E prima dată când am plecat din redacţie pe noapte. De când m-am angajat, ziua parcă a tot crescut. Chiar dacă mie mi se părea tot mai mică, de fiecare dată când orele nu îmi mai ajungeau. Poate e vremea să-şi revină.
Simt că începe un alt ciclu. Chiar dacă, în sufletul meu nu ştiu dacă pe cel anterior l-am încheiat. În maşină mirosea a iarnă şi afară ploua. Am dat drumul la căldură şi m-am uitat în jur. Picuri mici de ploaie rară pe parbirz străluceau ca mărgele în lumina farurilor din trafic. Apoi păleau într-o ceaţă murdară, dată de ştergătoarele flămânde şi lipsa mea de la spălătorie. Spălătoria de maşini.
M-am uitat în jur. La un Bucureşti înviat de sub toropeala leşinătoare a verii. V-am spus că mie-mi place să respir, nu-i aşa? La o Miruna de care mă mai bucur o vreme, după care doar îmi voi aminti de ea. Parcă am pornit un cronometru. Parcă sunt în cursa lui “cum să creştem mai repede şi mai frumos”. Când m-am dus prima zi la şcoală, nu mi-am imaginat că ea o să se termine vreodată. Nu mi-a zis nimeni că există viaţă şi după ce-ai învăţat să trăieşti. Nu că m-aş lăuda cu aşa ceva, dar am gustat câte ceva… Atâta cât să mai poftesc! Dar ce noroc am cu şcoala mea, v-am mai zis? Mă provoacă dincolo de limite, mă surprinde şi mă salvează din orice rahat. De fiecare dată când ies.
M-am uitat în jur. Ştiţi că astrologii susţin că ar exista la fiecare 7 ani o schimbare majoră în viaţa omului? Dacă eu sunt omul, atunci asta e schimbarea mea. Nu v-o pot povesti, nu e cuprinsă-n cuvinte. Doar atâta vă spun: sunt în al 24lea an al vieţii mele.
Faceţi singuri împărţirea. Eu mă apuc de înmulţiri. Că-i păcat de fiecare neuron pe care nu-l obosesc nici astăzi. Ce urât, să mori de plictiseală! Şi să te uiţi prea mult în jur…
De fiecare dată când fac ceva ce-am amânat cam mult, de fiecare dată când fac ceva ce nu îmi place, simt că mai cresc un pic. Că mai pierd ceva din suflul acela copilăresc care mă lăsa să mă întorc pe partea cealaltă dimineaţa când ploua şi n-aveam chef de şcoală.
Astăzi am fost om mare fiindcă nu numai că mi-am recunoscut oficial priorităţile, dar am şi acţionat în consecinţă. Chiar ca un om mare. Dacă ar şti tata, ar fi mândru de mine. Dar am atâtea argumente logice, care îmi arată unde-i drumul, şi unul singur, care le demolează pe toate. Iar dacă a fi om mare înseamnă să înveţi să-ţi vinzi inima pe altarul raţiunii, asta sunt: un om mare. Ca toţi ceilalţi nefericiţi.
Mă duc la culcare mai împăcată decât v-aţi putea imagina şi mai puţin mândră decât aţi înţelege. Şi sunt curioasă cum mă voi trezi. Copilă sau om mare. În lacrimi sau în resemnare?
Ştiţi ce urăsc cel mai mult în momentul ăsta? Pe “trebuie”. Fiindcă trebuie să mă abţin. De-mi va veni a plânge.
Cu toate că eu nu sunt exponentul tipologiei ”dacă mă iubeşte, mă iubeşte şi cu păr pe picioare”, tot eu sunt cea care scrie pe blogul ei un articol cu titlul de mai sus.
Nu ştiu cum e aia să de dezîndrăgosteşti, fiincă nu am păţit. Niciodată nu am plecat dezîndrăgostită, dezinteresată şi neîndurerată. Cred că o singură dată am dat papucii fără vreun suspin disimulat, iar atunci se întâmpla după vreo 3 zile de “relaţie”. După care m-am mai întâlnit de vreo 2 ori cu individul, care nu înţelegea de ce ne-am despărţit. Iar eu nici în ziua de azi n-am reuşit să înţeleg de ce am fost împreună. În fine, pe scurt: ca să te poţi dezîndrăgosti, trebuie să fi fost îndrăgostit la un anumit moment. E simplu.
Altădată, am plecat cu durere, deci îndrăgostită, dar cu convingerea că “nu se poate”, că degeaba e iubire, dacă e doar atât. Poate am învăţat prea de copilă lecţia asta şi poate de asta am şi uitat-o prea devreme. Dar mecanismul care ne face să fim cine suntem are o inteligenţă care merge până acolo unde el îşi aminteşte lecţiile uitate de noi. Şi dezvoltă procese de protecţie şi dezîndrăgosteli de situaţie. Ca norocu’!
Nu m-am dezîndrăgostit niciodată, dar…o fi prea târziu?
p.s. Zilele astea mă reîndrăgostesc. Până şi mama e îngrijorată (ştiţi, încă sunt în sesiune). Iar eu…eu sunt fascinată. Ar trebui să mă vedeţi.
V-am mai spus că totul e în capul nostru, nu-i aşa?
Acum adaug că aş vrea să scap de-acolo. Şi nici măcar în vizită nu m-aş mai duce, nu vreau să ştiu ce e în capul altuia. Nu-i mai bine să bănuieşti? Decât să înlături orice dubiu…
*O vreme, gândirea este în renovare. Ne cerem scuze pentru inconvenient.
Postul ăsta îl percep mai mult decât l-aş putea exprima grafic în seara asta. Îl chiar “sufăr” de la o vreme. Eu, prin toţi cei din jurul meu, în care îmi văd proiectat viitorul.
Aşadar, Nu mai trăim în viaţa noastră. Fiindcă ne detaşăm de tot ce e “al nostru”, îndreptându-ne atenţia şi vânzându-ne energia în alte direcţii. Eferente, cum zicem noi în medicină. Centrifuge, cum zic ei în fizică. Superficiale, cum nu ne place să recunoaştem. Goale, dacă e să fim sinceri.
Nu mai trăim în viaţa noastră: avem bonă care ne creşte copiii; avem femeie care ne spală vasele şi chiloţii; avem băiat care ne plimbă căţelul; şi avem manichiuristă, care ne taie unghiile. În curând o să avem şi curvă care să ne f**ă bărbatul. Pentru că noi vom fi prea obosite după atâtea ore suplimentare.
Să scriu ceva de Doamne-ajută, dar azi frazele nu vor să se lege. Parcă nu mai am atâtea rânduri printre care să strecor doruri şi nici atâta seninătate, în care să mi le îmbrac.
Şi mai am multă treabă. Însă azi, gândurile mele nu îmi aparţin. Le-am trimis să mă aştepte într-un mâine şi, până vin, să-mi înflorească zile şi să îmi semene cireşi. Să-mi ţină primăvara vie, pe el – al meu, şi pe-acel dor – cât mai departe.
Într-o zi, am să vă spun o poveste. O poveste fără sfârşit…
[... Azi n-am făcut nimic. În dulcele stil clasic al studentului în vacanţă. M-am trezit târziu şi am deschis geamul înaintea calculatorului (nu întotdeauna se întâmplă aşa). N-am băut cafea ca să mi se facă iar somn, am mers desculţă pe gresie şi n-am ieşit din pijama. Mi-am aranjat căsuţa în fiecare colţ, cu un fel de răbdare de care ştiu că îmi va fi dor. Şi am refuzat să ies afară, de parcă statul ăsta mi-ar ajunge tot anul. De parcă mi-ar odihni tâmplele atunci când vor cădea între palme. De parcă mi-ar alina durerile atunci când picioarele-mi vor obosi. Seara, am spus poveşti de fete, am mâncat fără tacâmuri şi-am abuzat de prăjituri. Mereu va exista o anumită complicitate cu cine ţi-a văzut chiloţii pe sfoară. Dar nu datorită chiloţilor, nici măcar a nopţilor sub acelaşi acoperiş, ci a prăjiturilor! Şi cutiilor chipeşe de iaurt... (asta e complicitate de grad maxim, nu pot divulga explicaţia) ...]
Azi a fost ultima bucată de copilărie. De luni începe o nouă eră. Nu o nouă viaţă, că din astea am mai început vreo câteva. Pe care le sfârşeam în alte “de luni” şi deschideam încă un cerc. Cine e dependent de ciocolată ştie ce vorbesc. Iar suma viciilor fiind constantă, dulcele urmează să-l extrag din altceva. Dulcele oricărei vieţi aş alege să o trăiesc. În definitiv, despre asta e vorba.
În fiecare dimineaţă, mă voi trezi putând alege cine vreau să fiu. Şi chiar dacă eu ştiu demult, încă îmi place să mă joc. De-acum, de-a oamenii mari.
Fiţi atenţi la versuri. Şi nu vă luaţi niciodată prea în serios. Ăsta e un viciu dobândit.
“Your mind will take you far/ The rest is just your heart/ You’ll find your fate is all your own creation”
(Mintea te va duce departe/ Restul e doar inima ta/ Vei descoperi că soarta e toată propria-ţi creaţie)
—————————–
Şi, fiindcă visele chiar devin realitate şi până şi tata a început să citească blogul (!!!), vă invit să comentaţi în citate inspiraţionale (chiar din clip, dacă vreţi). Dar de preferat, în româneşte. Că el nu ştie engleză Să facem o bombă energetică de motivaţie şi inspiraţie! Eu am început, voi continuaţi. Şi ţineţi minte…
Dorul de casă stă latent în colţuri de suflet, până te întorci să îţi aduci aminte cât de bine îţi e aici. Iar atunci se întâmplă să domoleşti şi alte doruri, pe care nici nu ţi le bănuiai.
Ultima dată când am ajuns acasă în Bucureşti, casa mă aştepta goală. Ştiţi cât pustiu poate fi într-o cameră unde toate au rămas aşa cum le-ai lăsat? Dar, de astfel de momente ai nevoie, ca să înzeceşti puterea unor îmbrăţişări nerăbdătoare, în poartă, până nici bagajele nu le-ai lăsat din mână.
Mama m-a aşteptat cu camera plină de lalele, ca demult. Şi tata, cu mărţişorul, pe care nu am fost aici ca să-l primesc. Şi chiar dacă nu mai e martie, eu o să îl port cu drag, fiindcă gesturile frumoase nu au calendare.
În Sibiu e primăvară adevărată, cu frig de dimineaţă şi căldură în casă. Cu lalele la micul-dejun şi gânduri bune. Cu RTL la televizor (ce dor mi-era de foşnetul germanei!) şi copii care se întorc acasă. Îi aşteptăm pe toţi să vină.
Să vă aducă Iepuraşul tot ce vă doriţi, doar amintiţi-vă să-i cereţi! Şi rugăciunile sunt o formă de programare neurolingvistică
Iar eu mă bucur mai ceva decât atunci când eram mică de aceste Paşti acasă, cu ouă roşii şi ai mei la masă. Deschideţi porţile şi lăsaţi să intre Lumina. Şi toate urmele de întuneric vor dispărea.
Să facem o bombă energetică de motivaţie şi inspiraţie! Eu am început, voi continuaţi. Şi ţineţi minte…
