În dimineaţa asta, am zburat de pe Otopeni înapoi la Regină, doar că tare prost suna „drumul meu spre înapoi”. Deci, îngăduiţi-mi titlul şi bucuraţi-vă de poze. Read the rest…
Liverpool-ul s-a transformat weekend-ul acesta într-o mică scenă pentru păpuşile uriaşe ce se plimbă prin oraş, cu ocazia unuia dintre cele mai mari evenimente din istoria locală. (Inclusiv din perioada capitalei culturale, când ceva asemănător s-a petrecut, însă de o amploare redusă: un păianjen gigant s-a plimbat pe străzi.)
Se comemorează o sută de ani de la scufundarea Titanicului, scenariul fiind inspirat dintr-o poveste adevărată: fetiţa îi scrie tatălui ei, plecat ca steward pe Titanic. Read the rest…
După ce l-am urât pe unde puteam, când eram mică, după ce-am înjurat fără să ştiu ce-nseamnă emisiunile comuniste de după ’89 şi doinele de jale şi iubirea de ţară, am crescut şi-am învăţat noi semnificaţii ale cuvântului “patrie”. Deşi probabil aş prefera să o urăsc în continuare. Exact ca tata când spune că fumatul nu e sănătos, în timp ce-şi relaxează şi firele de păr aprinzându-şi o ţigară.
Ne-am obişnuit să ne urâm ţara, s-o scuipăm între ochi şi s-o bârfim prin vecini. Am confundat jegoşenii politice cu identităţi naţionale, fiindcă am auzit şi noi că alegerile ne fac ceea ce suntem. Ca popor, nu am dat întotdeauna dovadă de inspiraţie politică şi am ajuns să condamnăm ţara pentru cretinii pe care îi găzduieşte. De parcă pe ea ar întreba-o cineva.
Îmi amintesc de primul an de facultate, în care vedeam Clujul mai mult noaptea şi îmi cumpăram exclusiv haine de ieşit în oraş. Din acea perioadă am amintiri de clubăreală nevinovată, cum nici copiilor nu le-aş putea povesti, din convingere că n-or să mă creadă. Cum e să te cocoţi pe tocuri, cu genele rimelate şi să ţopăi până dimineaţa, când sună clopoţelul de intrare la ore. Cum e să hrăneşti doar cu apă plată, portocale şi pateu vegetal. Ba şi zacusca era la mare căutare, că alte prostii nu prea făceam. Perioada de aur a cluburilor clujene şi vânzărilor de apă plată la “jumate”.
Săptămâna trecută am ieşit şi-aici în club, Read the rest…
Astăzi am mâncat la nişte un restaurant turcesc din apropierea parcului Sefton, Liverpool, UK. Fusesem şi săptămâna trecută cu o prietenă, mâncarea şi servirea ne-au impresionat, deci am revenit şi în formulă romantică.
De ce a fost probabil restaurantul în care m-am simţit cel mai bine dintotdeauna? Deşi abia are 7 mese şi un meniu scurt, scris mare pe o singură foaie trasă în plastic. Read the rest…
Anglia, soare puternic. Un frig de crapă pietrele. Oameni în cizme şi cu fulare la gât. Semn că frigul e oficial recunoscut. Cer senin. Şi o chitară care încălzeşte o piaţă plină de suflete rămase cu gura căscată.
Cred că fiecare om are nevoie de câte o piaţă din asta măcar o dată pe an. Cred că de asta s-au inventat verile, vacanţele şi muzica. Să completeze lumina soarelui cu o căldură inexplicabilă. Care să nu se termine, ca o pâine sfântă ce te satură din fiecare firimitură. Aşa şi cu momentul, să te încarce cu fiecare amintire.
Avem nevoie de pieţe în vieţile noastre. De soare şi de chitări. Read the rest…
Ştiţi, conceptul all-you-can-eat e foarte popular aici, în Liverpool-ul ăsta al lor. Şi, de fiecare dată când merg, obişnuiesc să mă uit la oameni, la chelnări, la câţi oameni şi câţi chelnări. La cum se duce mâncarea de pe platouri pe farfurii şi, de pe farfurii, în burţi. Care burţi sunt de toate formele şi dimensiunile. Read the rest…
Sunt aici. Doar că într-o pană de cuvinte româneşti, parcă. Zilele astea, printre vizite olandeze, mai pregătesc şi un test de limbă engleză. Deci, zilele astea trebuie să dezvolt o aventură cu nişte străini britanici, bine puşi la punct. Iar eu trebuie să fiu la înălţime. Faţă de cuinte am avut întotdeauna o dragoste inexplicabilă, indiferent în ce naţie s-ar fi născut ele.
Relaţia mea cu limba engleză a fost mai întâi la televizor şi la şcoală, apoi în State, când şi visam în engleză. De când am venit aici, Read the rest…
N-am înţelepciuni la ora asta de-mpărţit, căci le-aş aduna pe toate numai pentru mine, atât de proastă şi urâtă mă simt. E cel mai precis sindromul post-sărbători, când cobori din peisaje de poveste şi vacanţă în inima sesiunii, a biroului sau orice alt nume ar avea rutina noastră cea de toate zilele.
Eu m-am întors să stau. Fiindcă încă mai aştept după acte, fiindcă încă şcoala cea minunată nu isprăveşte din a mă uimi, iar birocraţia românească din a mă sărăci. Pentru absolut orice certificat nenorocit trebuie plătit. Aproape cât jumătate din minimul pe economie. Care economie, că bine întrebaţi.
A fost un moment acum în România, în drum spre aeroport. Eram 4 în maşina lui tata, cu el la volan şi mama în dreapta, aşa cum am mai mers de fiecare dată cu ei. Doar că, acum tabloul ăsta al perfecţiunii în sufletul meu de copilă era mai perfect decât îl ştiam vreodată. Da, a fost unul dintre rarele momente din viaţă când simţi că parcă nu îţi mai trebuie nimic. Când dorurile sunt atât de departe, că parcă nici nu mai ştii cum arată, iar durerile parcă n-au stat niciodată pe strada ta. Mi-era un bine din ăla, de nici cafea nu-mi trebuia.
Acum, împărţeala s-a făcut şi fiecare a luat-o pe drumul lui. Ai mei, înapoi spre Sibiu, iar noi, înapoi spre Regină. Însă dincolo de destinaţie, probabil compania e cea care cu adevărat contează.
Cât despre mine, momente de perfecţiune vor mai fi. Acum, că am reţeta, mă voi ocupa personal de asta.
Bine ne-am regăsit după Crăciun, frazele astea de început sunt ca introducerile comentariilor la română: fermecătoare, dar toate la fel. Deci, să trecem peste. Şi să vă povestesc despre cadoul pregătit pentru finuţa mea de doi ani şi jumătate. Nu sunt un fan al copiilor mici şi nu mi-e greu s-o recunosc. Nu sunt un fan al strâmbăciunilor şi smiorcăielilor pe care se simte lumea obligată să le presteze în faţa acestor fiinţe lipsite de ajutor şi vocabular, nu voi pune niciodată un copil să-mi spună poezii sau “ceva” în limba germană şi nici nu îi voi dărui hăinuţe. Reminiscenţe din prima copilărie, când cele mai tari cadouri primite erau pufarinele şi caramelele! Că jucării aveam şi noi în România, iar de frig am suferit întotdeauna, oricât de gros m-ar fi îmbrăcat mama. Ce n-aveam noi erau Toffees, Milka şi chestii învelite în staniol colorat, în general. Dar, de această una bucată copil îmi place mai mult decât pot vreodată să recunosc acilea pe blog, din motive de păstrat reputaţia. Să zicem c-o visez noaptea…
Săptămâna trecută am sunat-o în mod expres pe asta mică a mea de departe, s-o întreb ce să-i aducă naşa ei din Anglia. O cheamă maică-sa la telefon şi-i spune:
-Potoleşte-te şi hai, că-i naşa la telefon! Cât de scumpă poate fi o voce de copil isteţ la telefon nu vă pot explica. Decât că e pericol de inundaţii, căci eu mă topesc de fiecare dată. Şi o întreb, ca între doi oameni cu limbaj articulat şi deget opozabil (însuşiri de care copilul a dat dovadă.)
-Ce să-ţi aducă naşa, când vine peste două săptămâni?
(fără să se gândească sau să i se şoptească:) Un cadou. (remarcabilă lipsa de lăcomie; la mine, ar fi fost 3 pungi de caramele, vreo tonă de Milka şi, de restul locului în bagaj, nişte stanioale sclipicioase)
-Da’ cu ce să fie cadoul?
-Cu Abă-ca-Zăpada. (am intuit, desigur, cunoscând pasiunea copilului pentru poveste şi, mai ales, pentru pitici)
-Da’ ce-nseamnă să te potoleşti?
-Nu mă-nteresează…
Topiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiire…. Limbaj articulat şi deget opozabil, după cum spuneam. Grozavă replică, aş fi vrut să văd, în momentul ăla, faţa mamei copilului. Care e o scumpă şi ea, că doar scumpetea asta circulă-n familie.
Uite-aşa am ajuns la pitici. Avem un Disney Store acia aproape. Şi cum mi-s eu aşa nehotărâtă de fel, prima dată când am fost acolo, am văzut un Mutulică puţin cam hidos, care nu m-a convins. Ştiam din surse sigure, că ăsta e piticul câştigător. (Şi ştiţi de ce mi se mai pare copilul ăsta inteligent? Fiindcă e fascinat de pitici; eu… eram de prinţ 
)
Data viitoare: nici urmă de Mutulică. Următoarea dată nici atâta, şi tot aşa, ca-n bancurile alea seci. Pare-se că Mutulică e o specie pe cale de dispariţie. M-am împrietenit cu toate exemplarele de angajaţi din magazinul ăla, am făcut schimb de numere de telefon şi am obţinut informaţii de backstage despre marfa nouă adusă în stoc. Ceea ce se întâmpla în fiecare noapte. Ceea ce mă ducea în fiecare dimineaţă înapoi la magazin. L-am disperat şi pe el, care, în Ajun de Crăciun, când s-a trezit cu mine disperată în magazin, dar fără pitici (le schimbaseră raftul), a zis că problema devine serioasă şi e cazul să se ocupe personal. Astfel încât s-a trezit întrebând “Do you have any midgets?” Am râs cu toţii, dar nici urmă de Mutulică. Mai aveam o speranţă pentru luni dimineaţa, când, după Crăciun, mă gândeam eu că lumea se vindecă de febra cumpărăturilor şi şansele unui Mutulică îmi cresc considerabil.
Doar că, după nebunia Crăciunului, vine nebunia reducerilor. De la 6 dimineaţa!!! Să fi văzut ce de oameni care s-au trezit cu noaptea-n cap, ca să dea iama-n bunăciunile la jumătate de preţ! Doamne! Pe la vreo 11 m-am pornit spre magazin, deja de pe stradă vedeam oameni cu pungi enorme pe care scria SALE. Ok.. Iar în oraş… mda, raftul meu de pitici era devastat. Cineva a dat iama în micuţii acondroplazici. Mutulică era deja o discriminare de care m-am simţit vinovată, căci acum nu mai alegeam, ci culegeam literalmente. Doar că, ghici ce! Când mă uit la preţ: piticii mei se înjumătăţiseră în lire!
Şi , uite-aşa, am făcut din unul, doi pitici (ghici care)! Acum, i-aş spune copilului că un pitic e practic de la Moş Reducere. Doar că, ştiţi cum copiii înregistrează tot la vârsta asta..? Mi-e teamă să nu fiu apoi acuzată de a fi instaurat tradiţii post-creştineşti. Hm, deşi, dacă mă gândesc bine, ar fi mult mai ieftin… Dumneavoastră ce v-aduce Moş Reducere ăsta? Asta, doar dacă aţi fost cuminţi şi n-aţi sacrificat întreg bugetul în numele Crăciunului. 
—————————–
Pfoaaa, ce ditamai postul. Mă iertaţi, dar, de la atâta sărbătoare, am rămas nescrisă.
