ŞI BLONDELE GÂNDESC

Nu ştiu de ce. Probabil ideea de învăţat, de sesiune şi examene răsună a Cluj în capul meu. Zilele astea mi-e dor de prietenele mele, de camera mea din cămin, de sala de lectură şi de cafeaua încălzită la microunde.

Mi-am tot imaginat cum ar fi fost de-aş fi rămas acolo, pe străzile în pantă şi vremea capricioasă. E tare ciudat cum ştiu că toată şederea mea în Cluj a fost asortată cu nori grei şi ploi bogate, dar amintirile de azi sunt înecate în miros de poveşti târzii cu becul stins şi vopsea proaspătă de calorifer încins.

Mi-e dor de mesele de la BCU şi nesul cu 5mii, de pauzele din curtea din spate şi fustele noastre lungi de vară. Mi-e dor de mirosul de kebap pe care-l găseam dezgustător şi covrigii de la Primăvara. De priveliştea de pe geamul Casei de Cultură şi urcatul pantei din Haşdeu. Ba şi de gălăgia din cantină şi mirosul de ulei prăjit mi-e dor, când mi se face foame. Chiar dacă rar erau apreciate atunci, pe vremea aia.

Iar multe dintre cele pe care astăzi le îmbrac în strai de nostalgie caldă mă făceau să plâng atunci, să-mi caut locul fără să-l găsesc, să plec prea des acasă şi să mă întorc cu inima-ndoită. Am pierdut fără să ştiu bucurii banale şi tablouri de studenţi, doar fiindcă am crezut că, dacă azi nu îmi mai trebuie, le pot servi şi mâine liniştit.

Nu-mi pare rău de ele, ci-mi pare rău de mine. Căci alta mi-ar fi fost şederea în Cluj, dacă aş fi ştiut că îmi e numărată. Ar fi fost mai frumoasă. În realitate, nu doar în amintiri.

Să nu faceţi ca mine. Fiindcă, în realitate, toate şederile ne sunt numărate.

Eu am crescut pe asfalt. Singurii porci pe care i-am văzut erau în cărţile de colorat. Unde erau adorabili, roz şi cu coada răsucită. Nu-mi amintesc de nici un “tăiatul porcului” , de nici un şoric ros până faci febră musculară, de nici un maţ pus la uscat. Dar am auzit pe la alţii. Atâta am auzit, că aproape îmi doream şi eu. Dar asta cred că era doar o fază, ca aia când voiam să merg şi eu la bunici la ţară, la discotecă. Dar nici bunicii nu prea stăteau la tocmai ţară, şi nici discoteca nu prea era foarte discotecă. Aşa că, am ales să nu aprofundez studiul asupra situaţiei, chiar dacă am avut prietene care mă invitau în paradisul dezmăţului rural.

Aşadar, n-o să mă judecaţi prea aspru, dacă o să mărturisesc că mie nu-mi plac porcăriile. Nici măcar de Crăciun, de parcă doar atunci se coace porcul în copac. De fapt, animale asasinate găseşti la orice oră în supermarket. Din porţia crimă cu premeditare vândută la kilogram. Să zicem că nu neapărat aspectul ăsta mă dezgustă, cu toate că imaginea roz a purceluşilor nu îmi creşte neapărat pofta de mâncare.

Iar la noi în casă, disperarea după porcării e de fapt disperarea după prăjituri. Porcăriile le dăm la musafiri. Am o bunică ce deţine nişte talente periculos de bine dezvoltate. Periculos pentru silueta fetelor de revelion! Trebuie că femeia are vreun secret, că doar reţetele sunt publice… şi nu-mi explic. Face cele mai gustoase creme şi le ştie combinaţiile din cap. Are un cântar în ochi şi un simţ în plus. Niciodată nu am înţeles de ce trebuie să îndur atâtea porcării la masă, până să ajung la prăjituri…
A, şi e vestită pentru ce ştie să facă. Astfel încât, toţi musafirii noştri ne mănâncă numai prăjituri.

foto 1, 2

Când a deschis uşa clasei la prima oră dintr-a cincea, aş fi dat orice să fie doar un vis urât. Mă jur. Stăteam în prima bancă de la mijloc cu cea mai bună prietena şi mă rugam să nu fie adevărat. Trecerea de la învăţătoarea mea tânără, cu bucle libere şi vorbă rârâită se transformase într-o vibraţie puternic negativă. A spaimă.

Nu ştiam cum o cheamă, dar îi cunoşteam glasul, după cum striga la noi prin pauze, pe holuri. Era înaltă, pe la vreo 50 de ani. Cu un spate îngust şi un bust mic, bucle negre, sucite cu fierul şi o pereche subţire de buze trase-n ruj sidef. Îi ştiu şi acum ochelarii de pe nas şi gestul cu care lua pixul în mână şi trecea absenţii în catalog. Uneori se uita fix peste ramele aurii, de parcă nici nu voia să te vadă prea bine, în toată mizeria ta prost exprimată, de clasa a 5a. Era fix genul de profă care îţi chinuie anii copilăriei. Sau ce-o mai fi rămas din ei.

Am început să-l urăsc pe Creangă, pe Sadoveanu şi pe toţi ai lor, Read the rest…

Încercând să mă hotărăsc ce pliculeţ de ceai să înmoi în apa clocotindă, le-am luat pe toate la mirosit. Iar ce m-au năpădit nu au fost nişte arome, ci nişte amintiri.

De când eram mică. Şi nu-mi plăcea ceaiul. Dar deloc. În asemenea hal de deloc, încât nici când făceam febră nu mă înduplecau să înghit oribila licoare. Apă dădeam cu plăcere pe gât, dar în stare pură, fără corcituri de felul ăsta. Eram mică şi mofturoasă. Mică am rămas, doar mofturile s-au transformat.

Pe vremea aia nu mâncam mămăligă decât cu lapte. Şi cu străbunica mea. ( Da, să o cunosc a fost o onoare, iar trecerea ei am presimţit-o mai ceva ca reumaticii vremea rea. Poate o să spun odată pe-ndelete…) De mămăligă cu brânză şi smântână nu voiam să aud, ba nici în poze nu o puteam vedea.

Iar cafeaua îmi făcea direct o greaţă din aia mare, mai ales că o asociam cu mama când venea să mă trezească dimineaţa. Mă juram că n-am să pot vreodată cumpăra aşa ceva. Sau din categoria “eu niciodată” era şi faza cu geanta la doamne. Care mi s-a părut o bună bucată de timp ceva extrem, absolut inutil şi puternic chinuitor.

Azi am un soi preferat de ceai, pe care mi-l prepar cu enorm drag. Ba mai am şi cană cu ceşcuţe, care poartă pete brune de scorţişoară în pereţi. Dovada iubirii mele pentru el, ceaiul. Sau pentru mirosul lui de mere coapte. Într-un restaurant tradiţional românesc din New York am mâncat prima mea mămăligă cu brânză. Când m-a atras probabil nu partea organică a mâncării, ci ceea ce venea o dată cu ea. Şi de atunci, am o deosebită plăcere să comand adesea la restaurante: mămăligă cu brânză şi smântână. Iar pe prima mea cafea am dat-o pe gât fără să respir, că altfel n-aş fi trecut de prima sesiune. Adică, aş fi supravieţuit, dar aş fi rămas acolo: la prima sesiune. Între timp, beau cafeaua neagră şi  o savurez din înghiţituri mici, asortate adesea cu poveşti frumoase. A devenit prima plăcere a dimineţilor mele. Şi am ajuns a-mi dori să am şi eu prunci, pe care să-i chinui în zorii zilei, când deschizi geamul  să laşi întunericul în cameră. O cafea şi un chip adormit de copil. Mi-ar plăcea… Iar de genţi, nu căutaţi prin dulapuri, că se huruie toate. Grămadă. Şi nu vă imaginaţi că doar acolo le ţin!

Vedeţi, cu timpul se nasc nuanţe şi gusturile se combină. Cu experienţe. Am zice că am evoluat. În fapt, numărul papilelor gustative scade,  în loc să crească şi el ca tot colesterolul, odată cu vârsta!
Deci tocmai am demonstrat că putem ieşi câştigători şi pe o piaţă în (s)cădere liberă. E chestie de nuanţă. Şi de miros.

sursa

Ştiţi, era o vreme când credeam că pe bebeluşi îi aduce barza şi că pentru a-i avea trebuie să te căsătoreşti la primărie. Azi am depăşit cu succes prima noapte nedormită din pricina  bocancilor păşiţi în viaţa mea prea dintr-o dată şi mă uit cu nedumerire clasică la nelămuririle epocii respective.

Eram într-o cafenea rece din capătul Haşdeului, în anul trei, ţin minte. Cu două ceşti grăbite de timp şi poveşti rătăcite de evenimente. Peste asta chiar n-am să trec vreodată. Şi un zâmbet schiţat într-un colţ de gură mică. Plus un al treilea musafir neinvitat. Picat ca musca-n lapte şi mărturisirile noastre.
Sunt oameni cu care vorbeşti ore şi nu spui nimic şi sunt prietene care n-au nevoie decât de un colţ de gură mică, să te-asigure că are să fie bine.

Sau mă amintesc într-o stare de îndrăgosteală cu mâncărici în tălpi şi pe el într-una de luciditate absurdă. De grijă atentă cu destinaţie clară de resemnare. Ştiu vocea lui şi  tonul ascendent la final de convorbire. Dar am uitat tot ce-mi spunea. De fapt, nu cred c-am auzit vreodată. Era ceva de noi, apoi de mine şi de el, iar eu ştiam că nu-i de bine şi nici nu mai voiam să ştiu.

Sau Dacia drumurilor noastre de liceu. Cum mi-a purtat pedala şi dorul pe cărările unui Sibiu care-a crescut prea mic pentru o fată aşa de mare. Aveam permis de conducere. Şi în seara aia, când acasă era lume, care nici să plângi nu te lăsa, am zorit până la ea în poartă. Fiindcă întotdeauna rănile ustură mai puţin când te prăbuşeşti în braţe larg deschise.

Azi ştiu că pentru bebeluşi e nevoie de iubire şi acte de încredere. Mai ştiu că durerile seacă precum apa din pahar. Cu timpul. Că prietenele au motive când îţi zâmbesc cu duioşie, iar oamenii pot avea dreptate chiar şi când tu nu o auzi. Că rănile se înnoiesc, maşinile se schimbă, doar braţele deschise rămân. Să amortizeze impactul dur când te loveşti de tot ce nu credeai că te atinge.

Later edit: (că bine ziceţi)

are mama o fetita

Tocmai am reauzit cuvântul ăsta: GHE-MO-TOC.

Moment care mi-a deschis un sertăraş, pe care nici nu mai ştiam unde l-am pus. Mi-am amintit de un cântecel pe care mi-l spunea tata când eram mică:

Are tata o fetiţă cât un ghemotoc
Care creşte mare-mare, cuminţică-foc!

Dar ea a mai crescut şi s-a făcut blondă.
Oricum, mi-e drag cuvântul ăsta.
Ghemotoc.

Prea multe cuvinte necunoscute, aşa-i?

Păi să vedeţi, o parte din ADN-ul meu se trage din Săliştea Sibiului, din neamul lui Răcuciu. Famelie mare, gălăgie multă. Şi pentru că nici pe la nunţi şi înmormântări nu mai apucăm să ne cunoaştem şi Doamne feri să ne-nmulţim între noi, s-au gândit să strige adunarea fiilor.

Evenimentul se va întâmpla pe 5 septembrie, în Sălişte, la vreo 20 km de Sibiu. Cică vin oameni şi de peste ocean, ceea ce îmi câştigă din start admiraţia. Vreo 500 de suflete în total, am auzit vorbindu-se.

Dar cea mai tare fază e că bunica mea personală e cel mai în vârstă membru al neamului. O şi văd în capul mesei, mândră de toţi ăştia micii. Şi pe mine, strigând în gura mare că sunt a ei şi sunt directă. (nu de alta, dar ne distram, că mai este o doamnă de aceeaşi vârstă, care însă a fost doar soţia unui Răcuciu, deci fără legătură de sânge. Şi, pentru aia, pe ea o cheamă Răcuciu şi pe bună-mea, ba! )

Ştiu de hă-hăăă că în weekend-ul cu pricina să nu plănuiesc altceva, şi drept vă zic, nici nu mă supăr. Ba treburile astea cu neamurile încep să-mi facă plăcere. E un soi de bucurie când te aduni cu oameni pe care nu i-ai mai văzut demult şi îţi aminteşti cât sunt de frumoşi şi de deştepţi. Susţin din tot sufletul că legăturile nu stau în ADN şi nici în buletine, dar astea pot fi o bază frumoasă pe care să începi lucruri sau un minunat punct, din care să le refaci .

Îmi amintesc cum mergeam unii la alţii, când eram mai mică, fără nici o treabă, ci doar să ne vedem. Cum făceau concedii la noi şi noi, la ei. Sau Revelioane. Şi nu era nici obligaţie, nici obicei comunist, ci doar plăcere – să se întâlnească părinţii noştri. Eu eram oricum cea mai mică dintre veri, nici nu vă spun că mi se zicea “Pitulicea”, că mergeţi încă râzând luni la serviciu. Dar zic, pe mine mă iubea oricum toată lumea. Şi eram urâtă rău pe-atunci. Noroc că unele lucruri se mai schimbă şi familia te ia aşa cum eşti. Doar prietenii mai fac fiţe.

Ne vedem la Sălişte. Mi-aş dori să fim cât mai mulţi.

sursa 1, 2

Zilele astea m-am uitat ca tâmpită la pruncii proaspeţi din salon. Nu cu gura căscată, ci cu ea până la urechi. Era o schimonoseală reflexă, depistată ulterior prin poze şi asumată în totalitate, că doar există 3kg de motive.

M-am uitat la mulţi prunci. Nu sunt genul care să mă emoţionez în preajma copiilor, ba fug cât văd cu ochii. Cu toate că, dacă nu ar fi făcut pişu, caca şi gălăgie, aproape mi-aş fi luat şi eu o bucată acasă :p

Dar altceva m-a impresionat. (Unii erau chiar urâţi, dar asta nu e o noutate, părinţii lor tot îi iubeau) Apropo de zestrea cu care porneşti în lume. Dincolo de cea genetică, zestrea asta e făcută din iubire. Din iubirea unor oameni pentru părinţii tăi. E o încărcătură pozitivă incredibilă, care ţi se oferă necondiţionat. Singurul tău merit fiind acela că eşti. Al lor.

Şi sunt convinsă că a te afla în centrul acestui proces de multiplicare a iubirii e atât de grozav, încât ar fi prea frustrant să ducem amintirea cu noi, mai departe, spre maturitate. Fiindcă – oricât de trist ar suna- ăla e momentul gloriei absolute. Şi toate clipele de fericire la care aspirăm sunt condiţionate de uitarea celei dintâi…

îmi amintesc. din prima copilărie
Zilele astea (de fapt, nopţile) dorm cu mama. Mi-e atât de drag să o privesc cum adoarme şi să mă văd în ochii ei, la prima oră a dimineţii mele. Fiindcă mamele sunt capabile să proiecteze cea mai frumoasă imagine a ta. De ajunge să îţi placă mutra ta de dimineaţă.   Şi mi-am amintit de pielea ei fină, cum mă lua în braţe când mi-era frig şi cum încăpeam toată să mă cuibăresc acolo. Sau cum nu-mi spunea poveşti seara, fiindcă niciodată nu aveau efect de somn. Şi cum o făceam să promită că stă cu mine doar până adorm, iar de spaimă, că mă părăseşte, abia-mi închideam ochii. Era un soi de disperare şi o simţeam de fiecare dată când se depărta de pat. Pe mine m-au prostit cu mâncarea, la somn era rându’ meu. Mă trezeam şi îi ziceam, vezi, nu dorm. mai stai!

Şi când mă gândesc că trebuie să fi fost clipe mai grozave decât astea pe care tocmai le-am şters de praf, mi-e tot mai ciudă… Pe ai mei îi am. Oare ce-am pierdut?

- Inocenţa.

Read the rest…

…scrie Sonia pe blogul ei. Sonia e în clasa a treia. Iar dorinţele ei sunt drepturile oricărui copil, din oficiu. Şi când te gândeşti că ne dorim pentru copiii noştri, să aibă mult mai mult şi mai frumos decât am avut noi… Şi când te gândeşti că tocmai pentru ce am avut noi trebuie să mutăm munţii din loc. Sau maşinile de pe stradă…
Şi mi-am amintit de drumurile mele de la şcoală spre casă. De drumurile noastre, cu ghiozdanele înfigându-se necruţător în umeri. Cred că a fost una din cele mai frumoase părţi ale şcolii.

Drumul de nici 15 minute putea să dureze şi câte o oră. Şi dacă nu eram jumătate din clasă, eram precis noi două. Cu prietena mea cea mai bună. Colega de bancă şi vecina din colţul străzii. Şi nu vă imaginaţi o bleagă aşa ca mine. Nunu, ea era fix opusul meu. Tunsă băieţeşte şi agitată mereu, mă apăra întotdeauna iarna de bulgăreala idioţilor care nu aveau de lucru în afară de a-ţi băga pneumonia în maieu.

Veneam pe jos acasă. Ne opream în părculeţul de lângă şcoală şi ne jucam jocuri. Sau ne dădeam în leagăne. Şi ajungeam acasă cu poftă de mâncare şi chef de lecţii. E adevărat, nu aveam calculator şi nici dorinţe de pândit invisible pe mess. Noi ne doream să ne terminăm temele ca să ne ducem din nou la joacă.

Era frumos ce se întâmpla. Prieteniile nu s-au legat la şcoală, ci după. Jocurile nu se nasc în 10 minute de pauză. Poveştile nu se scriu pe net. Ci între copii.

Era frumos.

E atât de ciudată percepţia omului, care aterizează pe lume şi se trezeşte cu ciocolata pe botic, având impresia că ea ciocolata a fost dintotdeauna acolo. Ca şi el, de altfel. Raportarea asta e una logică şi perfect normală, chiar dacă mereu e interesant de cercetat unde a început acest “dintotdeauna”.

La noi în familie, mereu ne-am purtat cu şatra. Mai exact, ai mei cu coadă după ei, coada având doi ochi şi-o gură mare. Adică eu. Concedii, vacanţe, chefuri, toate la grămadă, ba îmi plăcea şi tare mult să dorm cu ei în pat. Şi acum îmi aduc aminte de prima dată când au plecat ei fără mine undeva. Mama avea o rochiţă maro în carouri şi părul sucit cu fierul. Tata era precis şi el. Pe-acolo. Şi-acum îi văd pantofii ascuţiţi ai ei şi butonii rotunzi de pe rochiţă şi îi simt dresul între mânuţele mele, care o implorau să nu plece. Cam asta era priveliştea de la sub nivelul mării, de acolo. Să fi tot avut vreo 4-5 ani…

Mama a şi pierdut în seara aia lanţul de aur cu un medalion foarte drag ei (din genul romantic cu frişcă şi sirop, de se deschidea şi avea poză înăuntru. Îmi amintesc, da’ vag…). Dar îmi amintesc foarte bine de o satisfacţie egoistă a mea, că uite, îngeraşu’ i-a arătat ei ce păţeşte când pleacă fără mine de acasă. Mă simţeam un fel de stăpân al ei, dar în cea mai pură formă de dragoste, care o dorea pe toată, numai pentru mine.

Deci, oamenii erau cu şatra, următoarea dată când am mai înregistrat evenimente de genul “ei fără mine” probabil eram deja suficient de mare încât să mă bucur de ocazie :p

Însă a venit un alt moment în istoria mea din familia lor (pentru că aşa s-a simţit) când mi-am dat eu seama că mami cu tati au avut poveşti cu mult înainte ca mami să aibă poveşti cu mine. Brusc, totul nu se mai învârtea în jurul meu. Iar sentimentul ăsta sută la sută nou era dublat şi de prima mea menstruaţie. În viaţa unei fetiţe e oarecum un eveniment de marcă, un fel de “welcome to the club”. Schimbarea fiziologică în sine nu a presupus atâta zdroabă cât psihoterapia premergătoare ei, însă momentul familial, da. Fiindcă mama îmi zicea pentru prima dată, “hai să îi zicem şi lu’ tati”.

Treaba era că omul e taică-meu, mai are şi circumvoluţiuni bine dezvoltate în creieri, nu că merita să ştie, era cumva dreptul lui, prin naşterea…mea. Că doar eram fii-sa, ce naiba!

Dar când mi-a zis mama (de obicei aveam încredere că anumite chestii de culise rămân între noi, mare brânză, tata nici acuma nu ştie numele prietenelor mele) a fost ca şi cum m-a vârât la o parte din ecuaţie şi brusc, nu mai era vorba despre mine. Iar eu voiam întreaga ei atenţie. Da, chiar şi în momentul în care corpul meu zicea că “m-am făcut mare”. Atunci mi-am dat seama că ei împărtăşesc o întreagă poveste din care eu nu fac parte. Şi mă vedeam un soi de apendice sângerând, pe care ţi-l dă natura, chiar dacă nu prea ai ce face cu el. Cam nasol aşa, m-am holbat a nedumerire, dar am procesat rapid şi i-am zis să facă ce vrea. Da’ să-i spună ea, că mie mi-e cumva.

E sentimentul ăla că eşti fata tatii. Că nu-l vrei pe el amestecat în programările tale la cosmetică şi epilatul inghinal. Parcă şi cu bancurile deocheate ţi-e greu să te obişnuieşti. Şi nu mai ai nici 13 ani şi  jumătate.

Azi nu mai am treişpe ani, tata ştie demult la ce-mi folosesc absorbantele şi că înţeleg cum vin bebeluşii pe lume . Şi chiar dacă mă strânge în braţe ca acum zece ani, îmi vorbeşte serios despre oameni şi gurile lor nespălate. Dar cu aceeaşi convingere că o să pricep abia când cresc mai mare, ca la treişpe ani. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, iar altele, tocmai fiindcă se schimbă, îşi serbează majoratul. Nici ceasul biologic, nici cel cronologic nu măsoară înţelepciuni, iar fetiţele cresc din când în când, mai mari decât au fost.

Ştiu, părinţii ne aşează pe un drum, dar nu pot pedala în locul nostru. Că le vine şi lor rândul să se odihnească. Mai întâi ei.