De obicei evit filmele de groază, fiindcă îmi fac un soi de rău intern, pe care nu mi-l pot explica fizic. Sunt o agresiune la spiritul meu.
Înainte de excursia la Amsterdam, care începe în câteva ore, am văzut filmul, apoi am citit cartea. E vorba despre nişte evrei care în timpul celui de-al doilea război mondial s-au ascuns vreme de 25 de luni de Gestapo într-un pod secret. Fetiţa de 13, Anne Frank, ţine un jurnal despre viaţa lor de acolo. Cum nu aveau voie să tragă apa la WC ziua sau să vorbească sau să se uite pe fereastră,etc. Primeau ajutor de la nişte olandezi (totul se întâmplă în Amsterdam), oameni de mare valoare şi curaj. Dar despre Anne Frank şi toată povestea, mai multe aici.
Filmul acesta, The Whole Story, e cea mai apropiată variantă de jurnal. E foarte impresionant, fiindcă prezintă, în continuarea jurnalului, chinurile lagărelor şi ale oamenilor. Şi nu ştiu dacă din cauză că e filmul prea lung şi te ataşezi de personaje sau fiindcă era actriţa prea drăguţă, dar am plâns cu lacrimi multe şi l-am urât cu cea mai inocentă ură copilărească de care sunt capabilă pe Hitler. M-a impresionat enorm. Apoi,am văzut interviuri cu adevărata Miep Gies şi tatăl Annei, singurul supravieţuitor din familie. A urmat jurnalul, pentru a avea şi perspectiva internă.
Nu ştiu dacă vă recomand să vedeţi filmul. E prea de groază.
Deseară când ajungeţi acasă, luaţi laptopul pe genunchi şi puneţi-vă căşti în urechi. Parcă unele filme nu se împart cu nimeni. Ca ciocolata din reclamă.
Apoi, nu încercaţi să-l înţelegeţi. Nu asta e important. Ci ceea ce simţiţi. Mecanismele prin care se întâmplă lucrurile bune nu trebuie judecate, ci doar acceptate. (Dacă nu se afişază, linkul direct.)
Singurul om pe care-l ştiu să-mi fi trimis un document sub format txt, adică în notepad: Alex Mieluş mi-a pus întrebările astea pe vremea când aş fi răspuns cu totul altfel la ele. Între timp, multă apă a curs pe Dâmboviţa, pe Tamisa şi alte curgătorii din acelaşi stadiu de agregare. Inclusiv lacrimi pe obrăjorii mei. Deşi nu toate la vedere.
Un interviu la Alex Mieluş. De fapt, asta voiam să vă spun.
Eu: Nici nu îţi dai seama cât de mult mi-ar fi plăcut să facem povestea asta cu interviul live, pe bune, poate chiar la tine în bucătărie.
Adi Hădean: Poate repetăm povestea când o să devin celebru și o să am o bucătărie la îndemână.
Fii atent, de la o vreme m-am apucat de gătit. De atunci, ţi-am învăţat blogul pe de rost, să zicem. Nici revistele nu le citesc aşa atent Şi vreau să te întreb nişte lucruri de bun simţ general, poate râzi, dar lucruri care nu am întrebat-o pe mama la momentul potrivit, iar ea -mă tem- că le-a uitat între timp. Iar asta nu din cauza vârstei (am o mamă tânără, obraznicilor!), ci a lipsei de exerciţiu. Deşi ea spune că gătitul e ca mersul pe bicicletă. Aşa să fie?
Sper că e așa, dar pentru performață ai nevoie de exercițiu. Poți să ai sau nu în tine pasiunea pentru gătit dar nu-i destul, trebuie să știi și nu poți ști dacă nu exersezi, dacă nu greșești, dacă nu descoperi. Și, dacă poți, trebuie să o suni pe mama când ai îndoieli. Eu așa fac.
2. Ce crezi despre femeia-modernă a mileniului 3, care se “laudă” că ştie găti doar sandwich-uri şi ochiuri?Read the rest…
Săptămânile trecute s-a tot scris despre aoro.ro , mare descoperire în materie de parfumuri. Ăsta e punctul meu sensibil, căci, poate vă mai amintiţi cum aveam eu mai demult o “perioadă” a parfumurilor. A lăsat sechele. Aşa că, m-am documentat apoi am experimentat: Read the rest…
M-a luat Dana de la stilpedia.ro la bani mărunţi şi mi-a pus câteva întrebări, la care cu drag am răspuns. Despre cum a fost job-ul la ELLE, despre idealul de frumuseţe contemporană, despre salvarea din poşetă şi alte creme, farduri şi parfumuri din astea. A, şi, nu în ultimul rând, despre cât de tare se sperie bărbaţii de ele şi de faptul că…nu mai ieşim din baie! Read the rest…
La ultimul meu examen din sesiune, prima întrebare pe care mi-a pus-o proful (om de mare clasă şi ţinută intelectuală) a fost următoarea: Te măriţi? După care mi-a explicat pe tonul ăla didactic, ce nu lasă loc de dubii sau alte întrebări, că, dacă-s fată deşteaptă, e obligatoriu să mă mărit într-un an. Dar maxim un an. De ce într-un an. Ca să am, după, timp să şi divorţez, desigur, fiindcă divorţul e o experienţă prin care tot omul trebuie să treacă măcar o dată în viaţă. La final, mi-a zis să nu uit ce mi-a spus şi mi-a dat notă mare, ca să-mi arate cât de fată deşteaptă îmi sunt.
Şi uite-aşa, adevăraţii profesori au darul de a-ţi demonstra că, de fapt, nu ştii nimic nici după atâta amar de şcoală. Pornind de la mitul, conform căruia căsătoria e un fel de moartea pasiunii pentru viaţă şi pentru tot ce vine bun împreună cu ea (adică tinereţe, bere şi libertate), am decis să cercetez întrebându-i pe ei, pe cei care au născut, hrănit şi perpetuat mitul, şi anume pe bărbaţi. Am luat câteva exemple de succes ale blogosferei noastre, fiindcă îi ştiu mari formatori de opinie. Şi de familie, pe unii dintre ei.
(De ce) E bine sau rău să te căsătoreşti? Citiţi şi vedeţi singuri ce vi se pare… (Singuri sau căsătoriţi, după cum vă lasă sufletul sau starea civilă ) Read the rest…
Prea puţine. Mult mai puţine decât vedeam în Cluj. Şi infinit mai puţine decât vedeam în Sibiu. Cine mi-a zis că Bucureştiul m-a prostit, precis, la asta se referea…
Îmi amintesc că vorbeam la începuturile mele bucureştene cu Ana-Maria, o sibiancă strămutată în capitală, că-i de musai să ne facem condică de semnat pe la teatre, cât mai prindem şi noi marii actori în viaţă. Read the rest…
Eu nu mă uit la TV, deci se poate să nu fie o ştire pentru dumneavoastră (cu toate că am bănuiala că TV-ul nu se află nici pe lista dumneavoastră de priorităţi). Însă de câteva zile beneficiez de program de pensionari: căldura mă ţine în casă, iar somnul în pat. În fiecare zi îmi propun să setez ceasul de dimineaţă să sune (ieri mi-a murit şi bateria, deci n-a mai avut cine să sune, ca o făcătură a destinului, cel părtinitor somnului de dimineaţă spre amiaz!).
Şi cum “mă” tot butonam eu disperată între emtiviuri, kassandre şi haşbeo_uri, dau obsesiv de mult peste reclama la nu-ştiu-care cremă antifungică. După care încă una şi încă una, vreo 3 parcă am numărat. De zici că a tunat şi-a adunat onicomicozele la TV, parcă e olimpiada antifungicelor în reluări de câte 30 de secunde. Nu cred să fie calup de publicitate fără măcar un spot din ăsta cu degetele de la picioare. Care mai duse pe la pedichiură sau photoshop, care mai uleiate, cremuite, gelate şi fixativate.
Sunt urâte, domne, micozele astea, nu zice nimeni că nu, dar chiar în halul ăsta să ne-atace?! Vă rog, spuneţi-mi că aţi observat şi dumneavoastră, că nu-s singura mirată, care doarme până la amiaz şi… că sunteţi sănătoşi-tun.
Şi vreau să te întreb nişte lucruri de bun simţ general, poate râzi, dar lucruri care nu am întrebat-o pe mama la momentul potrivit, iar ea -mă tem- că le-a uitat între timp. Iar asta nu din cauza vârstei
