Nu ştiu. Astăzi m-am gândit la mine pe bucăţi. Mi-am ascultat inima cum bate. Şi mi-a fost ruşine pentru fiecare zi în care m-am plâns că-s obosită. Fiindcă eu dorm precis mai mult decât ea. Şi am şi cui mă plânge, chiar dacă amândouă batem în singurătate.
Am urmărit aerul care-mi intră-n plămâni. După ce-a trecut de vârful nasului, i-am pierdut urma de tot. Dar ei au ştiut singuri să-l cheme. Şi mi l-au trimis imediat înapoi. Fără să-mi ceară nimic în schimb. Afaceri din ăstea să tot faci.
M-am uitat în oglindă cum n-am mai făcut-o de mult. În ochii mei. Adânc acolo. Şi n-am găsit ceea ce simt. Ca şi când ar fi fost scris în altă limbă. Poate încă nu e vremea să o-nvăţ.
Anul trecut pe vremea asta, cineva mă provoca la un exerciţiu de imaginaţie: să fiu o celulă a corpului meu şi să spun cum mă simt. “Obosită, dar cu potenţial.” Un an mai târziu, mi-e frică să intru în vreo celulă. Fiindcă nu ştiu cum mă va primi. Sau dacă…
Oricum, sunt recunoscătoare că mă suportă. Read the rest…
Într-o casă cu încăperi înalte şi ferestre largi. Pe o stradă cu mulţi copaci şi maşini puţine. Într-un oraş mic, în inima ţării. Oricărei ţări. Cu un castron mare cu fructe proaspete pe masă şi un balansoar în grădină. Cu o pătură pufoasă pe el şi o carte bună lângă. Cu miros de cozonaci calzi şi copii mici. Ştiţi cum ăştia mici au aşa o aromă a lor? Fără parfumuri, bebeluşii doar miros a curat şi frăgezime. Vreau să mă trezesc în fiecare zi de dimineaţă, căci trezitul la amiaz e semn că nu mai ai chef de viaţă. Pentru mine, cel puţin. Să-mi beau cafeaua în grădină, în ciripit de păserele şi adiere caldă de vânt.
Ştiu, e frumos ce-am croşetat mai sus, dar probabil m-aş plictisi îngrozitor. Chiar dacă ferestrele largi sunt frumoase şi nepoţii gălăgioşi la fel. Adică, să nu-i ai, ţi-ar lipsi cu siguranţă. Însă îndrăznesc să vreau altfel: În primul rând, o minte clară, care să m-ajute să îmi amintesc care-i diferenţa între stânga şi dreapta. Apoi nişte oase şi articulaţii funcţionale, care să-mi permită un ritm alert atunci când mă plimb. Chiar şi prin magazine. Întotdeauna m-a enervat să merg încet. Cred că e o chestie moştenită de la tata. Mi-ar plăcea o casă, dar n-am pretenţii prea înalte. Mă mulţumesc şi cu ceva cochet. Pe o stradă cu non-stop neapărat, e mai util decât copacii. Oraşul nu contează, important e să aibă aeroport. Că unele obiceiuri nu se schimbă niciodată, iar stabilitatea nu m-a caracterizat niciodată. Şi n-oi începe la bătrîneţe!
Mă imaginez o supergagică la 60 de ani, în tenişi albi şi părul prins în coadă. Cu toate că nici acum nu e atât de lung, încât să îl pot prinde, nu ştiu de ce am această imagine. Cu un soi de ghiozdan în spate şi bilete de avion într-o mână. Cu el, în cealaltă. Şi mi-ar plăcea ca după ce în sfârşit copiii ne vor fi mari şi ratele plătite, să pornim spre locurile care ne-au văzut crescînd în tinereţe. Să investim în reîntâlniri cu cei care eram atunci. Când am fost prima dată amândoi într-o strângere de mână, într-un sărut sau într-un te-iubesc. Dincolo de experienţa-n sine, cred că e un exerciţiu fantastic să te reconectezi la momentele frumoase de început. Dar n-o să aştept ca bătrâneţea să-mi aducă timpul pentru călătorii. Fiindcă nu am nici o garanţie că o s-o primesc şi nici c-o să-mi aducă asta. Plus, niciodată nu ştii ce-o să-ţi ia. Aşa că, până atunci, îmi dau silinţa. Tocmai ca să o întâmpin mai frumos. Ceea ce vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră să faceţi.
Încep săptămâna cu corăbiile atât de înecate, încât îmi făuresc singură motive pentru a merge mai departe. Poate perspectiva unor bătrâneţi mai bune decât tinereţile să mă scoată din pat dimineaţă. O săptămână frumoasă s-aveţi!
1. Cand a fost ultima data cand te-ai trezit repede si cu mare placere de a incepe ziua?
2. Ce s-a intamplat in acea zi?
3. Gaseste in total 20 de zile, in toata viata ta, cand simteai aceasta putere si dorinta de a te da jos din pat.
4. Care sunt activitatile in care te-ai implica, chiar daca ar trebui sa platesti pentru ele?
5. Care sunt lucrurile in care esti acum implicat si la care n-ai renunta nici daca esti platit?
6. Care sunt activitatile pe care simti ca le poti face mereu, fara sa te plictisesti?
7. Ce ai regreta daca acum ai avea 100 de ani si ai fi pe patul de moarte?
Am mai făcut trimitere la aceste întrebări citite pe empower.ro acu’ ceva vreme. Le-am redescoperit, doar că le-am citit altfel de data asta. Vă invit să vă daţi răspunsurile. Iar dacă vă interesează ale mele… Read the rest…
Îmi port tinereţea ca o vină pe umerii goi. O simt grea, dar vie şi o port veselă, dar dureroasă. Sunt unele lucruri pe care ţi le-ai fi dorit să se întâmple mai târziu, ca să le înţelegi cu mintea de pe urmă şi să le poţi aprecia cum se cuvine. Atât lor, cât şi ţie. Sunt lucruri de care te poţi bucura infinit mai mult când le pricepi de ce ţi se petrec şi unde duc şi cum pot să te umple.
De câteva zile mă chinuie gândul de a-mi scrie o scrisoare din viitor. Adică eu, cea care voi fi în 10 ani să i se adreseze celei de acum. Probabil fiindcă e final de an şi, mai probabil, începutul unuia nou. Cu siguranţă e din nou un moment de decizii, la care eu sunt un antitalent înnăscut. Şi nu-mi plac lucrurile la care nu mă pricep. Dar cred cu tărie că m-aş pricepe mai bine să redactez scrisoarea decât să o citesc pe urmă. Dacă tot e vorba de priceperi. Sau de lipsa lor. Fiindcă am început să simt în limbi pe care nu le mai vorbesc, şi-am început să înţeleg simţiri pe care nu le-am învăţat vreodată. Căci altfel ele mi-au fost date să le cred. Şi să le port prin lume. Să le cresc frumoase şi să le adopt ca şi când ar fi fost ale mele. Dar sângele apă nu se face, iar atunci când nişte convingeri sunt împrumutate, vine şi momentul să-ţi plăteşti dobânda.
Dac-ar fi să pleci din viaţa ta şi să te duci peste 10 ani, să-ţi scrii o scrisoare pentru acum, de unde ai începe?
Cred că eu aş scrie aşa:
Iubito. Cele mai bune decizii se iau singure. Şi nicăieri nu arde…
…decât în sufletul meu. Dar poate ăsta-i semn de tinereţe. De viaţă. Şi de iubire?
Fiecare moş crăciun din vitrine, fiecare brăduţ prea sclipicios şi fiecare strângere de mână între oricare doi străini ajunşi întâmplător pe retina mea. În perioada asta, am senzaţia că revăd acelaşi film prost, pe care am încercat în ceilalţi ani să-l îmbunătăţesc cu popcorn, apoi am pus şi topping, ba am încercat şi canapele mai comode. Am umblat la sunet şi lumini, dar contrastele sunt prea mari ca să nu doară. Şi oricât de bun ai face popcorn-ul, tot filmul e cel care îţi strică dispoziţia.
Cred că îmi iau câine. Sau măcar o plantă.
Şi dacă în alţi ani aveam răbdare să aştept fiecare zi din Adventskalender, anul ăsta am semnul egal în dreptul fiecărei ferestre cu ciocolată. Dacă în alţi ani împodobeam căsuţa cu drag şi mult miros de mere coapte, acum nici să pun hainele pe umeraş nu-mi vine. Sărbătorile astea sunt atât de departe de mine ca beteala care stă pe ultimul raft în debara. M-am săturat să nu-l cunosc pe cel căruia îi dăruiesc, m-am săturat să-mi doresc să-i ofer Universul, dar să nu fiu sigură ce culoare i-ar plăcea mai mult. Iar Universul degeaba-l primeşti, dacă vine în culoarea greşită. E chestie de nuanţă, nu-i aşa? N-aţi primit niciodată culori cu care să nu ştiţi ce începe, declaraţii la care să nu ştiţi cum răspunde, inimi pentru care să nu puteţi bate.
Sistemul fără aşteptări e o prostie. Când propriile-ţi teorii se prăbuşesc, când tot ce ai trâmbiţat semenilor tăi cu atâta convingere dispare, stai ca prostul şi taci pe dinăuntru.
Aşteptări nu mai aveam demult, căci le bănuiam curve şi am refuzat să le mai dau de lucru. Le-am abandonat la groapa de gunoi, aruncând împreună cu ele tot ceea ce credeam a fi sursa suferinţelor pe lumea asta. Înţelesesem că dacă te deranjează ceva, trebuie să cauţi în tine să vezi pe unde poţi umbla, ce butoane necesită un service. Şi după toate aste ajustări, mă găsesc mai stricată decât eram înainte. Şi ştiţi de ce? Fiindcă fără suferinţă nu se poate, indiferent la câţi metri îţi putrezesc aşteptările.
Şi mă sucesc, spunându-vă să reciclaţi aşteptările şi să mă iertaţi dacă m-aţi ascultat vreodată. Fiindcă aşteptările înşelate din timp scutesc suferinţe majore din… alt timp.
Mi-ar plăcea să îi explic odată felul care e-ntre noi. Cuvintele sunt ale mele, simţirile-ale lui. Ce-i între noi eu înţeleg mai bine, dar el simte fără dicţionar. Eu funcţionez în grafice cuvinte, el printre rânduri, presărând fiori. Eu sunt o sclavă a gândurilor mele, dar ele sunt născute de prin cărţi. Iar el nu ştie şi doar este, în felul cel mai curat în care poate fi un om. Al altcuiva, dar fără să îi pese.
Când găsiţi un om care să vă simtă gândurile fără să le-audă, ţineţi-l aproape. Când găsiţi un om care să vă răspundă fără ca măcar să ştie că o face, nu-l lăsaţi să plece. Apreciaţi non-educaţia felului în care simte. Ca pe-un cadou primit fără prilej de sărbătoare.
Fiindcă atunci când nu te-aştepţi, bucuria e mai mare.
E prima dată când am plecat din redacţie pe noapte. De când m-am angajat, ziua parcă a tot crescut. Chiar dacă mie mi se părea tot mai mică, de fiecare dată când orele nu îmi mai ajungeau. Poate e vremea să-şi revină.
Simt că începe un alt ciclu. Chiar dacă, în sufletul meu nu ştiu dacă pe cel anterior l-am încheiat. În maşină mirosea a iarnă şi afară ploua. Am dat drumul la căldură şi m-am uitat în jur. Picuri mici de ploaie rară pe parbriz străluceau ca mărgele în lumina farurilor din trafic. Apoi păleau într-o ceaţă murdară, dată de ştergătoarele flămânde şi lipsa mea de la spălătorie. Spălătoria de maşini.
M-am uitat în jur. La un Bucureşti înviat de sub toropeala leşinătoare a verii. V-am spus că mie-mi place să respir, nu-i aşa? La o Miruna de care mă mai bucur o vreme, după care doar îmi voi aminti de ea. Parcă am pornit un cronometru. Parcă sunt în cursa lui “cum să creştem mai repede şi mai frumos”. Când m-am dus prima zi la şcoală, nu mi-am imaginat că ea o să se termine vreodată. Nu mi-a zis nimeni că există viaţă şi după ce-ai învăţat să trăieşti. Nu că m-aş lăuda cu aşa ceva, dar am gustat câte ceva… Atâta cât să mai poftesc! Dar ce noroc am cu şcoala mea, v-am mai zis? Mă provoacă dincolo de limite, mă surprinde şi mă salvează din orice rahat. De fiecare dată când ies.
M-am uitat în jur. Ştiţi că astrologii susţin că ar exista la fiecare 7 ani o schimbare majoră în viaţa omului? Dacă eu sunt omul, atunci asta e schimbarea mea. Nu v-o pot povesti, nu e cuprinsă-n cuvinte. Doar atâta vă spun: sunt în al 24lea an al vieţii mele.
Faceţi singuri împărţirea. Eu mă apuc de înmulţiri. Că-i păcat de fiecare neuron pe care nu-l obosesc nici astăzi. Ce urât, să mori de plictiseală! Şi să te uiţi prea mult în jur…
De fiecare dată când fac ceva ce-am amânat cam mult, de fiecare dată când fac ceva ce nu îmi place, simt că mai cresc un pic. Că mai pierd ceva din suflul acela copilăresc care mă lăsa să mă întorc pe partea cealaltă dimineaţa când ploua şi n-aveam chef de şcoală.
Astăzi am fost om mare fiindcă nu numai că mi-am recunoscut oficial priorităţile, dar am şi acţionat în consecinţă. Chiar ca un om mare. Dacă ar şti tata, ar fi mândru de mine. Dar am atâtea argumente logice, care îmi arată unde-i drumul, şi unul singur, care le demolează pe toate. Iar dacă a fi om mare înseamnă să înveţi să-ţi vinzi inima pe altarul raţiunii, asta sunt: un om mare. Ca toţi ceilalţi nefericiţi.
Mă duc la culcare mai împăcată decât v-aţi putea imagina şi mai puţin mândră decât aţi înţelege. Şi sunt curioasă cum mă voi trezi. Copilă sau om mare. În lacrimi sau în resemnare?
Ştiţi ce urăsc cel mai mult în momentul ăsta? Pe “trebuie”. Fiindcă trebuie să mă abţin. De-mi va veni a plânge.
