ŞI BLONDELE GÂNDESC

Subiectul acestui post este sexul de sărbători şi o campanie ca un apropo. Doar că nu puteam s-o spun aşa direct, din titlu.

Se pare că obiceiurile de Crăciun diferă de la o cultură la alta, iar eu am norocul să observ şi să raportez de la faţa altui loc. Pare-se că britanicii mai au un obicei, pe lângă masa tradiţională în familie. Şi anume, sexul. Neprotejat, de cele mai multe ori. Sau, cel puţin, aşa arată statisticile lor faimoase: Cică pe timp de sărbătoare britanicii fac mai mult şi mai neprotejat sex, de se aleg cu cele 3 kg de după sărbători nu de la sarmale şi cozonaci (ca românii), ci de la prea mult ficki-ficki-bumsi-bumsi (care, contrar zvonurilor, nu e întotdeauna consumator de calorii). Read the rest…

A fost odată o coroniţă de Crăciun ca orice altă coroniţă de Crăciun de la Poundland (magazinele alea, unde totul costă o liră), care a dispărut într-o bună pentru alţii şi proastă pentru noi zi din această tomnatică iarnă.

Şi dacă v-aş povesti în cuvintele mele, pe lângă flăcări şi spume, aş fi spus că nişte nesimţiţi de vecini ne-au giordit din sufletul civilizaţiei şi al atmosferei de Crăciun coroniţa de la uşă. Când Read the rest…

Acesta este un post despre comunitatea românească din Liverpool.

Am cunoscut-o săptămâna trecută, când am fost la biserică. Acolo am descoperit pe lângă o veche cunoştinţă (lumea e mică peste tot!) şi o antică dimensiune a bisericii, anume aceea de nucleu social. De fapt, nici nu ştiu cât de veche, dacă babele încă se mai gătesc de dimineaţă şi abia aşteaptă să bată ceasul 5 ori 6 ori cum e programul, ca să defileze la Vecernie, acest catwalk al pensionarelor preacuvioase şi fără de nepoţi flămânzi acasă. Niciodată nu am crezut că voi cunoaşte şi eu valenţa asta socială a bisericii.

Iată-mă. Read the rest…

Mi-e un dor să scriu, de parcă ar fi o ciocolată care nu s-a mai fabricat din copilărie, de parcă ar fi vreun iubit care nu m-a lăsat să-l iubesc aşa cum aş fi vrut eu, de parcă ar fi vreo melodie preferată, pe care nu o mai găsesc… Pe portativul, în care liniile drepte s-au pierdut printre rânduri. Alte rânduri decât cele pe care vi le-nchipuiţi. Mi-e dor să scriu, dar mi-e dor, de fapt, de starea aia de un fel de inspiraţie tâmpă atuncia când o făceam. De playlist-ul meu de pe trilulilu, care avea leacul perfect în ritm de vals, care mă scotea întotdeauna, dar întotdeauna din orice fel de necaz. Dar mai ales din pana de inspiraţie.

Dar trilulilu nu bate până aici.

Şi îmi amintesc de ce îmi plac oamenii. Şi interacţiunea. Blogurile. Şi IQ-urile supraunitare. Discuţiile nasc întrebări, tocmai fiindcă dau prea multe răspunsuri. De se ajunge în momentul ăla, când nici de vin nu mai e nevoie ca să ţi se dezlege limbile. Ci de o prietenie veche, pusă sub semnul unui vid temporal. Căci aşa am senzaţia că se simte. Ca şi când ieri ne-am fi văzut.

Ascultând discuţiile altora, parcă începe să mi se facă frică pentru tinereţea mea din vremurile astea. Imaginându-mi amintirile evocate “de pe vremea lor”, mă încearcă un regret că n-am trăit mai periculos, că n-am băut mai grav şi n-am primit mai multe invitaţii “la cafea”. Azi am povestit cu nişte oameni din India, Spania şi Irlanda despre perioada mea din cămin. “Cum, 3 fete în aceeaşi camera?” zice una. “Şi zici că ţi-a plăcut???” zice alta. Un singur tip şi-a putut imagina cât a fost de fain. Şi-a pus un zâmbet larg de irlandez încântat.

Ce bine că oamenii sunt diferiţi. Tocmai asta îi face frumoşi. Copiii ăştia nu ştiau ce au pierdut. Să fi terminat medicina fără noapte petrecută în cămin! Dar oare câte “secrete” de viaţă ca acesta cunosc ei şi… mă minunez eu?

Da, discuţiile nasc posturi. Prieteniile intră în altă categorie. Aceasta e o discuţie despre care nu o să scriu. Tocmai fiindcă ar fi mult prea previzibil.

foto

Fix ca în filme. Da’ fix aşa! Ştiţi cadrele alea largi, care se strâng pe uşile automate ale marilor magazine, pe fundal de cântece cu zurgălăi americani? De oamenii par nişte furnici cu plase după ei. Şi luminiţe multe şi iarăşi Jingle Bells?

E fix aşa, promit. Şi nici măcar nu am ajuns în filmele americane. Deci, să vedeţi. Lumea e deja disperată de vreo 2 weekend-uri că vine Crăciunul. Cumpără ca bezmeticii, se înghesuie printre rafturi. Sâmbăta şi duminica eşti, “pe centru”, ca-n autobuz. Nu ai voie să te grăbeşti, nu poţi să te împotriveşti, decât dacă-ţi ceri scuze politicos, deisgur. Doar că rişti să calci vreo babă în picioare sau să striveşti vreun prunc dezbrăcat. Da, aici şi babele ştiu shopping şi pruncii fac frigul de mici.

Bărbaţii, că de la ei am plecat. Marks and Spencer are o zonă specială de canapele periferice, unde şed la rând domni trecuţi de vârsta a doua, că doar ăsta-i targetul magazinului: doamne de vârsta a doua, domnii îşi plătesc păcatele. Când i-am văzut aşa zăcând în mizerie zilele trecute, m-am întrebat care-o fi menirea lor acolo. MIZERIE, prietene! Îţi venea să scoţi 50 de bani, să le dai de-un covrig. Aşa feţe lungi şi chinuite prezentau. Stăteau într-o tăcere absolută, de care femeile precis ar fi profitat ca să-şi plângă necazul una pe umărul alteia şi să-şi vorbească bărbaţii de rău. În schimb, ei păstrau liniştea. Posibilă explicaţie: ori era singurul moment când puteau avea parte de ea, ori se certau în gând. Cu propriile instincte, desigur. Acelea de-a băga divorţ după 20 de ani de căs’torie. De înţeles ambele variante.

Cineva mi-a răspuns la nedumerire, cică “Da’ cum dragă, ce să caute bărbatul?! Să care plase!” (eu sunt o persoană care nu se duce la cumpărături cu fetele, nici cu băieţii şi nici nu se întoarce cu plasele. Shoppingul e frumos doar întimitate. Şi nici în cabina de probă nu accept vreun ajutor!)

Astăzi. Magazine (că m-am întâlnit cu Moş Nicolae). Ca-n filme. Da’ fix ca-n filme. Şi, Monica, permite-mi să te completez. Fix asta e menirea bărbatului la cumpărături: să care. Însă după o atentă, dar neintenţionată observaţie (erau atât de mulţi, că n-aveai cum să-i sari cu privirea; mai ales de la înălţimea mea!), menirea bărbatului la cumpărături e să care şi să pufăie. Îmi cer scuze. Credeam că-i mai uşor să fii bărbat…

Tipul ăsta din poză e dubios de vesel. Deci, ori cardul nu era al lui, ori nevasta.

foto

Înainte sau înapoi. Caldă sau rece. Bună sau prea. Glumă sau seacă. Bancă sau saltea. Relaxa sau stres-axa. Sport sau masaj. Teleshopping sau telenovele, bloguri sau facebook. El sau eu. Aici sau acolo. Uneori sau niciodată.

Deşi niciodată e aşa o perioadă lungă de timp.

Mă simt o fantomă care-a uitat unde şi-a pus trupul, fără de care nu-şi mai aminteşte adresa de la casă ori numărul de la pantofi. Nu-mi recunosc patul în care dorm sau strada spre care o caut seara. Nici ceaşca de cafea nu ştiu de unde o am sau dacă e bună sau nu cafeaua. Nu că aş bea-o mai puţin singură decât de obicei. Mi-am pierdut parcă nu numai hainele, ci şi reperele. Mă îndrept parcă pe o autostradă goală de indicatoare, făcând viraje abrupte, dictate de stările mele schimbătoare. Acum pot fi puştoaica îndrăgostită, care-şi simte inima crescând de atâta bucuria, ca imediat să fiu obosita trecută prin prea puţine, ca să mai spere la vreun profit scos din viaţa asta combinată atât de prost. Nici eu nu mă înţeleg uneori. De cele mai multe ori.

Deci, Hong Kong sau New York? 

Vreau la mine acasă. Dacă mai ştiu pe unde-o fi. A început să-mi fie dor de mama. Nu ştiţi cât de mult mai e până la sărbători.

Mai e nevoie să discutăm subiectul bani? Probabil că nevoie nu e decât atunci când ai prea mulţi, însă plăcere să visăm şi vorbim despre momentul ăla ne face oricând. Deci. Banii îţi dau puterea aia interioară care te face să-ţi placă ce vezi în oglindă. Banii sunt în viaţa de adult cum erau notele în copilărie: de la alţii şi parcă nu întotdeauna foarte tare muncite. Cum a fost primul meu 7 la ştiinţa mediului înconjurător dintr-a doua, când eu încă nu ştiam că pentru a “şti” la şcoală, trebuie “să înveţi” acasă. Dar despre asta am mai zis. Cum a fost apoi tot liceul, când încă habar n-am cum s-a-ntâmplat să trec clasa la mathe. Aşa şi banii ăia mulţi, ăia despre care se spune că schimbă oameni şi generează discuţii sau vise precum acesta. Că banii ăia pe care-i munceşti i-ai cheltuit demult, credeţi-mă pe mine. Care sunt un om ce nici măcar nu şi-a muncit banii până acum, deşi unii ar spune că uneori exagerez cu internetul. Însă m-am trezit într-o familie de oameni harnici, prea ocupaţi cu munca pentru a avea timp să mai şi câştige bani.

Şi emigrarea.

Când te învârţi într-un cerc de oameni necunoscuţi (sau raţe, după caz :p), începi o cu totul altă relaţie cu tine. Read the rest…

Ştiţi, în facultatea asta de medicină dentară pe care tocmai am terminat-o, ni s-au băgat în cap nişte chestii, apoi atâta ni s-au repetat, până am ajuns să le credem. Atât de grozavi se dădeau dascălii noştri, atât de mici ne făceau să ne simţim, încât, odată absolvenţi, ajungeam să credem că suntem cel puţin la fel de buni ca ei. Dacă nu chiar mai buni, având în vedere că noi ştim deschide un calculator.

Ei bine, aici învăţ o nouă mentalitate. Read the rest…

Dragii mei,

De la prea mult timp la dispoziţie şi reapropierea de blog şi social media, de la prietenele mele raţe, care mă aşteaptă negreşit în faţa blocului (v-am spus că prietenul meu şi cu mine locuim într-un bloc pe malul unui lac, vedem vapoare cum vin şi pleacă, soarele cum apune şi răsare, avem pescăruşi care croncăne, raţe şi o vedere extraordinară) am ajuns la nişte cursuri, care mă fascinează şi mă captează înainte şi după ce se întâmplă.

Aflu lucruri care în România nu că nu se predau în şcoli, dar care ţin de partea de “meserie” pe care trebuie s-o furi. Îmi updatez (cuvântul “actualizez” nu-mi satisface nevoile de exprimare stilistică, fiindcă e sărac în ascensiune, iar eu asta simt că mi se întâmplă) mintea şi toată stomatologia învăţată. Şi ca să vedeţi ce mică e lumea, aflaţi că am cunoscut o româncă de-a mea aici! Şi spun că e de-a mea, fiindcă e tot geamănă, are păr creţ şi ochi albaştri. Vorbeşte mai mult decât mine şi are aproape aceleaşi principii de viaţă. Ceea ce nu e neapărat bine, că unde mai e schimbul de experienţă! E genul acela de om care te avertizează că mai sunt români prin zonă, dar să nu te aştepţi ca toţi să fie drăguţi. Şi o face în timp ce dă nişte emailuri sau telefoane pentru tine. Mda. Cam aşa făcea şi Hoinaru’ când m-am mutat în Bucureşti.

Şi uite cât am scris. El stă cu ochii semi-închişi la un clip de youtube, cu căştile-n urechi şi aşteaptă să-mi termin articolul, ca să stingem lumina. Nu mai ştiu care-s rolurile-n casa asta şi care-i mai freak când vine vorba de calculator. Voiam doar atât să spun: că vă rog să nu mă daţi uitării.

Looking forward to writing again

copila blondă

p.s. Noroc că mi-am găsit treburi, că, dacă nu, mai aveam un pic şi începeam să măcăn.