece.
Ştiu că Zoso a făcut o grămadă de blogging din Berlin şi a făcut-o a naibii de bine. Era conectat de dinainte să răsară soarele şi se ducea offline mult după ce apunea. Habar n-am dacă sunteţi fani sau nu, dar mi-l daţi drept exemplu, iar asta nu din cauză că s-a mutat la Braşov. Şi nici pentru că nu vreau asemenea comparaţii (cred că e bine întotdeauna să observi şi să iei ce e mai bun de acolo).Ci fiindcă eu am aici 2 ceasuri mai târziu dimineaţa alarma setată decât voi şi nu toată ziua la dispoziţie pentru Lapi. Da, când eu abia fac ochi la 7 fără 20 şi afară e noapte, în România lumea e deja spre birou. Când îmi şi deschid calculatorul şi îmi beau cafeaua, în Bucureşti lumea s-a şi certat şi împăcat cu şeful de 3 ori pe ziua respectivă.
Dacă vă uitaţi pe luna decembrie a anului trecut, veţi vedea că era plină de evenimente, de campanii, de lucruri. Nu zic că luna asta bate vântul, dar să zicem că nu e liniştea aia selectivă pe care o ştiam.
Cred că redevin copila blondă, care a început să scrie din Cluj pentru nicăieri, fără a şti că există chipuri dincolo de bloguri. Deşi, după ce le-a cunoscut, îi este dor de ele, spun surse din interior. Câteodată.
Deci, cum facem? Că eu sunt pregătită!
După o viaţă în care am slăbit, în total, probabil de vreo trei ori actuala mea greutate, după studii personale, interpersonale, familiale şi nefamiliale, după prelegeri şi experimente, după, după, concluzia e următoarea: kilogramele pleacă, dar tentaţiile rămân. Şi uite-aşa, ne trezim la loc, ca în comediile alea banale, în care eroul se trezeşte mereu în aceeaşi zi.
Sunt într-o cafenea cu nume celebru şi cafea proastă, după ce-am băut o ciocolată caldă cu caramel şi-am mâncat o pseudoplăcintă cu măr, păcatul suprem în faţa bunicii mele atât de bunăfăcătoare de prăjituri. Fiecare bucată de dulce pe care o bag în gură poate fi considerată un afront personal la talentele bunică-mii. Dar, nici să umblu legată la ochi, la nas şi la gură nu pot, iar de funcţia cerebrală am nevoie şi în alte zone decât cea nutritivă. Deci, nici pe ea n-o pot închide.
Apusul de august şi Valea Oltului parcă sunt făcuţi unul pentru celălalt. Ştiţi, de când am fost în Redescoperă România, am început să văd Dustere pe şosele şi indicatoare către cetăţi, mânăstiri şi alte obiective turistice. Ca atunci când ştii literele, dar ai nevoie de timp până înveţi să citeşti. Ştiam şi eu că România-i frumoasă, dar am avut nevoie s-ajung la 25 de ani şi la a treia pereche de ochelari, ca să văd piesele de puzzle şi individual. Read the rest…
Ştiţi cum atunci când eşti bebeluş, ai program fix, mănânci regulat, faci baie în fiecare zi (bine, ţi-o fac alţii, fiindcă tu activ faci prea puţine lucruri: probabil doar pe tine) şi ieşi în parc la plimbare. Zilnic cel puţin un ceas, dacă nu şi mai multe. Mai ţineţi minte?
Astăzi nu mai facem pe noi şi ne spălăm la duş, am învăţat să (ne) mâncăm singuri şi, de obicei, între noi. Ne facem după voie programul, dar întotdeauna cu binecuvântarea şefului, niciodată cu cea a copiilor. Am învăţat să articulăm sunete, dar am uitat să nu ne rănim cu ele. Cunoaştem algoritmi complicaţi şi termeni de specialitate, dar am uitat cei şapte ani de-acasă. Suntem personalităţi, avem funcţii înalte şi pretenţii de domni, dar am uitat că nu suntem asta pe spinarea altora. Am învăţat să strălucim doar punându-i pe ceilalţi în umbră, am învăţat să mergem, dar am uitat care-i direcţia corectă. Acum ştim să alergăm, dar am uitat ce-i ăla “echilibru”. Haideţi să nu fim demni doar de zerourile din conturile noastre! Haideţi să învăţăm să spunem mulţumesc şi să nu mai dăm ordine altora, când putem să îi rugăm frumos. Haideţi să ne amintim regulile de bază ale jocului, fără a ne crede prea deştepţi ca să le aplicăm şi noi. Haideţi să mâncăm regulat, să facem baie în fiecare zi şi să ieşim mai des la plimbare. De câte ori pe săptămâna mâncaţi gătit. Şi cât timp petreceţi zilnic în aer liber.
Bloggeri sarind take two from trafictube on Vimeo.
Nu înţeleg de ce, dacă soarele apune în fiecare zi, eu trebuie să plec în Redescoperă, ca să-mi amintesc cât de frumos o face.
————————————————-
Redescoperă România 2011 este un proiect Petrom, împreună cu BCR, Dacia,Romtelecom, Paralela 45 și Muzeul Național al Țăranului Român.
sursa: Răzvan
Şi nu cred că se referea la cât de brunet, înalt sau des ai părul. Nici măcar câţi ani ai, nu cred că ar fi vrut să ştie. Fiindcă, uitându-se atent la mine şi înţelegând rădăcina blondului din părul meu, nu, nu asta voia să ştie.
Nici măcar nu m-a-ntrebat cu ce te-ocupi sau la ce fabrică te duci în fiecare dimineaţă. Nici de maşină n-a zis nimic şi nici de gusturi muzicale. Nu m-a-ntrebat ce firme porţi la guler sau la mâna stângă, nici ce vinuri fine m-ai învăţat să beau. Nu i-am povestit nici măcar pe unde-am fost noi doi vreodată şi, nici atât, de cum ne-am cunoscut. Nu am vorbit de cercuri prea scorţoase unde te simţi acasă şi nici de nopţi pierdute cu-n pahar de vin. Ori bere. Ori apă plată, c-a văzut omul ce gusturi precise am. Ceea ce nici măcar nu ştiu cât e de bine, dat fiind că, pentru a-ţi plăcea, musai să guşti.
Cineva m-a întrebat de tine. Şi nu se referea la cât eşti de înalt. De fapt, voia să ştie despre mine.
La ultimul meu examen din sesiune, prima întrebare pe care mi-a pus-o proful (om de mare clasă şi ţinută intelectuală) a fost următoarea: Te măriţi? După care mi-a explicat pe tonul ăla didactic, ce nu lasă loc de dubii sau alte întrebări, că, dacă-s fată deşteaptă, e obligatoriu să mă mărit într-un an. Dar maxim un an. De ce într-un an. Ca să am, după, timp să şi divorţez, desigur, fiindcă divorţul e o experienţă prin care tot omul trebuie să treacă măcar o dată în viaţă. La final, mi-a zis să nu uit ce mi-a spus şi mi-a dat notă mare, ca să-mi arate cât de fată deşteaptă îmi sunt.
Şi uite-aşa, adevăraţii profesori au darul de a-ţi demonstra că, de fapt, nu ştii nimic nici după atâta amar de şcoală. Pornind de la mitul, conform căruia căsătoria e un fel de moartea pasiunii pentru viaţă şi pentru tot ce vine bun împreună cu ea (adică tinereţe, bere şi libertate), am decis să cercetez întrebându-i pe ei, pe cei care au născut, hrănit şi perpetuat mitul, şi anume pe bărbaţi. Am luat câteva exemple de succes ale blogosferei noastre, fiindcă îi ştiu mari formatori de opinie. Şi de familie, pe unii dintre ei.
(De ce) E bine sau rău să te căsătoreşti? Citiţi şi vedeţi singuri ce vi se pare… (Singuri sau căsătoriţi, după cum vă lasă sufletul sau starea civilă 
) Read the rest…
Într-o lume în care nu există limite, unde totul e posibil, chiar şi pentru tine. Dacă mâine ai putea lăsa totul, pentru a merge altundeva şi a o lua de la capăt? Sau pentru a continua mult mai frumos?
De când am văzut clipul ăsta pe youtube, întrebarea mă obsedează. Ştiţi de ce? Fiindcă pe mine nu mă duce imaginaţia prea departe undeva, ci mă blochează cu cineva. Iar singurul meu răspuns pentru mâine şi multe dimineţi care urmează ar fi unul singur: la el în braţe. Astfel încât se nasc alte-ntrebări, precum aceea, dacă-i bine să-ţi doreşti viitorul în funcţie de alţii şi nu în funcţie de tine. Apoi tot eu aş răspunde într-un suflet, că doar aparent e vorba de alţii, când, de fapt, tot mie îmi revine rolul principal. Fiindcă înainte de orice alte fericiri, de a mea mă îngrijesc prima. În dorinţe, viitoruri şi răspunsuri la-ntrebări, fără imaginaţie. Read the rest…
Ştiu.
Au vorbit ei doi şi au ajuns împreună la această concluzie. Că blogul nu mai e ce-a fost pe vremea când tata nu îl citea. Pe vremea când nimeni nu îl citea. Şi tocmai în asta-i stătea farmecul. Că nu era un discurs studiat, ci unul involuntar, ca amintirile alea care vin fără să le chemi. Pe vremea aia nu scriam texte, ci simţeam cuvinte. Şi le simţeam cu toţii. Ăia doi, trei care eram. Şi pe vremea asta simt, doar că mi-e frică să mai simt aşa în văzul lumii. Cu toate că monitorul a rămas tot unul şi nici tastele nu s-au înmulţit. Dar s-a aglomerat în mintea mea şi cred că am pierdut ceva. Simt că mi-am vândut scrisul, când, de fapt, mi-am vândut doar timpul.
În cea mai sinceră încercare de a recupera acel ceva, mărturisesc aceasta. Şi ştiţi, de când am internet pe telefon, nu mai am nici bucuria aia de a merge să mă conectez, să văd ce se mai întâmplă. Acum ştiu tot timpul ce se-ntâmplă. Ceea ce-mi salvează o grămadă de timp. Pe care l-aş putea folosi într-un alt hobby…
Şi nu, acest post nu e ca să cer sugestii. Idei am şi eu. Cu timpul voinţa stau mai prost.
Am onoarea de a primi aceşti copii minunaţi la mine pe blog. Aveţi bucuria de a-i urmări. Până la capăt. Se prezintă singuri: Alexandru Pârgaru şi Sabina Maria Oreste. La Oreste în emisiune.
