• De data asta, însă, incursiunea printre rafturile din duty free, având un alt scop, s-a şi descoperit într-un mod cu totul nou. Vechi, dar nou. De m-am trezit mirosind clasa a noua, când străluceam a Dolce Vita în braţele primului băiat care m-a condus vreodată acasă. Îmi zicea că şi seara, după ce ne despărţeam, încă mai mirosea a mine. Dior.
• Apoi, excursia în State a însemnat o copie ieftină a lui cK One, care nu m-a ajutat să-mi definesc prea mult feminitatea în pură şi înflorire.. Parfumul era unisex, iar vremea era a tricourilor largi şi a corturilor în loc de pantaloni, a genţilor mari, purtate pe diagonală şi a adidaşilor indiferent de sezon. Îmi amintesc că abia m-a convins mama prietenei mele din State să-mi ia un sutien şi apoi să-l mai şi port. Părul nu-l desfăceam din coadă şi atunci au început să-mi placă ceasurile mari.
• Apoi, am trecut în cealaltă extremă: la dulcele infinit din Wish, de la Chopard. Toată perioadă dintre negarea feminităţii şi afirmarea ei aproape greţoasă e un fel de vid în capul meu. Probabil dintr-un mecanism de protecţie, cu care memoria mea mă răsfaţă. Sincer, mi-e teamă de amintirile de-atunci.
• Wish-ul mi-a adus iubirea aia păcătoasă din liceu, era a tot ce pot mirosi visele, sufletul şi inima unei singure, prea naive copile. De fapt, nu foarte singure, că aici era baiul. Şi chiar dacă pe acel nenorocit l-am iertat între timp, parfumul încă-mi aminteşte de acele accese de prostie cronică, pentru care nu ştiu dacă mă voi putea ierta vreodată. A fost vremea când am început asorta hainele cu tocurile şi când mi-am dorit şi altceva decât geaca de ski.
• Apoi, o excursie în Germania (prin mall-urile, care pe la noi nici în Bucureşti nu existau) a fost etapa în care m-am purtat ca un bărbat rănit care se-mbată şi f**e primul vagin ieşit la-naintare. Doar că am făcut o preselecţie şi m-am dus acasă cu fiecare bluză mirosind a altceva.
• Aşa s-a născut relaţia de un flacon întreg cu cK Eternity. Mi se părea că miroase e bombonelele alea de pus pe prăjiturile de când eram mică, alea mici şi colorate. Iar de aici înainte am încetat să mai dau atâta putere băieţilor din viaţa mea, încât să le asociez perioade şi mirosuri. În afară de parfumurile pe care le foloseau ei, dar alea-s legături între ei şi păcătoasele lichide,  eu nu mai am nici o durere. Ducă-se parfumându-se. Cu Eternity mă simţeam reinventată, parcă-mi găsisem echilibrul, deşi uneori tânjeam după Wish. Încă mai am vreo 2 sticluţe neîncepute acasă, fiindcă la un moment dat, se zvonea că nu se mai fabrică şi m-am panicat. Noroc mare ar fi pe lume să nu se mai fabrice asemenea parfumuri la pachet cu asemenea nenorociţi!
• Apoi au urmat nişte surogate drăguţe: Amour de la Kenzo şi ceva Femme de la Montblanc. Dar au fost relaţii pasagere, ca atunci când toţi iubiţii tăi actuali, mă rog, seamănă cu fostul. În cazul băieţilor, la mine nu s-a aplicat niciodată, căci mi-au plăcut şi urâţi şi frumoşi, şi înalţi şi scunzi, şi rârâiţi şi hipermetropi, şi blonzi şi bruneţi.

Au mai fost câteva rătăciri pe pielea mea, până la actualele iubiri. Pe unele le trăiesc cu fiecare puf, pe altele mi le doresc cu fiecare gând despre primul meu salariu de doctor adevărat. Pe care, apropo, l-am cheltuit de vreo trei ori valoarea lui şi încă nu m-am săturat… Acum, la Sibiu, mai aveam un strop de Magnetism de la Escada şi nu am ezitat să-l folosesc. E parfumul pe care-l purtam când ne-am cunoscut, când ne-am plimbat prin Sibiul nostru prima dată, cum nu ne mai plimbaserăm nicicând până atunci: împreună. Parfumul e vulgar de înţepător pentru gusturile mele actuale, dar deosebit de valoros pentru amintirile noastre. Şi acum mă trec fiorii când îmi bag nasul în fular şi-l simt cum miroase. A fluturaşi în burta mea.

Şi-aşa am petrecut o dimineaţă târzie într-un Sibiu însorit, pe urmele celor care eram atunci. Un exerciţiu pe care-l recomand tuturor alături de “parfumul” potrivit.

Dictatura zorzoanelor. Şi a volanelor. Şi a pe-un-umerilor. Şi m-am săturat. Zici că s-a-ntors lumea cu susul în jos şi s-au trezit toţi cu faţa într-o mare de paiete. Dacă la cafea am intoleranţă nu-s convinsă, dar de la paiete mă ia cu leşin, de văd tot stele verzi. Şi albastre, mov, roşii, roz, după situaţie. Pe principiul, cu cât mai multe, cu atât mai bine şi mai scump. De zici că-ţi cumperi paiete să porţi la banchet, nu rochie de oameni.

Uitaţi cum stă treaba: la mine, e musai să fiu comodă. Cu tocurile mă descurc, rezist fără picioare umflate până la 6 dimineaţa. Pe tocuri de 12 şi-n dansuri energice. Pe probatelea. Însă cu paietele nu mă descurc.

Ştiţi, vreau să strălucesc eu, nu ţigăniile de pe mine.

p.s. Zilele trecute, umblând bezmetică prin Cocor (n-are rost să vă pierdeţi timpul, nu e de cules nimic. Rochiile sunt înghesuite, prost cusute şi tot cu paiete. Poate doar nu aşa multe…), mă întâlnesc cu fashion editorul ELLE, Maurice Munteanu. El, disperat că trebuie să facă act de prezenţă la o mondenitate, eu disperată din cu totul alt motiv: “Maurice, ce mă fac. Deci, CE – MĂ – FAC!!!” La care el se uită la mine cu un fel de coada ochiului şi-mi zice foarte calm: “Sper că nu mă întrebi cu ce să te-mbraci.” Şi se uită a “şi tu, Brutus” fix în ochii mei mici şi descentraţi. “Dar e atât de simplu, Miruna. Fii tu. Fii tu…”

Chiar că e simplu, Maurice. În ritmul ăsta, cred că mă duc în pantaloni.

LATER EDIT: Astăzi, în al doilea magazin no-name în care am păşit în Unirea, am găsit-o. Şi-am găsit şi o soluţie anti-paiete, de mi-s tare fericită. Ori relaxată, cel puţin. Nici măcar nu trebuie să slăbesc 3 kile-fulger de pe fiecare picior. Acum poate veni vinerea liniştită!

foto

De asta, bărbatului trebuie să îi arăţi. Că vorbeşti serios chiar şi atunci când îl iubeşti.

O să se-ntîmple-odată chiar şi treaba asta, căci tot ce e frumos ne trece. O să mă uiţi când mergi acasă, o să mă uiţi şi când te-ntorci, o să mă uiţi când o să îţi faci planuri şi-o să mă uiţi şi noaptea-n cele mai frumoase visuri.

O să mă uiţi atunci când o vei lua de mână, atunci când o vei săruta cu foc întâia oară. O să mă uiţi când îţi va fi mireasă şi-atunci când îţi va naşte prunci. Atunci când îţi va face toate de mâncare şi-ţi va da apă ca să bei când te usuci.

Dar din când în când o să-ţi mai aminteşti de mine.

Când o să îţi vezi planurile împlinite şi visele frumoase adormite-n nopţi. Când o s-o strângi la pieptul tău întâia oară şi-apoi când o să-i ceri să fiţi părinţi. Când toate astea vor fi întâmplate    şi-ţi vei fi aşteptând amiazul,        cu păr cărunt,      paharul gol…     Şi-un gând din tinereţe. Frumos. Dar trece!

De asta zic, o să mă uiţi.

P:S. Morala: mai bine sclerozat decât retrospectiv.

• Se spune că venirea unui copil în viaţa cuplului îl consolidează pe acesta. Ohooo, câtă naivitate! Uneori e greu să duci o relaţie şi în doi, apăi în mai mulţi! Dacă nu e situaţia stabilă de dinainte, da’ stabilă rău, nu aşa, tre’ să fii căzut în freză pentru a crede că un copil sudează lucruri. Un copil doar împarte, pentru a aduna el cât mai multe. Un copil redistribuie cantitatea de iubire pe cap de locuitor al relaţiei. Cu puţine cuvinte, întoarce totul cu fundu-n sus. Deci, din punctul ăsta de vedere, primul născut e mai vinovat de schimbări în percepţia pur subconştientă a măcar unuia din părinţi. Condiţie suficientă pentru o raportare diferită la următorul născut, care nu mai are ce strica. De asta tocmai se ocupase frate-su.
• Apoi, ziceam de manifestări. Părinţii fac eforturi, care se transformă într-un scenariu prost şi confuzarea pruncilor. De ce să îţi îmbraci gemenii la fel? De ce să îi cumperi unuia o bluză şi imediat şi celuilalt, să nu creadă că faci diferenţe. Tocmai prin asta, dovedeşti că faci. Diferenţa. Celălalt se va simţi “cumpărat”. Sau, cel mai relevant exemplu e la masă: mama care taie tortul şi-l împarte la copii. Câte o felie pentru fiecare. Aici egalitatea naşte diferenţe. Fiindcă unuia îi place de topeşte desertul din priviri, iar celuilalt i se rupe (mă scuzaţi). Iar primul va termina devorând şi resturile din farfuria fratelui său, rămânând cu sentimentul că trebuie să se mulţumească cu resturi. Degeaba afirmi că nu faci diferenţe între fraţi, dacă ei tai feliile de tort în mod egal.

Suntem extrem de moderni, voiam să zic. Şi, am demonstrat că am evoluat (avem nero-express), ne-am redefinit prejudecăţile (fata face primul pas) şi ne-am aliniat la trend (ca-n telenovele, unde cel mai jalnic mod în care piţipoanca vrea să-l fure pe Făt-Frumos e să-i producă un prunc, care iese voinic şi deştept în ciuda tuturor alcoolemiilor ilegale ale tatălui turmentat). Am şi eu o mică cerere în tot acest sistem post-modernist şi ultra-optimizat al societăţii 2009, se poate?

Vreau să-ţi pot cere numărul de telefon fără să mă bănuieşti că-ţi stric casa. Sau să ţi-l ofer pe al meu, fără să mă gândesc că te gândeşti că poate mă gândesc eu la ceva neortodox. Vreau să te sun când mi s-a blocat volanul la maşină şi nu mai ştiu formula magică pentru antidot. Vreau să mă chemi la film marţi seara şi să nu mă bănuieşti că merg în ideea că poate o ieşi ceva. Vreau să te iau la patinoar pentru că nu ştii cum arată unul. Şi e păcat pentru viitorii tăi copii :p Vreau să ne întâlnim în poveşti şi sensuri de cuvinte, să râdem în parcuri şi să petrecem timpi. Se poate să îmi placă mult mintea ta, dar să nu te vreau în inima mea. Sau nici în aşternutul meu.

În fine. Înţelegeţi mesajul. Ce nu înţeleg eu e răspunsul.

Nu mai vreau să fiu nici fată, nici băiat. Pentru că sunt mai mult decât sexul meu din buletin.

Eu nu pot să renunţ la tot ce sunt, nici când pedepsele sunt grave. Şi de voi urla în gând şi-mi voi muşca limba la sânge, tot nu s-ar rezolva nimic, oricât aş încerca să pară… Şi-am înţeles -a câta oară- că singură am fost pe lume din clipa zero până mâine, când voi pleca ultima oară.

M-am jurat a nu mă plânge, atât cât limita-mi permite, dar să fii mut de lux doare de frânge, chiar dacă asta-i fericirea din romane. E fericirea lor. Şi-am să le-o dau pentru a mea pace. Până mă voi duce-ncet…din fericirea lor spre alte gânduri. Care să fie ale mele, toate. Poate că unii se condamnă la tovărăşie o viaţă-ntreagă cu-ale lor rânduri şi romane.

Închei aici, vă las cu bine.

Mereu spuneam că nu cred în distribuirea obligaţiilor şi drepturilor omului în societate, dictată de combinaţia cromozomului sexual din ADNul purtător. Şi am citit o carte care mi-a cam dat peste botic. Şi, credeţi-mă, nu e deloc îmbucurător să îmi conştientizez anumite limitări ale căror explicaţie se reduce tot la XX-ul ăla de la începuturi combinat.

Că m-am înţeles mai bine cu băieţii e o treabă greu de e lămurit, mai ales că asta nu se întâmplă dintotdeauna. Nu are nici o legătură cu perioada în care am început să port sutien şi să am ce pune în el, ci cu vremea în care am început să aleg dintre prieteni pe coeficient de sinceritate. Prietenia dintre două tipe e ceva utopic. Prietenie sinceră e pleonasm. Prietenia între un EL şi o EA este posibilă măcar la un nivel ipotetic. Fiindcă, din start cei doi nu se află într-o competiţie brută, a kilogramelor de pe coapse şi a bijuteriilor de la gât. Ştiu că e un nivel josnic, dar de el se împiedică adeseori relaţii frumoase care s-ar fi putut finaliza în pensii petrecute în vecinătate.

Eu am prieteni băieţi, deci eu cred. Există oameni şi situaţii care nu permit confuzii şi interpretări. Dar vreau să cred că aceste prietenii nu se livrează cu garanţii şi termen de valabilitate. Vreau să văd băieţi frumoşi, deştepţi şi cu bani care îşi permit o prietenă de suflet, fără interese sexuale ori matrimoniale. Exceptându-o pe soră-sa. Şi mai vreau să cred că există fete trecute de chinurile pubertăţii, care au timp şi înţelegere de la iubit pentru un prieten-băiat. Vreau să cred că o prietenie sinceră se poate naşte şi după copilărie şi că poate dura o viaţă.

Sau poate nu am crescut într-o viaţă cât alţii-ntr-un an. Deci, iar o iau peste botic?

E vorba de o revistă cu profil auto, prima de acest gen din Sibiu (nu ştiu dacă or mai fi prin ţară). E un fel de 7 seri sau 7 nopţi sau doi la distracţie sau cum i-o zice, cu diferenţa că zice de maşini. De la Adam şi Eva ai maşinilor până la super-fotomodelele sau savantele zilelor noastre, în echivalent auto, evident. Şi cu diferenţa că 7 seri n-au văzut câte zile şi nopţi au avut ei editoriale scrise de o blondă. tananananaaa. Devinind serioşi (I can do that, too), vreau să le doresc mult mult succes băieţilor şi spor la treabă. Şi când zic “băieţilor” nu mă refer strict la cei doi şefi, ci la întreaga echipă, care a muncit enorm, fără a fi scutită de poticnelile începutului. Eu cred că formula e de succes, că vom scrie mai deştept şi vom configura mai isteţ, vom conduce maşini puternice (ca să scriem despre ele, evident) şi vom sărbători mulţi ani de la primul număr Speed Magazine. Dacă sunteţi prin Sibiu, căutaţi-o la cafenele, baruri sau restaurante, precum şi la spălătorii sau reprezentanţe auto.

A doua veste bună este că de azi, în Sibiu funcţionează o spălătorie auto care vine ea la tine acasă – Express Carwash. Ideea mi se pare bine-venită şi chiar weekendul ăsta m-am gândit să le dau un telefon, că eram în nu una, ci în trei crize de timp. Dar ştiam că se chefuiesc pe la munte şi n-am îndrăznit să deranjez Succes băieţilor şi spor la treabă!

Iar asta, de înviorare

Rednex – Old Pop in oak

Şi am ajuns să mă sufoc în propria mea poveste. Să mă înec de la prea multă iubire. Să mă satur înainte de a apuca să gust. Să îmi fie dor de sentimentul de dor. Să uit a plânge la o ceartă. Că mereu ştiam că o să treacă. Am ajuns să-mi prelungesc şederile în baie şi să-mi petrec nopţile în veghe. Fiindcă erau singurele clipe în care eram numai eu cu mine.

Era ceea ce mi-am dorit. Trăiam filmul pe care l-am râvnit de la alţii. Jucam rolul pentru care îmi invidiam prietenele. Dar mă pierdeam pe mine. Fiindcă tiparele lor de fericire nu mi se potrivesc. Fiindcă drumurile comune şi bucuriile obişnuite nu mă împlinesc. Iar mie, iubirea nu îmi ajunge. Mai am nevoie de ceva. Ca eu să îmi aparţin mie.

Mintea occidentală e intoxicată de imagini carnale, iar cea orientală e frustrată de dorul de ele. Dar hai să reinventăm atingerea, hai s-o învăţăm ca pe o artă, ca pe o taină a masajului. Şi imediat să o uităm. Ca să lucrăm numai cu simţurile. Căci ea este profund legată de iubire. Dar când nu eşti acolo, nu ai cum să iubeşti. Sunt gesturi pe care le faci zilnic, gesturi care te transformă într-o maşinărie de filme proaste.

Nu înţelege mecanismul, simte substratul. Fiindcă atunci când două forme de energie se întâlnesc, e cu adevărat prilej de sărbătoare. Aminteşte-ţi sărutarea mamei de noapte bună şi îmbrăţişarea caldă a iubitei în ploaia de la cimitir. Iar eu îmi voi aminti de băiatul care mă ţinea de mână cum nici un altul nu a mai ştiut. Cum se-ntâmpla ceva în strângerea aceea, o sărbătoare de simţiri. Cât poate fi de minunat să dăruieşti şi să primeşti, într-un singur timp şi într-un singur gest. Când degetele mele mici se rătăceau în palma lui mare.

Nu o să mai ştiu care mi-a scris cea mai frumoasă poezie, nici care m-a sărutat cel mai aprins. Dar mi-l voi aminti mereu pe cel în ale cărui braţe mă potriveam ca o cheie într-un lacăt. O strângere de mână.

Ceea ce vă doresc şi vouă.

Există copile prostuţe care înfig episod după episod durere în inima lor. Dar există şi minţi înviate din nenorocire.

O dumincă frumoasă să aveţi.