ŞI BLONDELE GÂNDESC

Cu mare drag si nostalgie am recitit luna ianuarie a anului tocmai trecut, desi nu obisnuiesc sa fac asta. Sa recitesc posturi, ca anii trec singuri.

Si-am simtit din nou prin venele mele cum curgeau timpul, inspiratia si tastele. “Te-ai schimbat mult” mi-a zis cea mai buna prietena a mea de revelion, cand m-a vazut mai indragostita decat in toti ceilalti ani la un loc. Te-ai schimbat mult nu stiu daca e bine, dar precis e un pas intr-o directie. Care, dupa toate semnele obiective si subiective, este directia cea buna.

Si dincolo de toate gandurile care-mi zac pe varful degetelor, vreau sa va spun un lucru despre inceputul meu de an. Daca ar fi fost sfarsitul lumii, eu acolo as fi vrut sa-l petrec; daca as fi vrut s-o vad intr-un anumit fel de fericita, asa de fericita as fi vrut s-o vad; si, daca as alege de ce oameni sa ma inconjor, asa niste oameni as lua cu mine in bagaj. Dupa multa, dar foarte multa vreme, cineva mi-a pus problema intr-un unghi din care eu niciodata nu privisem. Nici nu stiti ce dor mi-era de asa un cineva in viata mea! Fiindca, adesea se intampla, ca oamenii mereu aproape de noi sa dezvolte tipare de gandire asemanatoare cu a noastra si conjugarea mintilor sa fie dupa niste reguli pe care singuri le stabilim.

Lucruri, la care in 2011 nici nu ma gandeam. Iar in 2012 aproape le visez. Si nici n-a trecut prea mult intre timp. De asta zic, sa inceapa aventura!

• Astăzi Tocmai am descoperit că IERI s-au împlinit 4 ani de când blondele gândesc online. Ceea ce numai “pe scurt” n-a fost, dar … la mai mare!
• Mâine (adică duminică) aprindem prima lumânare din Adventskranz. Pe care o să-l facem cu mânuţele noastre (ceea ce vă recomand şi dumneavoastră. Va ieşi ceva mult mai reuşit decât orice găsiţi gata de cumpărat!)
• Vreau să trimit felicitări scrise “de-adevăratelea” anul ăsta de sărbători. Deja m-am apucat de strâns adrese. Lăsaţi-o şi pe-a dumneavoastră, iar eu cu bucurie trimit un gând blond de peste mări şi ţări. Cu semnătură umană şi căldură sufletească. Adresa totuşi pe mail, rogu-vă, că blogul e public. Sau cel puţin aşa-mi place mie să cred (deci: miruna la siblondelegandesc punct ro)
• Şi da, ne pregătim pentru primul nostru Crăciun, în care acasă înseamnă altundeva. Deşi ne-a mai prins Moşul în locuri altele decât Sibiul.

p.s. Cât faceţi Kranz-ul, neapărat băgaţi un măr la cuptor şi ningeţi-l cu zahăr. Dacă aveţi coroniţă de brad adevărat, se va îmbina atât de frumos cu mirosul de mere coapte, că veţi ajunge să-i învăţaţi şi pe vecini ce-i ăla un Adventskranz! (Coroniţe din brad adevărat găsiţi la cimitire, dacă nu daţi peste vreun vânzător ambulant de pe Magheru sau vecinătăţi.)

Cred că era cândva zilele trecute, când mă plângeam pe Twitter, că cineva din imediata mea apropiere m-a certat zdravăn, ca pe-un copil de grădiniţă dintr-o cauză pe care nu o puteam nicicum combate. Bine, n-aş fi recunoscut asta niciodată. Decât în gând şi pe Twitter… A scrie adevăratele sentimente în reţele sociale în loc de a le spune celui care ar merita vrea să le audă te face uneori să te simţi un pic mai puţin vinovat. Nu-i aşa? Read the rest…

Nu e în legătură cu numele autorului, nici cu sufletul copilei, ci cu prima şi ultima buruiană primită la a treia întâlnire. A expirat rangul de “ultima”, fiindcă băiatul din poveste tocmai s-a prezentat joi seara la uşa mea cu un bogat buchet de trandafiri mici, plouaţi şi portocalii. Era prea târziu pentru a schimba textul, ziarul era deja în tipografie.

Deşi e semn că el nu mai economiseşte şi că-mi iau gândul de la diamante (cine a citit ştie de ce), a fost una dintre cele mai frumoase surprize. Fără nici o ocazie specială.

Florile încă stau pe măsuţa noastră din living şi umplu casa de mirosul ăla a lui “nimic nu-i imposibil”, îl ştiţi?

foto

LATER EDIT: Aici linkul către articol.

Adevărul de weekend este prima publicaţie românească, ce mă invită să semnez un articol în paginile sale. Fapt pentru care, weekend-ul acesta, veţi găsi, la rubrica “Dragoste modernă”,

Ultima mea relaţie la distanţă

povestită de la început până la sfârşit, printr-un episod reprezentativ de pe parcursul ei.

Cu această ocazie, l-am cunoscut pe Horia Ghibuţiu, redactor-şef al ziarului, un tip care Read the rest…

Mi-e mai dor de blogul meu decat voi putea intelege vreodata. Sunt bine aterizata in tinuturile Majestatii Sale, doar inca putin cu capul in nori. Sper sa si raman acolo.

Gasesc maine un fir de internet, ca sa nu intru in vibratii. Auziti, ce poti face cu un calculator, cand nu are acces la net? Dar cu doua?! :p

Statul acasă e bun în doze limitate şi intermitente. După o anumită vârstă şi experienţă de cămin, studenţie şi prânz din conservă, omul ajunge să-şi încarce bateriile pe sistem repede-nainte. Adică, nu mai ai nevoie de 3 luni de vacanţă acasă ca să te refaci după un semestru cu lecţii pe ciornă, ci eventual de-un weekend, numai bun cât să-ţi alimenteze imaginaţia despre idealurile din satul tău natal. Pe care nu le-apreciai când erai acasă, ca atunci când faci poză de prea aproape la ceva şi iese tot o ceaţă.

Sibiul e capitala bunelor maniere, scrie asta peste tot, cred că şi pe strada mea parcă. E oraşul unde se dă Bună ziua şi se spune Mulţumesc. Doar că atât de încet se dă şi se spune, că zău dac-am auzit astăzi ceva. M-am întâlnit în Sibiu cu nişte cunoştinţe vechi şi îndepărtate, genul de feţe auxiliare pe la mesele din club sau ajutoare de prieteni ai prietenilor. Genul cu care precis am stat măcar o dată la masă, poate am făcut şi un Revelion împreună. El băiat, eu blondă. Că, de asta, după ce s-a holbat silenţios o vreme, l-am salutat politicos. Silenţios e greşit, că asta tot presupune un sunet. Măcar ceva… Sau na, poate n-am auzit eu. De asta ziceam: să dea mai tare. Cică există un buton pe undeva.

Nu înţeleg de ce oamenilor le e atât de greu să deschidă gura şi să salute. Apăi să răspundă la salut! Ştiţi că îmi iubesc Sibiul, dar locuitorii lui sunt uneori mai înţepaţi decât mă duce mintea mea, cea stricată vreo 3 ani în Bucureşti…

Apoi am înţeles: în 2007, am fost o adevărată capitală europeană. Într-o zi, vom fi cu adevărat capitala bunelor maniere. Ne pregătim intens pentru asta! Să vedeţi, scrie şi pe strada mea…

… Şi nu, nu vă faceţi griji. De mâine reintru în normal. T-A-S-T-E să fie pentru toată lumea!

a,     b,    c,    d,     e…

Să speli vase nu e nici o filosofie, nici limba chineză şi nici şcoli înalte nu îţi trebuie. “Când” să speli vasele ţine de muşchiul tău atotleneşitor, de cheful postprandial, care aproape mereu se redirecţionează din bucătărie spre alte zări mai îndepărtate şi aşa mai obosite. Iar pentru a putea merge mai departe cu postul ăsta, e totuşi nevoie de o precizare: că blonda nu găteşte. Deci maxim de vase murdărite de mine înseamnă o ceaşcă de cafea cu farfurioara ei, eventual încă o farfurie şi tacâmurile de rigoare. Rar mi se întâmplă, ca dimineaţa după ce le folosesc, să mai am şi puterea de a le spăla pe dânsele, vasele. Şi dacă până de curând aveam două scuze bune: şcoală şi job, de câteva zile sunt liberă de orice obligaţie din asta extragospodărească. Treaba e că, dacă nu-mi spăl murdărelele imediat cum le pun în chiuvetă, cum le prinde asta mică, le şi spală mintenaş.

Zilele trecute m-a lovit pofta de mămăligă (sunt fan declarat) şi de o încercare de paste, care s-a finalizat în coşul de gunoi, dar vasele tot murdare s-au numit. Am rugat-o pe colega mea de apartament, coreeanca de care am mai povestit, să NU-MI MAI SPELE VASELE, fiindcă îmi e ruşine. Read the rest…

Săptămâna trecută aflam că am pierdut pe unul dintre cititorii cei mai zilnici (să zic aşa) ai blondelor. Din cauza reclamelor. Săptămâna asta, povestea se repetă. Acelaşi motiv, alt cititor. Într-un fel, e bucurie să vezi că ai avut aşa prieteni implicaţi, în multe alte feluri ţi-ai dori să îi mai ai.

Pornind de la ideea că e democraţie, mai ales la tine pe monitor, vreau să se înţeleagă faptul că nimeni nu impune nimănui nimic. Fiecare citeşte, urmăreşte şi înjură pe cine se pricepe. Însă haideţi să privim puţin altfel situaţia. Chiar dacă s-a mai scris şi pe alte bloguri, ţin să-mi exprim şi eu părerea. Rogu-vă, citiţi şi apoi treceţi mai departe. Read the rest…