Dacă ne-am aminti mai des cât de perfecţi eram când ne-am născut, dacă ne-am admira picioarele-ntr-o fustă scurtă ori mâinile într-un inel subţire. Dacă ne-am privi mai des calităţile-n oglindă şi mai rar defectele. Până şi sinceritatea asta reflexivă e dăunătoare când e practicată în exces. Dacă ne-ar plăcea mai mult de noi decât de alţii, dacă ne-am chibzui cuvintele şi-am lua seamă la învăţăturile bătrânilor, care s-au transformat în sfaturi. Fiindcă le-am desfiinţat cu tehnica modernă. Dac-am da volumul glasului unui bunic, mai tare, căci e singurul la care n-or mai exista versiuni actualizate. Dacă ne-am opri o clipă şi-am părăsi toate celelalte universuri care ne consumă fără să ne repare, exact ca un ADN stricat, într-o celulă sănătoasă. Dacă am ieşi o clipă din lumile atâtor altora ce ne-nconjoară fără să ne deranjeze. Şi dacă am reveni-ntr-o zi în lumea noastră proprie.

Să ne ascultăm inima cât bate şi nasul cum aerul respiră. (Uneori îmi amintesc că are două nări prin care face asta pentru mine, fără ca măcar să mă întrebe) Să ne întrebăm pielea în ce ape să se scalde şi ochiul cât în monitoare să fixeze. Să rugăm ficatul să uite friptura şi desertul, şi berea şi vinul, până la ultimul rând de pahare. Căci e singurul capabil să ierte şi să uite în acelaşi timp. Nici măcar creierul nu e aşa deştept. Că el uită, dar te taxează pe alte părţi cu siguranţă. Şi nici măcar nu-i vina lui.

Să aruncăm ceasurile şi să trăim ca atunci când eram copii şi întrebam “Cât mai avem?” Când era tata la volan şi mama-n dreapta lui şi nici sete nu ţi se făcea de nerăbdare. Când nu aveai senzaţia că doar aşteptând s-ajungi acolo, chiar faci ceva în sensul ăla.

Să-şi aibă fiecare grijă de el, vă rog frumos! Da’ să-şi aibă bine. E singurul mod de a nu ne mai face griji şi unii pentru alţii.

p.s. Deci vedeţi pe unde vă-mbătaţi de 1 mai

foto 1, 2

Şi printre mulţii mei colegi, pe care nu-i mai văzusem de pe facebook, la un moment dat, apare Paul, pe care nu-l mai văzusem de prin anul 2 de facultate, în Cluj. Şi Paul al meu arăta senzaţional, cu un aer de Bolivia, Peru şi Ecuador, de-ţi venea să-l pupi ca o bunică mândră de odrasla ajunsă bine la oraş. Paul şi-a tras un scaun lângă mine şi-a zis că el acolo stă, că doar pe mine nu mă mai văzuse de un car de ani, iar cu ceilalţi o să mai tot fie. Plus, că avea el bănuiala că n-o să fiu prima prezentă la continuarea sucului într-un banal şi unic club din Sibiu, deci…se motiva alegerea. Ce voiam să vă spun e că omul ăsta şi-a făcut un concediu de 3 luni într-un alt colţ de lume. Şi că nici nu mai contează exact pe unde a fost, ci pe cine a cunoscut. Şi ce l-au învăţat acei străini despre el. Ce contează e cum a urcat pe nu-ştiu-ce coclauri în stil alpinistic, de a ajuns la -30 de grade, de nu-şi mai simţea cămaşa pe el şi nici nasul prin care să respire. Contează cum a pierdut avioane, cum s-a transportat în portbagajul unui taxi şi cum a împărţit portbagajul ăla cu încă o femeie. Avea 50 de ani, iar Paul e tânăr şi frumos… că l-am întrebat direct cât i-a plăcut. De tanti aia, nu prea tare. Toată seara mi-a povestit despre aventura lui. A fost un cadou pentru el, înainte de a începe serviciul ăla de om adult, cu barba rasă şi freza luată la 0,3. Şi în ciuda poveştilor Ninja pe care le-a avut, cred că a făcut exact ceea ce îi va asigura succesul în acest mariaj cu munca: Aventurile e bine să le trăieşti la tinereţe, nu când ai 5 copii acasă şi dureri de spate non-stop.

Îl ştiu pe Paul demult, probabil înainte de a şti unde e Cuba pe hartă. El sau eu, nici nu contează. Întotdeauna a fost un tip vesel şi prietenos. Dar schimbarea de acum era dincolo de fire. Fiindcă acum era ceva molipsitor, atât de entuziasmat era! Exact aşa cum mi-a făcut mie bine traiul cu Hyun Jin, pe care nici eu însămi nu-l pot explica prea clar.

Şi evident că-l ascultam cu interes şi un strop de invidie, ca zahărul pudră pe prăjitura cu măr. Fiindcă am avut şi eu gânduri din astea, dorinţe străineze şi chiar nişte bani în cont. Planul meu era ca, după terminarea facultăţii, să mă iubesc o lună cu franceza la Paris. Aveam şi adresa unde puteam să stau, făcusem şi un calcul economic, de până şi eu credeam că se va întâmpla.

Şi i-am spus mamei toate astea. Că aş fi vrut să fiu şi eu măcar un sfert de Paul (că mustaţa nu mi-a plăcut niciodată ) Că mă mărit imediat cu halatul şi cine ştie când voi mai avea timp pe care să-l umplu cu planuri. De acum, viaţa se va împărţi în planuri îngrămădite între timp. Ca programările-n agendă. Şi ştiţi ce mi-a zis mama? Că ar vrea şi ea să vadă expoziţia foto, când se va-ntâmpla, fiindcă e convinsă că a fost o aventură extraordinară. Că şi eu aş fi putut pleca la Paris, dar mi-am ales aventura pariziană altundeva. Şi pentru mai mult decât o lună.

Zilele astea îmi negociez contractul de monogamie cu halatul. Voi avea grijă să las clauze deschise, pentru aventuri viitoare. În afara orelor de cabinet, bineînţeles… Şi voi semna de bunăvoie, convinsă fiind că am ales fiecare “cea mai” aventură pentru noi. Lui Paul îi mulţumesc că mi-a amintit că viaţa nu e deloc plictisitoare, totul e să ştii încotro te uiţi (asta, de fapt, mi-a zis mama). Şi că mi-a dat voie să postez câteva poze.

Iar pe dumneavoastră vă invit să vă urmaţi planurile cât încă aveţi timp să le faceţi!

*Toate imaginile sunt de pe profilul de facebook al lui Paul. Are muuuult mai multe, cu siguranţă cele mai spectaculoase nu sunt acestea. Voiam să pun şi una de pe munte, cu ghidul, dar nu am mai găsit-o.

Mi-a spus cineva ieri, în timp ce stăteam într-o maşină jumătate pe trotuar, jumătate pe stradă.

Mie nu-mi pare rău că îmbătrânesc, i-am spus. Nu zilele astea. Nu niciodată. Am şi eu dorurile mele, îmi tot imaginez cum trebuie să fi mirosit sânul mamei printr-un nas de două luni, ce gust avea răcoarea verii la grădiniţă şi, dacă stau să mă gândesc, nici în liceu n-a fost aşa de rău. Exceptând profa de fizică.

Dar îmi amintesc cu bucurie pentru cea care am avut puterea să fiu atunci. Cu recunoştinţă aproape, fiindcă tinereţea aia de clasa a 6a îţi dă nişte puteri ca-n basme şi-ţi construieşte fundaţii nebănuite pentru mai târziu. Sau, la mine, cel puţin aşa a fost. Eu îmi amintesc că-mbătrânesc cu un fel de mulţumire în suflet şi-n oglindă.

Fiindcă şi bătrâneţea e o binecuvântare a vieţii ăsteia. Şi doar cei norocoşi se bucură de ea. Nu, mie nu-mi pare rău că-mbătrânesc.

Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Bătrâneţi bogate şi tinereşti.

foto

Că e noiembrie şi nu mai trebuie să îngheţ în următoarele 3-4 luni, indiferent de numărul cojoacelor purtate. Aici alerg în trenciul meu roz de primăvară. Am luat sâmbătă seara paltonul şi era să mor de cald. Sunt vreo 10 grade afară. Şi e soare (bine, nu acum!). Temperaturile fără extreme sunt cele mai bune prietene ale mele. Urăsc frigul şi canicula. Şi iubesc vremea britanică, cine-ar fi crezut!

Că nu mai sunt fata “singură” în grupul meu de prieteni. Singură ori cu vreun atârnache după mine, nici nu ştiu cum e mai rău. Mai bine mergi singură acasă decât cu un surogat şi suflet îndoit. Nu sunt obişnuită să nu fiu eu cea care stă pe colţ, ca să şadă cuplurile pe laturile mesei. Ştiţi, eu sunt o fată care atât de mult şi-a dorit, atât de frumos a visat şi atât de naivă speranţă a pierdut, încât simte că viaţa asta e o binecuvântare. De fiecare dată când el o ia de mână.

Nu-mi vine să cred că asta nu mai e valabil. Că nu mai mi-e dor cu fiecare colindă pe care o aud. Că nu-mi mai cânt durerile în versuri de Crăciun, că nu mai împodobesc case imaginate, din care să mă întorc în paturi goale. Ştiţi, când eram mică, îmi era frică să dorm singură. Dar, de Crăciun, îmi plăcea întotdeauna, fiindcă fixam câte un glob cu privirea şi, uite-aşa, adormeam fără griji… Acum, parcă e în fiecare seară Crăciun (exceptând serile cu gărzi!).

Nu-mi vine să cred că încă n-am scăpat de teama aia că mă trezesc atunci când îl visez pe el. De dimineaţă ne-am trezit târziu şi am mers la biserică. Unde am prins doar predica pe final, dar întregul mesaj. Apoi ne-am plimbat prin oraş, că era soare şi cald. Am luat ceva de mâncare, am venit acasă şi-am pregătit masa, cu prima lumânare din Advent aprinsă. (Am pus poză pe facebook, ca să nu credeţi că a fost un vis) Şi colindele cântând. Nici un dor, nici o durere.

“Dependenţa de nefericire” se tratează. Pot fi un studiu de caz.

Şi, apropo, am o carte care se numeşte aşa. Mi-e frică s-o citesc. Prefer să scriu eu alta.

foto

Deşi să îmbătrâneşti e frumos, e un noroc de care nu toată lumea se bucură de când există dureri lombare, Alzheimer şi reumatism, însă unii ar aprecia să mai simtă ceva la 80 de ani, fie ea şi vreo durere. Alţii, mai nefericiţi, chiar şi mai devreme. Nu condamn bătrâneţile, fiindcă mi le doresc. Evident, fără copii nerecunoscători, foşti soţi şi prietene pasionate de tricotat. Dar asta nu înseamnă că nu mi-e frică de bătrâneţi ca atunci când ieşi din casă fără să te fi uitat cum e vremea. Dacă plouă şi tu nu ţi-ai luat umbrelă. Dacă sunt 30 de grade şi tu porţi cojoc. Sau dacă bate vântul şi tu ţi-ai dat cu lipgloss-ul ăla lipicios pe buze (părul se lipeşte îngrozitor de ăla; să potrivesc lipgloss-ul la intensitatea vântului de afară e o chestie pe care am învăţat-o de când sunt aici. Vânatul e aşa puternic, că uneori ai senzaţia că bate şi în casă.)

Mi-e frică, fiindcă se va fi dus nebunia, curajul de a sfida imposibilul, senzaţia de “am timp”… în combinaţie cu absenţa frustrărilor… bazate tocmai pe asta. Când vezi că ăla e milionar la 30 de ani, parcă aproape te bucuri pentru el, fiindcă tu mai ai încă 5 până la 30 şi, deşi e o stupiditate groaznică şi o scuză penibilă, te oarecum sincer consolează. Dar dacă bătrâneţile îţi omoară potenţialul de a fabrica scuze pentru tine?! Dacă, de la atâta scleroză, ajungi să uiţi şi să visezi. Dacă, de fapt, nu te omoară bolile, ci regretele …

Vedeţi, v-am zis că uni iar aprecia şi-un Alzheimer la 90 de ani!

———————————————-

Să nu ne trăim viaţa fabricând regrete şi să nu irosim materialul genetic al părinţilor noştri. Le datorăm asta lor şi mai ales nouă.

Şi-am început să număr.

Bătăi de inimi în cel mai frumos duet.

Când e linişte şi tu îţi aminteşti:

că nu cu inima visezi.

Pe fişierul cu Pasărea Colibri şi toată muzica folk pe care o deţin scrie Horia. Pe altul, cu muzică franţuzească pe care o înţeleg strict cu urechea, scrie Anda. Pe ambele categorii scrie şi Cluj, dar fără taste. Apoi, se nimeresc melodii pe care nici nu bănuiam să le am vreodată, care-ţi amintesc de chestii pe care le-ai păţit, precum o prietenă care-ţi povesteşte despre tine. De parcă nici nu ai fi fost acolo. Aşa-i place lui să-mi povestească cum ne-am cunoscut. Şi mie-mi place să ascult, ca pe fiecare poveste de dragoste fericită. Şi ce mă bucur când îmi dau seama că-i a mea!

My biggest fear was September. When he had to go. Zice Shania în melodie. Şi-mi aminteşte de spaima drumului dinspre aeroport. Drumul pe care-l făceam cu atâta bucurie când plecam eu sau îl aşteptam pe el. Şi, culmea, acelaşi drum, dar cu totul altul, când îl făceam împreună, dar mă întorceam doar eu. Că el îşi lua zborul. O vreme, de zboruri singure  îmi era cel mai frică. Şi cred că vor rămâne fobia ce mă va urmări o viaţă. Ştiţi, cum unora le e frică de păianjeni. Sau altora de înălţimi. Mie mi-e groază de singurătăţi la înălţime.

Astăzi, au plecat fricile de aeroporturi şi drumuri de întors, dar au lăsat altele în locul lor. Iar înălţimile, deşi temute, au fost constante în viaţa mea de până acum. Mi-e frică de suferinţe în adâncuri. Dacă vă puteţi imagina aşa ceva.

A putea omorî speranţe mai ales când ele răsar din inimă şi nu din raţiune. De fapt, acelea sunt cele mai periculoase.

A-ţi aminti de jurămintele făcute la reflexiv o viaţă, nu o perioadă din ea. Că şi prostia trece împreună cu durerea.

Lacrimi şi nenorociri, speranţe fără raţiuni şi dânsa, DUREREA. De data asta am scris-o. Ca să nu mai am scuze s-o uit.

Aerul condiţionat e o mare invenţie. Familia mea e cel mai câştigător loz pe care l-am tras vreodată. Mintea e cel mai de preţ atribut. Inima e cea mai neobosită. Aş putea lua exemplu de la ea. Dacă aş şti doar cum face, de parcă n-aş bate şi eu odată cu ea…

Sunt o specie salvată de la dispariţie. Încep să văd din nou că umbrele presupun un cer însorit. Norii nu nasc nuanţe. Iar viaţa e mai mult decât o ploaie.

*Cineva m-a întrebat de curând dacă eu cred cu adevărat că e nasol ce mi se-ntâmplă. Şi-am spus un da nerăsuflat şi negândit pe jumătate. Simţit însă din plin. Apoi m-a trimis la medicală pe secţie să văd acolo ce înseamnă nasol. Poate mă răzgândesc, că cică nu-i nici un păcat să faci asta. Sunt pe drumul cel bun.

**Cu precizarea că stabilitatea psihică nu e unul dintre punctele mele forte, precizez că aceste stări schimbătoare sunt un pamflet şi trebuie tratate ca atare. Mă implic mai mult decât prevede legea şi-apoi mă trezesc mai implicată decât fericită. Dar dv nu aveţi nici o vină. Sunt episoade cu scenarii proaste şi comic de situaţii absurde. Iar eu sunt omul extremelor. Niciodată n-am să mă pot opri după prima pătrăţică de ciocolată. Dac-o existând şi-aşa cuvânt, ca “pătrăţică”… Sistemul ăsta, “totul sau nimic”, e profitabil atunci când strângi bucurii, nu când aduni frustrări. Perversă situaţie. Dar salvată dispariţie.

S-avem parte de cât mai puţine momente de nimic.

Am fost şi eu odată cu harta vieţii mele-n mâini. Crezând că ştiu ce-nseamnă fericire şi făcând pariuri pe termene mai lungi decât îmi permiteam. Iar atunci când conturile din suflet nu se potrivesc cu gropile din drum, te angajezi să speli vase într-un cazino imens. Ştiind c-ai să câştigi, tocmai fiindcă ai renunţat la pariuri. Am fost şi eu odată mai puţin deşteaptă decât mă dădeam, dar imediat după nişte ani, când mi-a trecut, am devenit bolnavă de curaj şi optimism.

Astăzi, am şi eu temeri, dar mai puţine dureri; încă am doruri, dar mai mult cu bucurie. Aştept ziua în care să mă trezesc din nou din curajul de acum, mai isteaţă decât mă ştiu, mai vindecată de temeri, doruri şi prea mult somn. Imediat o să se-ntâmple, după câţiva ani…
Nu e bine să râzi de nici o clipă a celui care-ai fost. Tânăr sau bătrân, gras sau slab, blond sau brunet. Ci să te uiţi cu înţelegere şi admiraţie mare, fiindcă acela te-a îndurat să fii cel care eşti. După atâta curaj, optimism şi învăţătură, oare ce urmează?

Acţiune. Şi noi semne de-ntrebare. Asta e o certitudine

Când vei ajunge la vârsta mea şi toate examenele vor fi fost trecute, te vei întreba care-s profesorii rămaşi şi unde stau ascunse provocările. Vei începe să uiţi ce-ai învăţat şi să înveţi ce-au început copiii. Asta, până au venit alţii şi le-au pervertit mintea şi simţirea, ca şi ţie când erai mic. Când vei ajunge la vârsta mea, vei înţelege cât de nefolositoare ţi-au fost regretele. Apoi, vei începe să le uiţi. Cât de înălţătoare au fost iubirile. Dar le vei uita şi pe ele.

Când vei ajunge la vârsta mea, vei înţelege că să mori nu e cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla. De fapt, e cel mai sigur lucru care ţi va întâmpla. Mai rău e să nu ştii învia de mai multe ori în aceeaşi viaţă. Şi s-o trăieşti cu gândul c-ai pierdut. Vei înţelege că felul cum îşi croieşte omul drumul nu e nici bun şi nici greşit, e pur şi simplu felul său de a cuprinde orizontul. Şi de a ţese cărări. Vei înţelege că fiecare pas pe care l-ai făcut a fost cel pe care trebuia să-l faci. Până să ajungi la vârsta mea.

Azi, când sunt stăpâna propriilor mele decizii, aş preda bucuroasă conducerea. Altuia mai responsabil şi mai curajos. Îmi doresc să nu mai înţeleg clipa. Ci să o percep pur şi simplu. Îmi doresc să nu mai analizez lucruri, ci să le văd. Indiferent de forme, culori şi mirosuri. Îmi doresc să fiu fericită. Indiferent de cine, unde şi până când. Acum? No, foarte bine!

Daţi-mi altă o pereche. De ochelari.

Anul acesta nu a ieşit de sub semnul farmecului tradiţional, cu toate că a fost un moment în care mi-am zis cu cea mai crudă sinceritate: Na, Miruno, ce-ţi mai trebuie? Fiindcă mai aveam puţin şi ajungeam la stele. Probabil ar fi fost îndeajuns să-mi întind mâna, dar deocamdată mi-e bine doar să le ştiu acolo. Mi-e teamă de visele devenite realitate. Îşi pierd din farmec. Şi mi-e teamă să nu ajung în pană de vise. Fiindcă nu ştiu cât am fost programată să-mi doresc. Tata zice că oricum nu percepem decât ceea ce cunoaştem şi ceea ce ne e permis să percepem. Eu mă bucur că pot vedea un cer cu stele. Atât de aproape, încât îi simţi mângâierea pe creştet. Doar puţină linişte de-ar fi. Pentru asta invidiez morţii.

Anul acesta nu a ieşit de sub semnul farmecului tradiţional, dar simt că mă pregăteşte de plecare. De parcă ar fi crescut sărbătorile şi vine vremea să-şi ia zborul din cuibul sufletului meu de 12 ani. Sărbători aşa cum le ştiam. Mă simt ca o mamă care se bucură să-şi vadă pruncii la şcoli înalte, dar suferă după plecarea lor.

Anul acesta a fost prima dată când, alături de cei plecaţi dintre noi, m-am gândit şi la cei care urmează să vină. La masa noastră de sărbători. Ca să inventăm pentru ei alte farmece şi mai frumoase şi să rescriem scenariul unor sărbători aşa cum să le ştie ei. E un alt mod de a-ţi asigura veşnicia. Când se-ntâlnesc suflete de 12 ani.

Hristos a înviat!

Am urmărit aerul care-mi intră-n plămâni. După ce-a trecut de vârful nasului, i-am pierdut urma de tot. Dar ei au ştiut singuri să-l cheme. Şi mi l-au trimis imediat înapoi. Fără să-mi ceară nimic în schimb. Afaceri din ăstea să tot faci.

M-am uitat în oglindă cum n-am mai făcut-o de mult. În ochii mei. Adânc acolo. Şi n-am găsit ceea ce simt. Ca şi când ar fi fost scris în altă limbă. Poate încă nu e vremea să o-nvăţ.

Anul trecut pe vremea asta, cineva mă provoca la un exerciţiu de imaginaţie: să fiu o celulă a corpului meu şi să spun cum mă simt. “Obosită, dar cu potenţial.” Un an mai târziu, mi-e frică să intru în vreo celulă. Fiindcă nu ştiu cum mă va primi. Sau dacă…

Oricum, sunt recunoscătoare că mă suportă.

sursa

Ştiu, e frumos ce-am croşetat mai sus, dar probabil m-aş plictisi îngrozitor. Chiar dacă ferestrele largi sunt frumoase şi nepoţii gălăgioşi la fel. Adică, să nu-i ai, ţi-ar lipsi cu siguranţă. Însă îndrăznesc să vreau altfel: În primul rând, o minte clară, care să m-ajute să îmi amintesc care-i diferenţa între stânga şi dreapta. Apoi nişte oase şi articulaţii funcţionale, care să-mi permită un ritm alert atunci când mă plimb. Chiar şi prin magazine. Întotdeauna m-a enervat să merg încet. Cred că e o chestie moştenită de la tata. Mi-ar plăcea o casă, dar n-am pretenţii prea înalte. Mă mulţumesc şi cu ceva cochet. Pe o stradă cu non-stop neapărat, e mai util decât copacii. Oraşul nu contează, important e să aibă aeroport. Că unele obiceiuri nu se schimbă niciodată, iar stabilitatea nu m-a caracterizat niciodată. Şi n-oi începe la bătrîneţe!
Mă imaginez o supergagică la 60 de ani, în tenişi albi şi părul prins în coadă. Cu toate că nici acum nu e atât de lung, încât să îl pot prinde, nu ştiu de ce am această imagine. Cu un soi de ghiozdan în spate şi bilete de avion într-o mână. Cu el, în cealaltă. Şi mi-ar plăcea ca după ce în sfârşit copiii ne vor fi mari şi ratele plătite, să pornim spre locurile care ne-au văzut crescînd în tinereţe. Să investim în reîntâlniri cu cei care eram atunci. Când am fost prima dată amândoi într-o strângere de mână, într-un sărut sau într-un te-iubesc. Dincolo de experienţa-n sine, cred că e un exerciţiu fantastic să te reconectezi la momentele frumoase de început. Dar n-o să aştept ca bătrâneţea să-mi aducă timpul pentru călătorii. Fiindcă nu am nici o garanţie că o s-o primesc şi nici c-o să-mi aducă asta. Plus, niciodată nu ştii ce-o să-ţi ia. Aşa că, până atunci, îmi dau silinţa. Tocmai ca să o întâmpin mai frumos. Ceea ce vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră să faceţi.

Încep săptămâna cu corăbiile atât de înecate, încât îmi făuresc singură motive pentru a merge mai departe. Poate perspectiva unor bătrâneţi mai bune decât tinereţile să mă scoată din pat dimineaţă. O săptămână frumoasă s-aveţi!

sursa tablou: Frederick Frieseke (1874-1939)