Dacă rugăciunile ar fi sincere şi iubirea de sine absolută, dacă ar fi mai puţine pilde despre altruism şi mai multe despre tine. Dacă am înţelege să ne iubim nu cu mintea, nu cu creme şi abonamente la săli scumpe, ci cu inima şi cu plămânii. Dacă am simţi adevărul din frumuseţea care porneşte din interior şi pericolul care se naşte când doar o spunem.
Acum cât am fost în Sibiu, am ieşit mai puţin decât îmi stătea în obicei, dar am stat mai puţin acasă decât mi-ar fi trebuit ca să mi-ajungă măcar pe două măsele. În ziua de Paşti, după masa tradiţională cu ouă roşii şi clanul meu Siminesc înfometat ca după un post ce l-a ţinut mama pentru toţi, m-am scos seara în oraş. Iar din cauza unor fire de nayloane medicale, pe care încă le port în piciorul drept, am lăsat tocurile şi stilul acasă, mi-am pus bocancii mov, de Himalaya şi-am luat-o cu nişte prieteni dragi spre cafeneaua unde credeam cel mai mult că nu ne vom întâlni cu nimeni. Când colo, ce să vezi, toată clasa mea din liceu era acolo!, iar eu am uitat instantaneu de bocanci şi geanta asortată (era asortată, adică aceeaşi cu care m-aş duce şi sâmbătă dimineaţa prin parc).
Şi printre mulţii mei colegi, pe care nu-i mai văzusem de pe facebook, la un moment dat, apare Paul, pe care nu-l mai văzusem de prin anul 2 de facultate, în Cluj. Şi Paul al meu arăta senzaţional, cu un aer de Bolivia, Peru şi Ecuador, de-ţi venea să-l pupi ca o bunică mândră de odrasla ajunsă bine la oraş. Paul şi-a tras un scaun lângă mine şi-a zis că el acolo stă, că doar pe mine nu mă mai văzuse de un car de ani, iar cu ceilalţi o să mai tot fie. Plus, că avea el bănuiala că n-o să fiu prima prezentă la continuarea sucului într-un banal şi unic club din Sibiu, deci…se motiva alegerea. Ce voiam să vă spun e că omul ăsta şi-a făcut un concediu de 3 luni într-un alt colţ de lume. Şi că nici nu mai contează exact pe unde a fost, ci pe cine a cunoscut. Şi ce l-au învăţat acei străini despre el. Ce contează e cum a urcat pe nu-ştiu-ce coclauri în stil alpinistic, de a ajuns la -30 de grade, de nu-şi mai simţea cămaşa pe el şi nici nasul prin care să respire. Contează cum a pierdut avioane, cum s-a transportat în portbagajul unui taxi şi cum a împărţit portbagajul ăla cu încă o femeie. Avea 50 de ani, iar Paul e tânăr şi frumos… că l-am întrebat direct cât i-a plăcut. De tanti aia, nu prea tare. Toată seara mi-a povestit despre aventura lui. A fost un cadou pentru el, înainte de a începe serviciul ăla de om adult, cu barba rasă şi freza luată la 0,3. Şi în ciuda poveştilor Ninja pe care le-a avut, cred că a făcut exact ceea ce îi va asigura succesul în acest mariaj cu munca: Aventurile e bine să le trăieşti la tinereţe, nu când ai 5 copii acasă şi dureri de spate non-stop.
Îl ştiu pe Paul demult, probabil înainte de a şti unde e Cuba pe hartă. El sau eu, nici nu contează. Întotdeauna a fost un tip vesel şi prietenos. Dar schimbarea de acum era dincolo de fire. Fiindcă acum era ceva molipsitor, atât de entuziasmat era! Exact aşa cum mi-a făcut mie bine traiul cu Hyun Jin, pe care nici eu însămi nu-l pot explica prea clar.
Şi evident că-l ascultam cu interes şi un strop de invidie, ca zahărul pudră pe prăjitura cu măr. Fiindcă am avut şi eu gânduri din astea, dorinţe străineze şi chiar nişte bani în cont. Planul meu era ca, după terminarea facultăţii, să mă iubesc o lună cu franceza la Paris. Aveam şi adresa unde puteam să stau, făcusem şi un calcul economic, de până şi eu credeam că se va întâmpla.
Şi i-am spus mamei toate astea. Că aş fi vrut să fiu şi eu măcar un sfert de Paul (că mustaţa nu mi-a plăcut niciodată 
) Că mă mărit imediat cu halatul şi cine ştie când voi mai avea timp pe care să-l umplu cu planuri. De acum, viaţa se va împărţi în planuri îngrămădite între timp. Ca programările-n agendă. Şi ştiţi ce mi-a zis mama? Că ar vrea şi ea să vadă expoziţia foto, când se va-ntâmpla, fiindcă e convinsă că a fost o aventură extraordinară. Că şi eu aş fi putut pleca la Paris, dar mi-am ales aventura pariziană altundeva. Şi pentru mai mult decât o lună.
Zilele astea îmi negociez contractul de monogamie cu halatul. Voi avea grijă să las clauze deschise, pentru aventuri viitoare. În afara orelor de cabinet, bineînţeles… Şi voi semna de bunăvoie, convinsă fiind că am ales fiecare “cea mai” aventură pentru noi. Lui Paul îi mulţumesc că mi-a amintit că viaţa nu e deloc plictisitoare, totul e să ştii încotro te uiţi (asta, de fapt, mi-a zis mama). Şi că mi-a dat voie să postez câteva poze.
Iar pe dumneavoastră vă invit să vă urmaţi planurile cât încă aveţi timp să le faceţi! 
Vezi blocul ăsta, era o centrală mică în locul lui şi aici ne întâlneam noi, toţi copiii de prin jur. Nu erau atâtea maşini parcate şi aveam loc să ne jucăm. Să batem mingea. Să alergăm. Ce dor îmi e de libertatea aia.
Mi-a spus cineva ieri, în timp ce stăteam într-o maşină jumătate pe trotuar, jumătate pe stradă.
Mie nu-mi pare rău că îmbătrânesc, i-am spus. Nu zilele astea. Nu niciodată. Read the rest…
Aici e astăzi cât eu încă scriu; în România e deja mâine. În lumea mea, e senzaţia aceea de “nu-mi vine să cred”:
Că e noiembrie şi nu mai trebuie să îngheţ în următoarele 3-4 luni, indiferent de numărul cojoacelor purtate. Aici alerg în trenciul meu roz de primăvară. Am luat sâmbătă seara paltonul şi era să mor de cald. Sunt vreo 10 grade afară. Şi e soare (bine, nu acum!). Temperaturile fără extreme sunt cele mai bune prietene ale mele. Urăsc frigul şi canicula. Şi iubesc vremea britanică, cine-ar fi crezut!
Că nu mai sunt fata “singură” în grupul meu de prieteni. Singură ori cu vreun atârnache după mine, nici nu ştiu cum e mai rău. Mai bine mergi singură acasă decât cu un surogat şi suflet îndoit. Nu sunt obişnuită să nu fiu eu cea care stă pe colţ, ca să şadă cuplurile pe laturile mesei. Ştiţi, eu sunt o fată care atât de mult şi-a dorit, atât de frumos a visat şi atât de naivă speranţă a pierdut, încât simte că viaţa asta e o binecuvântare. De fiecare dată când el o ia de mână.
Nu-mi vine să cred că asta nu mai e valabil. Că nu mai mi-e dor cu fiecare colindă pe care o aud. Că nu-mi mai cânt durerile în versuri de Crăciun, că nu mai împodobesc case imaginate, din care să mă întorc în paturi goale. Ştiţi, când eram mică, îmi era frică să dorm singură. Dar, de Crăciun, îmi plăcea întotdeauna, fiindcă fixam câte un glob cu privirea şi, uite-aşa, adormeam fără griji… Acum, parcă e în fiecare seară Crăciun (exceptând serile cu gărzi!).
Nu-mi vine să cred că încă n-am scăpat de teama aia că mă trezesc atunci când îl visez pe el. De dimineaţă ne-am trezit târziu şi am mers la biserică. Unde am prins doar predica pe final, dar întregul mesaj. Apoi ne-am plimbat prin oraş, că era soare şi cald. Am luat ceva de mâncare, am venit acasă şi-am pregătit masa, cu prima lumânare din Advent aprinsă. (Am pus poză pe facebook, ca să nu credeţi că a fost un vis) Şi colindele cântând. Nici un dor, nici o durere.
“Dependenţa de nefericire” se tratează. Pot fi un studiu de caz.
Şi, apropo, am o carte care se numeşte aşa. Mi-e frică s-o citesc. Prefer să scriu eu alta.
Iar asta n-are nici o legătură cu pielea care se duce la vale, nici cu pungile care apar sub ochi, fiindcă ştiu femei mai în vârstă care arată mai senzaţional decât mine (nu că aş fi eu vreun pic din aşa ceva) şi ştiu pe altele, mai tinere, care au feţe mult mai obosite decât ale mele. Toate feţele mele la un loc.
Deşi să îmbătrâneşti e frumos, e un noroc de care nu toată lumea se bucură de când există dureri lombare, Alzheimer şi reumatism, însă unii ar aprecia să mai simtă ceva la 80 de ani, fie ea şi vreo durere. Alţii, mai nefericiţi, chiar şi mai devreme. Nu condamn bătrâneţile, fiindcă mi le doresc. Evident, fără copii nerecunoscători, foşti soţi şi prietene pasionate de tricotat. Dar asta nu înseamnă că nu mi-e frică de bătrâneţi ca atunci când ieşi din casă fără să te fi uitat cum e vremea. Dacă plouă şi tu nu ţi-ai luat umbrelă. Dacă sunt 30 de grade şi tu porţi cojoc. Sau dacă bate vântul şi tu ţi-ai dat cu lipgloss-ul ăla lipicios pe buze (părul se lipeşte îngrozitor de ăla; să potrivesc lipgloss-ul la intensitatea vântului de afară e o chestie pe care am învăţat-o de când sunt aici. Vânatul e aşa puternic, că uneori ai senzaţia că bate şi în casă.)
Mi-e frică, fiindcă se va fi dus nebunia, curajul de a sfida imposibilul, senzaţia de “am timp”… în combinaţie cu absenţa frustrărilor… bazate tocmai pe asta. Când vezi că ăla e milionar la 30 de ani, parcă aproape te bucuri pentru el, fiindcă tu mai ai încă 5 până la 30 şi, deşi e o stupiditate groaznică şi o scuză penibilă, te oarecum sincer consolează. Dar dacă bătrâneţile îţi omoară potenţialul de a fabrica scuze pentru tine?! Dacă, de la atâta scleroză, ajungi să uiţi şi să visezi. Dacă, de fapt, nu te omoară bolile, ci regretele …
Vedeţi, v-am zis că uni iar aprecia şi-un Alzheimer la 90 de ani!
———————————————-
Să nu ne trăim viaţa fabricând regrete şi să nu irosim materialul genetic al părinţilor noştri. Le datorăm asta lor şi mai ales nouă.
Şi-am început să număr.
Bătăi de inimi în cel mai frumos duet.
Când e linişte şi tu îţi aminteşti:
că nu cu inima visezi.
Ascult strawberry wine. Ascult melodiile pe care le-am adunat de-a lungul vremii. Am fişiere pe care nu scrie numele artiştilor, nici măcar genul muzical, ci numele celui care mi le-a dat. Cum scriau bunicile reţete în caietul de bucătărie: “Prăjitură Ileana”, mai ştiţi? Prăjitura Ileana a fost redenumită între timp, reţeta învăţată pe de rost de ochiul fin al bunicii, iar papilele noastre niciodată sătule de ea. Alături de bunul nostru simţ, desigur.
Pe fişierul cu Pasărea Colibri şi toată muzica folk pe care o deţin scrie Horia. Pe altul, cu muzică franţuzească pe care o înţeleg strict cu urechea, scrie Anda. Pe ambele categorii scrie şi Cluj, dar fără taste. Apoi, se nimeresc melodii pe care nici nu bănuiam să le am vreodată, care-ţi amintesc de chestii pe care le-ai păţit, precum o prietenă care-ţi povesteşte despre tine. De parcă nici nu ai fi fost acolo. Aşa-i place lui să-mi povestească cum ne-am cunoscut. Şi mie-mi place să ascult, ca pe fiecare poveste de dragoste fericită. Şi ce mă bucur când îmi dau seama că-i a mea!
My biggest fear was September. When he had to go. Zice Shania în melodie. Şi-mi aminteşte de spaima drumului dinspre aeroport. Drumul pe care-l făceam cu atâta bucurie când plecam eu sau îl aşteptam pe el. Şi, culmea, acelaşi drum, dar cu totul altul, când îl făceam împreună, dar mă întorceam doar eu. Că el îşi lua zborul. O vreme, de zboruri singure îmi era cel mai frică. Şi cred că vor rămâne fobia ce mă va urmări o viaţă. Ştiţi, cum unora le e frică de păianjeni. Sau altora de înălţimi. Mie mi-e groază de singurătăţi la înălţime.
Astăzi, au plecat fricile de aeroporturi şi drumuri de întors, dar au lăsat altele în locul lor. Iar înălţimile, deşi temute, au fost constante în viaţa mea de până acum. Mi-e frică de suferinţe în adâncuri. Dacă vă puteţi imagina aşa ceva.
A învăţa să-ţi înghiţi lacrimile cu ochiul. A învăţa să nu o mai hrăneşti pe dânsa, nenorocita de naivitate. Da, acest post este despre un bărbat. Şi nu, nu despre cel la care vă gândiţi.
A putea omorî speranţe mai ales când ele răsar din inimă şi nu din raţiune. De fapt, acelea sunt cele mai periculoase.
A-ţi aminti de jurămintele făcute la reflexiv o viaţă, nu o perioadă din ea. Că şi prostia trece împreună cu durerea.
Lacrimi şi nenorociri, speranţe fără raţiuni şi dânsa, DUREREA. De data asta am scris-o. Ca să nu mai am scuze s-o uit.
Am fost şi eu odată aşa cum ar fi trebuit să fiu. Am aparţinut şi eu o vreme bunelor tipare făcute zestre de părinţi mai cuminţi şi înţelepţi decât mă voi pricepe eu vreodată să fiu. Am avut şi eu atunci dorinţe şi puteri luate cu împrumut, conectate la net şi presărate cu nunţi, botezuri şi nepoţi. Apoi m-am blonzit şi am descoperit că semnele de întrebare sunt mult mai interesante decât orice alte feluri de punctuaţie. Şi m-am lăsat în voia lor. Chiar dacă certitudinile sunt în continuare pe lista căutărilor mele, drumul spre acolo e pavat de curiozităţi. Singura investiţie pentru care merită să munceşti e experienţa. Cea fizică, profesională, emoţională, socială. Aventurile cele mai profitabile în viaţă sunt întotdeauna intrapersonale, fiindcă îţi cresc muşchi pe care nici nu ştiai că îi ai. Căsnicia e una dintre ele. Însă doar cei cu adevărat vizionari o pot percepe astfel. Să trăieşti singur e cel mai simplu. Provocarea apare în doi. Iar asta o spune o tipă care mereu s-a plâns de singurătate. Nici să te speli seara pe dinţi nu-i întotdeauna uşor.
Am fost şi eu odată cu harta vieţii mele-n mâini. Crezând că ştiu ce-nseamnă fericire şi făcând pariuri pe termene mai lungi decât îmi permiteam. Iar atunci când conturile din suflet nu se potrivesc cu gropile din drum, te angajezi să speli vase într-un cazino imens. Ştiind c-ai să câştigi, tocmai fiindcă ai renunţat la pariuri. Am fost şi eu odată mai puţin deşteaptă decât mă dădeam, dar imediat după nişte ani, când mi-a trecut, am devenit bolnavă de curaj şi optimism.
Astăzi, am şi eu temeri, dar mai puţine dureri; încă am doruri, dar mai mult cu bucurie. Aştept ziua în care să mă trezesc din nou din curajul de acum, mai isteaţă decât mă ştiu, mai vindecată de temeri, doruri şi prea mult somn. Imediat o să se-ntâmple, după câţiva ani…
Nu e bine să râzi de nici o clipă a celui care-ai fost. Tânăr sau bătrân, gras sau slab, blond sau brunet. Ci să te uiţi cu înţelegere şi admiraţie mare, fiindcă acela te-a îndurat să fii cel care eşti. După atâta curaj, optimism şi învăţătură, oare ce urmează?
Acţiune. Şi noi semne de-ntrebare. Asta e o certitudine
