Nu pierdeţi timpul cu supărări

căutări şi răspunsuri 10 Comentarii

Ştiţi, postul ăsta pentru luni dimineaţa ar fi trebuit să-l scriu duminică dimineaţa. După ce tocmai găsisem o inimioară pe fundul ceştii mele de cafea (am fotografiat-o, o urc pe blog după ce reuşesc să o descarc din telefon). Şi după ce luasem prima masă împreună cu finuţa mea. Atunci ar fi trebuit să-l scriu, căci aş fi avut mai multă bucurie de trimis către dumneavoastră.

Acum, în schimb, vă rog să primiţi un strop de înţelepciune. Mi-a spus mie mama la telefon în seara asta şi nu ştiu dacă vorbea pentru ea sau pentru mine, dar ştiu sigur că am înţeles. Mi-a spus că oamenii ajung la un moment dat mari şi se gândesc la toate câte-au pătimit de-a lungul vremii. Şi că mai ajung să-şi dea seama că foarte bine s-ar fi putut lipsi de anumite supărări, că de fapt nu ai nimic de dovedit, că numai bucuria te hrăneşte şi  restul te omoară. Şi n-are rost să îţi pierzi timpul.

Iar într-un gest maxim de lăsare a orgliului să piară, am ascultat-o şi-am pus mâna pe telefon. Într-un răspuns care se cerea de multă vreme. Şi mi-am făcut o bucurie. El nu ştiu dacă m-a-nţeles, dar n-ar fi primul care să nu prea înţeleagă. Însă e într-adevăr greu să faci faţă unui bărbat bun, după ce-ai avut parte numai de nenorociţi.

Ce vreau să vă spun, şi supărarea, la fel ca frumuseţea, e în ochiul privitorului. Numai bine.


Trebuie să ştii că există, ca să îţi poţi dori

căutări şi răspunsuri 10 Comentarii

Cineva mi-a spus astăzi că dragostea aceea există. Şi nu era televizorul.

Mi-a spus despre iubirea care îţi dă aripi şi ţie, nu numai fluturaşilor din burtă. Mi-a spus despre iubirea care te reconectează la cea mai bună variantă a ta. Şi nu cred că se referea la varianta fără burtă şi cu tot părul în loc de chelie. Mi-a spus că există iubiri care n-au nevoie de întreţineri şi care nici taxe nu cer ca să te bucuri de ele. Nici asta nu ştiu ce înseamnă, că la mine toate bucuriile au avut preţ. Înseamnă că n-am iubit niciodată?

Mi-a spus că iubirea n-aşteaptă, ci se întâmplă. Oricât de şifonat sau nebărbierit te-ar prinde. Că nu întoarce capul după mirosuri scumpe şi nici nu se îmbată din priviri parfumate. Că iubirea nu e despre atingeri sau mângâieri. Că pentru astea sunt oameni instruiţi şi bine plătiţi să le facă.

Mi-a spus că iubirea e despre întâlniri. Şi că să nu primesc la masa noastră nici un flămând creşind atenţie. Indiferent că-i zice dorul şi c-ajută, indiferent că-i zice pătrunjelul şi e-n supă.


Că există cred demult, dar încă mă pregătesc de întâlnire.


Copii ai globalizării, devenind victimele ei

căutări şi răspunsuri 12 Comentarii

Globalizarea ne-a crescut într-un an, ca pe alţii în zece. În fiecare an, ca pe nişte feţi-frumoşi. Ne-a pus cai şi puteri în mână, să ajungem mai repede la Paris decât la Sibiu. Ne-a dat muşchi să ne ducem şi s-a asigurat că nu ne mai întoarcem. Ne-a creat nevoia şi ne-a oferit soluţia. Ne-a trimis la luptă nişte mici greuceni, cu mânecile suflecate. Până şi visele ni le-a împrumutat, ca să ne mulţumim cu izbânzile. Toate ale ei.

Nu spun că ne-a inversat valorile, doar ni le-a modificat. Şi ne-a păcălit prin mijloace virtuale că suntem fericiţi. (Ştiu oameni care fac copii pe Skype şi au impresia că-s ai lor.) Ne-a creat prieteni pe facebook şi bloguri personale. Ne-a conectat la net şi a topit distanţe. Dar ne-a împrăştiat în toate colţurile lumii, reuşind să ne convingă că aşa e cel mai bine. Diabolică lucrare. Dar perfectă, nu-i aşa?

Mama-globalizare ne-a crescut ca un părinte lacom să-şi vadă copilul olimpic. Plătind medalii cu însăşi viaţa acelui copil. Căci ne-a vitregit trăirea şi ne-a omorât simţirea. Ne-a cules de mici, dar nu ne-a lăsat să creştem. Decât muşchi. Ne-a ocupat timpul, dar nu ne-a umplut viaţa. Decât cu iluzii.

Oficial, mă declar un copil adoptat şi nefericit. Globalizarea e mama mea vitregă. Şi mă doare mai rău decât v-aţi imagina.

p.s. Şi cine ştie povestea ştie că Greuceanu n-a reuşit singur, ci cu ajutoare. Globalizarea a început să despartă oameni, fiindcă s-a temut de ei. Împreună oamenii sunt cei mai puternici.


Când te întrebi dacă să te superi

căutări şi răspunsuri 8 Comentarii

..înseamnă că nu îţi mai pasă.

Ştiţi, de multe ori mi s-a întâmplat să explic oamenilor unde au greşit faţă de mine şi felul în care m-au rănit. Chiar dacă în sistemul lor de referinţă, regulile erau altele, eu simt după propriile mele reguli. Tot după ele, şi plâng.

Alteori, le explicam altor oameni de ce nu m-am supărat pe o situaţie. Sau pe un comportament. Fiindcă nu ţin la formalităţi în familie şi nici la cadourile de ziua mea. Cu toate că un buchet de flori nu strică niciodată. Dar drumul pieţei îl poate învăţa oricine, în schimb, sunt alte lucruri care nu se vor putea schimba niciodată. Cum ar fi năravul.

Dar, atunci când te întrebi dacă să te superi pe ce s-a întâmplat, pe cine “n-a întâmplat” buchetul de flori sau năravul dorit…înseamnă că ai deja demult răspunsul: nici nu mai contează. Fiindcă atunci când cineva nici să te supere nu mai e în stare, trebuie că se încadrează la pierderi nesemnificative. Atenţie, chiar dacă pierderi, tot nesemnificative.

Zilele astea, mă străduiesc să mă supăr. Fiindcă încă nu sunt atât de sigură pe semnificaţia ultimului adjectiv: nesemnificativ?


Despre urări şi blugii din liceu

căutări şi răspunsuri 7 Comentarii

Spune-mi ce-mi doreşti ca să-ţi spun cine eşti e prea dur. Mai ales că problema asta a mea e veche, e cronică aşa. Iar luna iunie (când sărbătoresc de la început până la sârşit şi primesc tot felul de urări) a fost o inspiraţie reală. Încă mai este.

Înţeleg gândul bun, deci nu vă grăbiţi să mă faceţi nerecunoscătoare. Dar nu înţeleg de ce să urezi cuiva să rămână aşa cum este. Sau să fie ca altcineva. Să picteze ca Picasso şi să cânte ca Pavarotti. Să scrie ca Eminescu şi să compună ca Mozart. De ce să nu-i doreşti să fie mai grozav decât ăştia enumeraţi? Dacă tot îi vrei binele pe bune…

Pe mine m-ar enerva îngrozitor să fiu ca altcineva. M-ar satisface enorm să fiu mai bună. Ca mine. Asta e ca urcatul pe cântar: singurul reper trebuie să îţi fii tu. Şi blugii tăi din liceu. ;)


Anul 24

căutări şi răspunsuri 30 Comentarii

Speranţa că o dată cu vârsta vine şi maturizarea e bine să o abandonăm din vreme, căci altfel riscăm (dez)amăgiri repetate. Eu de pe la vreo cinşpe ani aştept momentul ăla în care n-o să mă mai chinuie gânduri contradictorii şi întrebări fără răspuns. Aproape 10 ani mai târziu, nu simt prea multe îmbunătăţiri la capitolul ăsta. Căci, precum suma viciilor, şi suma dilemelor rămâne constantă. Doar anii se adună. Şi cică după 25 şi neuronii încep să devină amintiri. Ce mai, viitorul sună bine! Păcat că n-o să mai ştim multe despre trecut… :p

Începe cel de-al 25lea an al vieţii mele. Teoretic sunt o tânără femeie, studentă la o facultate de soi, cu  slujba perfectă şi un IQ care ar trebui să mă scutească de anumite insomnii. Şi pe mine şi pe mama. Practic sunt un copil trezit din când în când într-o realitate pe care şi-o recunoaşte doar când îi convine. De fapt sunt o puştoaică într-o mulţime de roluri, pe care le încerc cu degetul, nici măcar cu linguriţa. Şi nu de frica să nu mă îngraş, ci să nu mă îmbăt cu apă rece. Fiindcă atunci când nu eşti obişnuit, repede ţi se urcă la cap.

Zilele trecute m-am nimerit citind nişte rânduri scrise de prietena mea cea mai bună în albumul de clasa a 12a. Uitasem cât de actuale pot fi unele cuvinte doar fiindcă sunt spuse din suflet. Citeam şi-mi aminteam de mine. Pe vremea aia nu ştiam atât de multe, dar ştiam mult mai bine ce ştiam. Lucruri simple. Se zice că înţelepciunea vine cu vârsta. La mine e invers, se pare. Astăzi am nevoie de argumente şi dovezi care să-mi susţină principiile cu care porneam atunci. Iar de ziua mea, îmi doresc ce mi-am dorit şi altă dată, doar în contexte diferite. Răspunsuri.

Nu aş vrea să cred niciodată despre mine că sunt atât de grozavă pe cât îşi imaginează alţii. Fiindcă întotdeauna mai e ceva de imbunătăţit. Mai ales în ochii mei.


Când ştii, nu mai pui întrebări

căutări şi răspunsuri 13 Comentarii

Pe asta e musai să v-o povestesc, n-am zis-o nimănui, ca să nu-i pierd farmecul şi ca să mă bănuiţi de născociri.

Vineri seara, cu ultimele puteri, după o săptămână mai plină decât alte 5 de dinainte, mă târam pe la parterul magazinului Unirea. Asta, după o raită dezastruoasă prin mall; îi căutam mamei cadou. Nu mai erau multe suflete pe-acolo, că era deja târziu. Şi nici multe speranţe pentru găsirea cadoului perfect. Vorba aia, ce să-i oferi persoanei care ţi-a oferit viaţă? Noroc că responsabilitatea asta şi-o împarte cu tata, că altfel…

Revenind.

Un tip cumpăra un inel, de parcă ar fi fost ultimul inel de pe lume. Se simţea o agitaţie în jurul lui, care umplea locul. Ştiţi expresia “era tot o zdroabă”? Aşa omul nostru. În absolută contradicţie cu atmosfera de hai să mergem acasă. Zicea că se grăbeşte. Că de acum ştie. Şi trebuie să spună ce ştie.

M-a impresionat mult, fiindcă niciodată nu m-am gândit ce trebuie să fie în pielea unui bărbat, atunci când “spune că ştie”. Şi nu m-am gândit, fiindcă mereu am ştiut că eu – eventual – voi răspunde la întrebări, dar precis altcineva le va pune. Şi mi-a plăcut exprimarea lui. M-a impreisonat tocmai faptul că nu se ducea să pună o întrebare. Cred că asta e cheia succesului.

Chiar dacă magazinul era prost, inelul luat în grabă, cămaşa şifonată… Când ştii, restul nu mai contează.
Nu îi cunosc, dar le doresc multă fericire. Fără întrebări.

Ştiţi, eu cred în căsătorie, dar nu cred că “trebuie” are vreo legătură cu ea. Asta nu ne împiedică însă de la visare. De aceea, certitudinile sunt acele dovezi de ignoranţă, care, în cazul ăsta, sporesc farmecul naivităţii.  Cei care aţi pus întrebări, cum aţi făcut să ştiţi?


Suflete pe tavă

căutări şi răspunsuri 20 Comentarii

De curând, cineva mă avertiza din nou, că prea îmi pun sufletul pe tavă, pentru a-l împrăştia porţionat în fiecare post.

Şi tot de curând, altcineva mă întreba dacă mint vreodată pe blog.

În ambele situaţii, m-am apărat invocând autenticitatea. Se poate ca uneori luminile în care-mi aşez cuvintele-n tablou să fie conştient dramatizate. De amorul artei, cum s-ar zice. Iar alteori, din amor propiu, să-mi pălesc din simţire. E chestie de saturaţie, nu de culoare în sine. Oricum, astfel de postări n-or să mai fie. Deoarece copila creşte şi imaginaţia-i oboseşte.

În altă ordine de idei, a-ţi pune sufletul pe tavă presupune curaj. Fiindcă mai bine îl oferi tu, decât să se servească oricine îl doreşte.

Voi cum staţi cu tăvile? Da’ cu minciunile?


Oferta verii- promoţie de blonde

căutări şi răspunsuri 20 Comentarii

Finalul sesiunii se apropie mai trist decât mi-aş fi putut dori. Şi vara preia comanda, nu doar în sângele nostru clocotind, ci şi în programul celor 24 de ore, livrate cu regularitate neafectată de criză, de 7 ori pe săptămână.

Ce faci la vară? E una din întrebările cu iz de viitor, pe care le urăsc. Pe întrebări, nu pe viitor, căci el e mult prea vag pentru a-mi trezi orice fel de sentiment. Şi, dacă stau să mă gândesc- şi stau, că în mers e mai greu :p – asta nici nu e musai de rău. Că doar e plictisitor să te uiţi la un film al cărui final îl ştii, d-apăi să fie filmul ăla chiar viaţa ta. Sau vara asta, după caz.

În fine, să revenim la promoţii. Tânără studentă, în vacanţă, multă energie şi puţine idei ce să facă cu ea. Propuneri? A, e şi blondă :D dar nu orice fel de blondă.

;)


Consumaţi produse româneşti la TV?

căutări şi răspunsuri 39 Comentarii

Apropo de ideea lui Nicu şi de postul anterior, ce ziceţi, avem emisiuni de calitate în România? Hai să vedem cât de lungă facem lista!

Dar să fie fie produse aici şi vorbite în limba noastră, că de Discovery au auzit şi blondele! :)

Eu încep cu Garantat 100% şi Apropo TV a lu’ Moisescu (cu toate că bagă prea multă publicitate :p între calupurile de emisiune şi se repetă foarte mult, de parcă n-aş înţelege din prima! dar e ok), voi?


« Previous Entries Next Entries »