ŞI BLONDELE GÂNDESC

Read the rest…

Acum cât am fost în Sibiu, am ieşit mai puţin decât îmi stătea în obicei, dar am stat mai puţin acasă decât mi-ar fi trebuit ca să mi-ajungă măcar pe două măsele. În ziua de Paşti, după masa tradiţională cu ouă roşii şi clanul meu Siminesc înfometat ca după un post ce l-a ţinut mama pentru toţi, m-am scos seara în oraş. Iar din cauza unor fire de nayloane medicale, pe care încă le port în piciorul drept, am lăsat tocurile şi stilul acasă, mi-am pus bocancii mov, de Himalaya şi-am luat-o cu nişte prieteni dragi spre cafeneaua unde credeam cel mai mult că nu ne vom întâlni cu nimeni. Când colo, ce să vezi, toată clasa mea din liceu era acolo!, iar eu am uitat instantaneu de bocanci şi geanta asortată (era asortată, adică aceeaşi cu care m-aş duce şi sâmbătă dimineaţa prin parc).

Şi printre mulţii mei colegi, pe care nu-i mai văzusem de pe facebook, la un moment dat, apare Paul, pe care nu-l mai văzusem de prin anul 2 de facultate, în Cluj. Şi Paul al meu arăta senzaţional, cu un aer de Bolivia, Peru şi Ecuador, de-ţi venea să-l pupi ca o bunică mândră de odrasla ajunsă bine la oraş. Paul şi-a tras un scaun lângă mine şi-a zis că el acolo stă, că doar pe mine nu mă mai văzuse de un car de ani, iar cu ceilalţi o să mai tot fie. Plus, că avea el bănuiala că n-o să fiu prima prezentă la continuarea sucului într-un banal şi unic club din Sibiu, deci…se motiva alegerea. Ce voiam să vă spun e că omul ăsta şi-a făcut un concediu de 3 luni într-un alt colţ de lume. Şi că nici nu mai contează exact pe unde a fost, ci pe cine a cunoscut. Şi ce l-au învăţat acei străini despre el. Ce contează e cum a urcat pe nu-ştiu-ce coclauri în stil alpinistic, de a ajuns la -30 de grade, de nu-şi mai simţea cămaşa pe el şi nici nasul prin care să respire. Contează cum a pierdut avioane, cum s-a transportat în portbagajul unui taxi şi cum a împărţit portbagajul ăla cu încă o femeie. Avea 50 de ani, iar Paul e tânăr şi frumos… că l-am întrebat direct cât i-a plăcut. De tanti aia, nu prea tare. Toată seara mi-a povestit despre aventura lui. A fost un cadou pentru el, înainte de a începe serviciul ăla de om adult, cu barba rasă şi freza luată la 0,3. Şi în ciuda poveştilor Ninja pe care le-a avut, cred că a făcut exact ceea ce îi va asigura succesul în acest mariaj cu munca: Aventurile e bine să le trăieşti la tinereţe, nu când ai 5 copii acasă şi dureri de spate non-stop.

Îl ştiu pe Paul demult, probabil înainte de a şti unde e Cuba pe hartă. El sau eu, nici nu contează. Întotdeauna a fost un tip vesel şi prietenos. Dar schimbarea de acum era dincolo de fire. Fiindcă acum era ceva molipsitor, atât de entuziasmat era! Exact aşa cum mi-a făcut mie bine traiul cu Hyun Jin, pe care nici eu însămi nu-l pot explica prea clar.

Şi evident că-l ascultam cu interes şi un strop de invidie, ca zahărul pudră pe prăjitura cu măr. Fiindcă am avut şi eu gânduri din astea, dorinţe străineze şi chiar nişte bani în cont. Planul meu era ca, după terminarea facultăţii, să mă iubesc o lună cu franceza la Paris. Aveam şi adresa unde puteam să stau, făcusem şi un calcul economic, de până şi eu credeam că se va întâmpla.

Şi i-am spus mamei toate astea. Că aş fi vrut să fiu şi eu măcar un sfert de Paul (că mustaţa nu mi-a plăcut niciodată ) Că mă mărit imediat cu halatul şi cine ştie când voi mai avea timp pe care să-l umplu cu planuri. De acum, viaţa se va împărţi în planuri îngrămădite între timp. Ca programările-n agendă. Şi ştiţi ce mi-a zis mama? Că ar vrea şi ea să vadă expoziţia foto, când se va-ntâmpla, fiindcă e convinsă că a fost o aventură extraordinară. Că şi eu aş fi putut pleca la Paris, dar mi-am ales aventura pariziană altundeva. Şi pentru mai mult decât o lună.

Zilele astea îmi negociez contractul de monogamie cu halatul. Voi avea grijă să las clauze deschise, pentru aventuri viitoare. În afara orelor de cabinet, bineînţeles… Şi voi semna de bunăvoie, convinsă fiind că am ales fiecare “cea mai” aventură pentru noi. Lui Paul îi mulţumesc că mi-a amintit că viaţa nu e deloc plictisitoare, totul e să ştii încotro te uiţi (asta, de fapt, mi-a zis mama). Şi că mi-a dat voie să postez câteva poze.

Iar pe dumneavoastră vă invit să vă urmaţi planurile cât încă aveţi timp să le faceţi!

Read the rest…

Pentru 3 zile, cât durează un mega eveniment al industriei online, Ro New Media.

• În 16,17 şi 18 mai, în Bucureşti se va respira acelaşi aer cu creiere de la Facebook, Google, Skype, Yahoo!, Microsoft, Samsung, MSN, BBC, VOYO/CME, Allegro, Mediamind, Double Fusion, Brainient, Brand Science Institute, Communispace, Piano Media, Think Digital şi alţii. Eah, cum sună asta? Evident că nici inspiraţia, nici inteligenţa nu “se iau”, dar e totuşi un “microb” care se transmite la astfel de întâlniri. Iar succesul se învaţă. Întrebaţi-i pe ei.
• Se mai dau şi premii, în cadrul galei IAB MIXX Awards, pentru cele mai bune campanii pe internet. Mă întreb, o fi cu ţol festiv, ca la Oscar?
• Conferinţele şi workshop-urile vor avea loc în noul sediu al Bibliotecii Naţionale (cât mi-am dorit să prind şi eu aşa ceva!!!), iar în acelaşi timp şi loc se va întâmpla şi Ro New Media Expo, unde probabil se va arăta nişte tehnologie extraterestră. Deci ţineţi-vă bine!

Detalii despre program şi vorbitori, mai jos: Read the rest…

Deşi e vechi, abia ce l-am descoperit din întâmplare. Se cheamă “Day break“, e cu un super actor (Taye Diggs -aviz fanelor!), iar acţiunea e mult mai intrigantă decât pare la prima descriere liberă. Pe scurt, e vorba de Read the rest…

În contextul agitaţiei referitoare la proiectul de lege “5 zile de consiliere pentru o viaţă chinuită”  sau “5 zile de consiliere cât un moment de avort” (despre care au scris Arhi, Vali, Ruxandra, Nihasa, Alex şi Dollo: pe scurt, e vorba că vor ăştia să facă obligatorie o perioadă de 5 zile de gândire înainte de efectuarea unui avort), vreau să vă spun o poveste. E foarte trist că în mileniul 3, în era prezervativului şi a pilulei de a doua zi, noi încă avem astfel de discuţii. Părerea mea contează mai puţin, important e ce simte fiecare femeie. Că bărbaţii sunt oricum nişte martori care se irosesc în observaţii şi analize şi care nu vor putea niciodată înţelege despre ce vorbim, de fapt. Sorry, e un handicap cu care vă naşteţi, deci nu-mi mai veniţi cu expresia “suntem însărcinaţi”, când doar o burtă creşte de crapă, o singură pereche de sâni se umflă şi nici kilogramele nu se împart la doi. Singura lor calitate în toată treaba asta e că se străduiesc să le pese. Deşi, să zicem că şi conştiinţa lor are un mic amestec în asta, că doar e mult mai comod să te împaci cu un gând decât cu un copil căcăcios.

A fost odată, mai demult, în postul unor Paşti trecute. Într-un cabinet medical din centrul unui oraş mic de munte. Doi tineri la prima lor consultaţie. Ea, o copilă subţirică, de clasa a 12a, el un ficior cu brandul lucrat mai mult pe câmp decât la sală. Amândoi dintr-un sat dintr-o apropiere îndepărtată, numai bună cât să fi auzit de medicul ăla, dar să fie şi siguri că au mers ei mai mult decât vorba.

Medicul confirmă o sarcină la ecograf. Read the rest…

Lecţii de viaţă, cel puţin eu de asta mă uit.

Văd oameni simpli, complicaţi, mai mult sau mai puţin şcoliţi, văd oameni absurzi şi oameni nerealişti. Văd oameni care se supra-apreciază, ca mine când eram mică şi mi se părea că-s atât de frumoasă. Treaba e că între timp m-am şi făcut.

Văd oameni care cred. Read the rest…

Doar eu am nu un dinte, ci mai mulţi împotriva celor care nu plătesc un serviciu furnizat? Doar mie mi se pare că sunt nebuni cei care au pretenţia de a fi respectat un contract? Atâta mă enervează ăştia prea şmecheri pentru a-şi onora semnăturile, ăştia prea buni pentru a se coborî la nivelul de a face o plată, ăştia care au senzaţii, impresii şi prea puţină onoare. Ăştia care dau cu flit strigătelor de dreptate, le tratează cu absenţă, indiferenţă şi aroganţă.

Povestea care-mi trezeşte nişte grave enervări lăuntrice este cea a Laurei Frunză, care a tradus nişte cărţi pentru prea culturalii editurii RAO şi care a primit în schimb, nu bani cum era logic şi firesc, ci Read the rest…

De obicei evit filmele de groază, fiindcă îmi fac un soi de rău intern, pe care nu mi-l pot explica fizic. Sunt o agresiune la spiritul meu.

Înainte de excursia la Amsterdam, care începe în câteva ore, am văzut  filmul, apoi am citit cartea. E vorba despre nişte evrei care în timpul celui de-al doilea război mondial s-au ascuns vreme de 25 de luni de Gestapo într-un pod secret. Fetiţa de 13, Anne Frank, ţine un jurnal despre viaţa lor de acolo. Cum nu aveau voie să tragă apa la WC ziua sau să vorbească sau să se uite pe fereastră,etc. Primeau ajutor de la nişte olandezi (totul se întâmplă în Amsterdam), oameni de mare valoare şi curaj. Dar despre Anne Frank şi toată povestea, mai multe aici.

Filmul acesta, The Whole Story, e cea mai apropiată variantă de jurnal. E foarte impresionant, fiindcă prezintă, în continuarea jurnalului, chinurile lagărelor şi ale oamenilor. Şi nu ştiu dacă din cauză că e filmul prea lung şi te ataşezi de personaje sau fiindcă era actriţa prea drăguţă, dar am plâns cu lacrimi multe şi l-am urât cu cea mai inocentă ură copilărească de care sunt capabilă pe Hitler. M-a impresionat enorm. Apoi,am văzut interviuri cu adevărata Miep Gies şi tatăl Annei, singurul supravieţuitor din familie. A urmat jurnalul, pentru a avea şi perspectiva internă.

Nu ştiu dacă vă recomand să vedeţi filmul. E prea de groază.

Deseară când ajungeţi acasă, luaţi laptopul pe genunchi şi puneţi-vă căşti în urechi. Parcă unele filme nu se împart cu nimeni. Ca ciocolata din reclamă.

Apoi, nu încercaţi să-l înţelegeţi. Nu asta e important. Ci ceea ce simţiţi. Mecanismele prin care se întâmplă lucrurile bune nu trebuie judecate, ci doar acceptate. (Dacă nu se afişază, linkul direct.)

Poţi să-ţi vindeci viaţa

Eu o să caut şi cartea.

Singurul om pe care-l ştiu să-mi fi trimis un document sub format txt, adică în notepad: Alex Mieluş mi-a pus întrebările astea pe vremea când aş fi răspuns cu totul altfel la ele. Între timp, multă apă a curs pe Dâmboviţa, pe Tamisa şi alte curgătorii din acelaşi stadiu de agregare. Inclusiv lacrimi pe obrăjorii mei. Deşi nu toate la vedere.

Un interviu la Alex Mieluş. De fapt, asta voiam să vă spun.