ŞI BLONDELE GÂNDESC

E cel mai adevărat lucru pe care mi l-a spus cineva în ultima vreme. Şi mi-a trezit dorinţa de a arde şi dorul de foc.

Altcineva îmi spunea că niciodată nu o să îţi poţi atinge maximul de randament, dacă îţi lipseşte ceva.

Acum ştiu ce îmi lipseşte.

Aerul…

Toată ziua.

Am avut un extraordinar sentiment că mare parte din ceea ce sunt datorez celor care mă iubesc. Şi am făcut în capul meu un soi de analiză cronologică a unor evenimente atât de frumoase, care nu mi s-ar fi putut întâmpla niciodată, dacă nu ar fi fost oamenii din spatele lor.

Nu se poate constitui vreun fel de top, fiindcă fiecare element se asortează la o circumstanţă, la un moment, fără a se putea compara parametri de efort, fie el fizic sau financiar. Ştiţi, unele bucurii ţi se nasc din cea mai împrăştiată cenuşă, doar fiindcă îţi dai seama că există cineva acolo dispus să o adune. Am întâlnit oameni bucuroşi să o strângă pe a mea, fără măcar să înţeleagă ceea ce fac. Iar atunci eforturi mici se transformă în gesturi măreţe.

Într-o zi ca asta, te simţi prea norocos pentru cât de mic eşti, pentru cât de puţine ştii şi cât de puţine faci. Binecuvântat, că cele mai arzătoare probleme pe ordinea zilei sunt nămeţii de afară şi băiatul care nu te sună. Şi-apoi te sperii şi începi să îţi doreşti să rămână telefoanele mute şi nămeţii înalţi, ca nu cumva, dispărând din peisaj, să lase loc altor probleme…

Declarăm sezonul gurilor ochiilor, ei fiind cele mai îndrăgite părţi ale noastre. Mă încadrez şi eu în oala majorităţii, deci no comment.

Tare mă bucur că toţi le îngrijim, cu toate că, în ritmul ăsta, o să-mi pară rău că m-am apucat de stomatologie! Cu obiectul muncii curat, îngrijit şi atât de iubit, blondele or să moară de foame..

În aceeaşi ordine de idei, din acele zone prea puţin băgate în seamă, haideţi să alegem una pe care s-o iubim necondiţionat. Din momentul ăsta.

Eu îmi aleg burtica. Dumneavoastră?

În nici una dintre lumile astea nu e dreptate pentru toţi. Nici în lumea părţilor noastre anatomice.

Zilele astea mă preocupă faptul că nu-mi iubesc şi îngrijesc tot corpul la fel. De dinţi am o deosebită grijă, chiar dacă niciodată nu o să am zâmbetul pe care mi-l doresc. Când eram mică, ştiu că sufeream pentru fiecare fir de păr detectat în perie, iar burta mi-a fost mereu o străină.

Capul e zona de care mă ocup cel mai mult. Şi mă gândeam oare de ce îmi neglijez picioarele, când ele fac mai multă muncă pe zi decât capul pe săptămână. Trist, dar adevărat. E o perioadă în care un profund sentiment de inutilitate mă încearcă. De fapt, m-a încercat acu’ o vreme, de vreo 5 ani mă stăpâneşte.

Dada, capul. Şi dimineaţa şi seara îmi curăţ faţa cu tot felul de loţiuni, ba mă  mai spăl pe dinţi şi dau cu creme fine. Bineînţeles că părul îl protejez în tot acest timp, nu carecumva să-l ung sau să-l năclăiesc în vreun fel. Apoi îmi îngrijesc buzele şi gata de culcare.

În timp ce, cu restul de carne şi oase termin urgent în 10 minute sub duş. De curând am descoperit plăcerea de a nu folosi nici un fel de lufă, burete sau alte bariere între mine şi pielea mea. Nici nu ştim cât de frumoşi suntem până nu punem mâna să vedem! Iar de lapte de corp rar mai am timp.

Şi dincolo de toate astea, zilnic interacţionez prin ceea ce beau şi mănânc cu un întreg sistem care nu mi-e la vedere. Prin ceea ce gândesc şi simt cu un întreg sistem care-mi determină stări care ies la vedere. Nu mai ştiu ce alegeri să fac. Nu mai ştiu ce-am făcut cu mine.

Aşa că am pornit în căutarea celei mai puţin iubite părţi din mine. Şi-am să învăţ să o iubesc.

Nu caut în statistici cele mai iubite părţi de corp. Caut pe cele mai puţin iubite. Că poate le găsim şi lor stăpân.

Zilele acestea citesc ceva plăcut şi deloc solicitant, ba picat în mâinile mele ca dintr-un fel de complot ciudat, o dată cu prima ninsoare. Cei care aţi citit ştiţi despre ce vorbesc. Ceilalţi să stea liniştiţi, n-au pierdut mare lucru. Precizez că aceasta nu este o recomandare de carte, nici măcar un articol propriu-zis. E doar o înşiruire de gânduri, de vise transpuse şi mărturisiri cărora n-o să am vreodată curaj de a le da glas. Decât formă.

Iată-mă.

Despre înşelat şi alţi demoni

Se zicea despre o femeie şi un bărbat. Puşi ca într-o oglindă, nu se iubesc între ei, ci iubesc în două planuri diferite, complet întâmplător intersectate. Şi iubesc – fiecare pe omul lui- absolut, curat şi nebun. Iubesc în felul acela în care doar cărţile scriu, iar oamenii doar îşi doresc să trăiască. Dar momentul întâmplător îi găseşte pe cât de leşinaţi de iubire, pe atât de leşinaţi şi de dor. Căci jumătăţile erau la New York, respectiv la Londra. Cu treabă. Cu navete pe avioane şi conversaţii pe mess. Cu vibratoare în dulap şi unghii roase de necaz. (Tată, aşa era-n poveste, eu nici măcar nu ştiu ce înseamnă cuvântul ăla. “Necaz”, desigur.)
În fine, oamenii se întâlnesc, nu-şi pot ţine hainele pe ei şi cu asta basta. După care e vorba de şters urma păcatului, de pe pielea, aşternutul şi sufletul lor.
Povestea e spusă de ea. Care-şi explică nevinovăţia, aducând iubirea pentru cel de departe ca probă absolută. O banalitate demnă de clasa a 2a, o să-mi spuneţi. Dar finalul (chiar dacă previzibil) întoarce situaţia şi schimbă verdictul. Hainele zburaseră doar într-un vis de-al ei, păcatul fusese născut în mintea ei bolnavă. De dor şi de iubire. Îmbolnăvită de un chip de bărbat, care nici în vise nu-i mai era accesibil. Nici în acele vise măcar…

Un băiat mi-a spus odată că bărbatul poate iubi doar cu trupul, fără să-şi implice şi sufletul în actul trupesc. Iar eu i-am răspuns că şi femeia poate iubi doar cu mintea, fără să conteze că al cui e trupul iubit.

Că urmele se şterg, dar demonii rămân.

Zilele trecute îmi spunea cineva că sunt într-o lipsă profundă de acord cu Sinele. Acuma, mă întreb, dacă e lipsă, cum să fie profundă. Da’ măcar bine că o ştim şi noi…

Şi după ce m-am supărat cu adevărat  profund, m-am gândit, oare cine-o mai fi şi Sinele ăsta. Şi de unde atâta importanţă pe capul lui.  Dv îl cunoaşteţi?

Read the rest…

Ştiu că există mese de bucătărie mult mai ordonate decât a noastră, dar azi am aşezat turta dulce pe acel colţ unde stăteau covrigii. Sau ciocolata începută. Iar cana de ceai am împins-o în cel mai din spate rând, ca să n-o mai văd în fiecare dimineaţă. Cred că îmi şi scot dulapul din funcţie, că e prea plin de lucruri. Goale.

Am trei pahare de vin, din acelea mari ca globurile de cristal, scoase din filmele cu lume multă. Le-am luat de o vreme, ca să sărbătoresc cu amândoi ai mei. Ceva, orice. Sau, mai târziu, cu al meu iubit. Romantic şi degeaba.
De curând, am început să-mi beau ciocolata cu lapte de acolo.

Mai am un ceainic cu două căniţe, primit de la colegii mei anul trecut, cadou de casă nouă. Şi cu indicaţie de suflet, şoptită pe fugă de una din fete. Fără să vreau, i-am spart tortiţa şi n-am îndeplinit făgăduinţa. Tot fără să vreau.
Iar de curând, am început să-l pun ca o scrumieră pentru musafiri.

În casă stau eu şi ecoul tăcerilor mele. Afară stau oameni cu alegeri pe rol. În casă mi-e cald, dar patul e gol. Departe-i cărarea, pe care vrei s-o aleagă. O veni şi momentul fără de praf în pahare, căci vezi, şi lucrurile goale păstreză-n ele cărări nevisate.

Ce frumos a fost…

Read the rest…

Săptămâna asta am primit un Telefon. Unul din cele mai la fix venite telefoane din viaţa mea. Atâta coerenţă şi atât adevăr. Într-un receptor prea obraznic pentru o rană deschisă. Dar luciditatea a prins ecou, şi copila – curaj. (Şi când te gândeşti că era să nu răspund! La număr neafişat.)

Iar acum se plimbă printre taste şi pixeli, cu înţelepciunea bătrânească a tăcerii. Curajul prinde contur, căci viitorul începe să se întâmple. Şi n-ai încotro. Că uneori aleg alţii pentru tine.

În semn de mulţumire? Ar fi prea puţin.
Vă încredinţez tăcerea-mi. Eu am ţipete de adunat.
Întineresc.

*Postul ăsta n-are nici un sens. E pentru mine.

Să mă ierţi că îţi scriu în loc să îţi vorbesc, dar adesea mi se întâmplă să pierd firul gândurilor în cascada de sunete care se-nteţeşte. Îmi e mai lesne aşa, doar ştii prea bine, lăuntrul meu va rezona întotdeauna perfect cu hârtia. Iar tu, de vei vrea, vei putea relua cuvântarea, când ţi-a fi mai frig, mai trist, mai însingurare. Nu-ţi garantez vreo alinare, dar măcar o presistenţă în timp şi-n drafturile tale.

Draga mea dragă, pentru tine îmi doresc tot ce e mai bun şi mai sfânt pe lumea asta. Vreau să te ştiu fericită dimineaţa pe pernă sau la cafea sau în perechea de pantofi cu tocuri înalte. Atâta cât îţi permit oasele, nu face rabat la centimetri, sunt cele mai la-ndemână mijloace de a privi lumea de sus. Mai ales când ceilalţi urmează trenduri din reviste. Tu ascultă la mine, să străluceşti nu e niciodată prea devreme.
Vreau să te ştiu ocupată şi preocupată, vreau să te ştiu căutată, dorită şi aplaudată. Atât la serviciu, cât mai ales acasă. Însă, ai grijă. Niciodată nu te crede indispensabilă, că nu există om de neînlocuit. Şi vai de cel care se culcă-ntr-o ureche, că aşa adoarme, şi precis când se trezeşte, e deja prea târziu. Ţine minte vorbele astea.
Vreau să ai curaj să simţi şi maturitate să faci. Să nu-ţi uiţi lecţiile pe care ai plătit mari preţuri, dar nici să le dai altora cu împrumut. Ştii că atunci când îţi cheltui banii tăi, e altfel. E mai pe bune, într-un fel.
Vreau să cucereşti inimi şi să suceşti minţi. Pe ale tuturor, dar nu pe ale oricui. Înconjoară-te doar de calitate, în rest, e relaxare.
Mi-ar plăcea ca într-o zi să mi-l arăţi pe mentor, iar el să fie onorat că l-ai ales. Sunt oameni care caută nu numai motivaţie, ci şi recunoştinţă. Găseşte-l şi mergi după el. Apoi va veni o vreme, când maestrul îşi va urma ucenicul. Cu bucurie şi onoare că l-a învăţat să meargă pe propriul său drum.

Îţi mai doresc să-ţi făureşti alegeri, nu scuze pentru ce-ai pierdut, să-ţi pregăteşti seminţe, fără a te mulţumi cu recolte gata adunate. Dar te mai rog ceva: ţine ochişorii larg deschişi, ca să ai listă cu alternative. Să le vezi pe toate-acolo. Şi când mai dai din ele, tot să-ţi rămână încă multe.
Iar de-ale sufletului îţi spun atâta: nu crede că le ştii pe toate şi ai răbdare, c-a să fie bine. Poţi juca totul pe-o carte, că nu e pielea altuia în joc. Doar nu lua totul la mişto, ca să nu se-nvârtă roata. Şi trăieşte-ţi prezentul, că viitorul e prea imprevizibil, ca să mai avem pariori învingători.

Aştept să te-ntâlnesc la răsărit de soare cu-aceeaşi inocenţă-ntre sprâncene şi-acelaşi calm plimbându-se prin vene. Aştept să-mi spui poveşti nemuritoare, desprinse din istoria ta, iar, printre rânduri, să picuri binecuvîntări în amintirea celei care-ai fost.

Şi nu uita, chiar dacă nimeni nu le poate-avea pe toate … asta nu te-mpiedică să ţi-l doreşti…

Oricât ar fi omul de puternic, de necăjit sau de bogat, acasă tot îi face bine.

Un bine ca patul care te odihneşte, un bine ca braţele care te mângâie. Acasă e acolo unde dimineaţa miroase a cafea şi claxoanele nu trec de geamurile deschise. Un bine ca poveştile adevărate, ca rănile vindecate. Acasă e unde te simţi iubit şi de ai burtă, chelie sau păr pe picioare. Un bine ca briza moale în mijloc de iulie, ca piciorul pe iarbă cunoscută. Acasă e unde câinele dă din coadă, a bucurie, când te vede, iar vecinii ies la geamuri să salute. Un bine ca plapuma care te răcoreşte vara, ca aerul care-ţi împrospătează baia.

De “acasă” te întorci mai suplu şi mai epilat decât credeai. Te vindecă nu vorbele spuse, ci cele tăcute. Fiindcă acasă se simte. Un bine… de toate felurile.

—————–

Aşa bine mi-a picat escapada asta la Sibiu, că m-am întors cu dor mai mare decât cum m-am dus. De mirosul vacanţelor cu lecturi suplimentare şi de ai mei, de amândoi. Rar mi-e dor să mai fiu mică. Zilele astea e “rar”…