Mi-am tot imaginat cum ar fi fost de-aş fi rămas acolo, pe străzile în pantă şi vremea capricioasă. E tare ciudat cum ştiu că toată şederea mea în Cluj a fost asortată cu nori grei şi ploi bogate, dar amintirile de azi sunt înecate în miros de poveşti târzii cu becul stins şi vopsea proaspătă de calorifer încins.

Mi-e dor de mesele de la BCU şi nesul cu 5mii, de pauzele din curtea din spate şi fustele noastre lungi de vară. Mi-e dor de mirosul de kebap pe care-l găseam dezgustător şi covrigii de la Primăvara. De priveliştea de pe geamul Casei de Cultură şi urcatul pantei din Haşdeu. Ba şi de gălăgia din cantină şi mirosul de ulei prăjit mi-e dor, când mi se face foame. Chiar dacă rar erau apreciate atunci, pe vremea aia.

Iar multe dintre cele pe care astăzi le îmbrac în strai de nostalgie caldă mă făceau să plâng atunci, să-mi caut locul fără să-l găsesc, să plec prea des acasă şi să mă întorc cu inima-ndoită. Am pierdut fără să ştiu bucurii banale şi tablouri de studenţi, doar fiindcă am crezut că, dacă azi nu îmi mai trebuie, le pot servi şi mâine liniştit.

Nu-mi pare rău de ele, ci-mi pare rău de mine. Căci alta mi-ar fi fost şederea în Cluj, dacă aş fi ştiut că îmi e numărată. Ar fi fost mai frumoasă. În realitate, nu doar în amintiri.

Să nu faceţi ca mine. Fiindcă, în realitate, toate şederile ne sunt numărate.

Aşadar, n-o să mă judecaţi prea aspru, dacă o să mărturisesc că mie nu-mi plac porcăriile. Nici măcar de Crăciun, de parcă doar atunci se coace porcul în copac. De fapt, animale asasinate găseşti la orice oră în supermarket. Din porţia crimă cu premeditare vândută la kilogram. Să zicem că nu neapărat aspectul ăsta mă dezgustă, cu toate că imaginea roz a purceluşilor nu îmi creşte neapărat pofta de mâncare.

Iar la noi în casă, disperarea după porcării e de fapt disperarea după prăjituri. Porcăriile le dăm la musafiri. Am o bunică ce deţine nişte talente periculos de bine dezvoltate. Periculos pentru silueta fetelor de revelion! Trebuie că femeia are vreun secret, că doar reţetele sunt publice… şi nu-mi explic. Face cele mai gustoase creme şi le ştie combinaţiile din cap. Are un cântar în ochi şi un simţ în plus. Niciodată nu am înţeles de ce trebuie să îndur atâtea porcării la masă, până să ajung la prăjituri…
A, şi e vestită pentru ce ştie să facă. Astfel încât, toţi musafirii noştri ne mănâncă numai prăjituri.

foto 1, 2

Nu ştiam cum o cheamă, dar îi cunoşteam glasul, după cum striga la noi prin pauze, pe holuri. Era înaltă, pe la vreo 50 de ani. Cu un spate îngust şi un bust mic, bucle negre, sucite cu fierul şi o pereche subţire de buze trase-n ruj sidef. Îi ştiu şi acum ochelarii de pe nas şi gestul cu care lua pixul în mână şi trecea absenţii în catalog. Uneori se uita fix peste ramele aurii, de parcă nici nu voia să te vadă prea bine, în toată mizeria ta prost exprimată, de clasa a 5a. Era fix genul de profă care îţi chinuie anii copilăriei. Sau ce-o mai fi rămas din ei.

Am început să-l urăsc pe Creangă, pe Sadoveanu şi pe toţi ai lor, pe măsură ce profa îşi mărturisea dragostea ei fără margini pentru copilărie, pentru han şi Ancuţa, pentru aromele acelor vremuri. Poate din cauza asta, pentru mine copilăria nu are nimic idilic, nu-mi trezeşte nostalgii, nu mă trimite la taste, decât pentru a confirma că a trecut şi că ce bine-mi pare. Dar am început să-i învăţ comentariile dictate ca la dactilograful de la tribunal nu din plăcere, ci din teamă. Poeziile îmi erau mai pe plac, le puteam învăţa doar versurile şi improvizam interpetări ca să scap mai ieftin. Când bănuiam c-o să m-asculte, mă îmbrăcam în culori-pastel de-acasă şi-ncepusem chiar  să îmi cumpăr hainele cu gândul la ea. Căutam s-o îmbun şi pe căi non-verbale, întrucât doar mai târziu aveam să aflu că oricine poate fi stăpânul cuvintelor. Doar roşul ce îmi răsărea pe chip numai a pastel nu aducea.

Rareori urla la ore. Pe vremea aceea nu înţelegeam de ce, dar vremurile s-au schimbat. Alteori ne făcea să ne ruşinăm mai rău decât atunci când te întreabă popa de când n-ai mai călcat pe la biserici. Ştiu că m-a întrebat ce-nseamnă urbe. Şi de teamă să nu fie ceva complicat, vreo şmecherie metaforică ori şiretlic de-al ei ciudat, am tăcut ca un filozof ratat şi am ratat cu totul momentul. Că doar ştiam nenorocitul de cuvânt. Dar ce nu ştiam eu pe vremea aia era că şi profesorii sunt oameni.

Mai întâi i-a plăcut ei de mine. Îmi dădea doar note mari şi mă întreba cine îmi face temele. Duhul Sfânt (!) , că ai mei n-aveau timp de prostii din astea. Mama nici pe la şedinţele cu părinţii nu dădea, ba şi susţinea cu semnături absenţe de la şcoală. De câte ori binevoia Măria Mea. Mă rog. Apoi mi-a zis că am avut cea mai frumoasă teză de clasa a cincea pe care o văzuse vreodată. Era despre povestea căprioarei şi , din nou, n-am înţeles ce poate fi frumos la asta. Dar uşor-uşor, am început să învăţ comentariile. De dragul ei. M-am apropiat de cuvânt, chiar dacă de Sadoveanu niciodată. Deja prin clasa a 6a nici nu-mi mai era frică.

Apoi a venit momentul acela, când parfumul ei înţepător, cu nume de magie neagră îmi sugera altceva. Eleganţă şi cultură. Îi observasem mâinile îngrijite şi degetele lungi, singurul inel cu verighetă şi puloverul de mohair. Îi ştiam mişcările pe de rost, încât puteam prezice cu exactitate de mama Omida unde avea să deschidă catalogul. Iar în clasă era mai puţin cu un elev, care tremura. Mă relaxasem. Începusem s-o văd pe femeia din spatele catedrei. Îi imitam semnătura pe spatele caietelor şi eram curioasă cum e la ea în casă. Ce mănâncă seara sau dacă găteşte pentru bărbatul ei. Cu ce creme scumpe îşi unge degetele subţiri şi de unde-şi ia mohairul din pulover.

După prima olimpiadă, mi-a dăruit o carte de Noica şi o ciocolată. Şi mi-a povestit de fiica ei. Că i-ar plăcea să o cunosc. Ciocolata am devorat-o rapid, era din cele banale, dar cartea nu am citit-o nici până azi. Poate că teama nu-mi fusese total ştearsă. Şi mă urmăreau întrebări la care să nu pot formula răspuns. În faţa dânsei.
După a doua olimpiadă, m-a chemat la ea acasă. Mi-a arătat craterul născut în scaunul pe care a învăţat fiica ei.  Şi inscripţiile de pe pereţi. Studia medicina şi o studia bine. Mie mi-au rămas în minte lumina din casă şi masa mare de lemn masiv.

Înainte de naţională, mi-a dat telefon. Să-mi mai spună o dată cum e corect: “ora două”, “douăzecişidouă” februarie. Că îmi urează succes şi că, oricum ar fi, o să îmi placă mult. Şi aşa a fost. Altădată mi-a zis că n-o să mă fac vedetă, cum mă lăudam, ci doctoriţă cu facultate pe la Cluj. Că vedetele nu-şi poartă părul în codiţe şi nici nu-şi taie unghiile aşa de scurt. Că o să beau cafele cu mama (pe vremea când nici în poze nu-mi plăcea cafeaua) şi o să mi se facă dor de ea. Nu întotdeauna înţelegeam ce îmi spunea, dar avea o armonie şi-o căldură, încât puteai să juri că are puteri supranaturale… M-a învăţat despre “candoare” şi mi-a descoperit în suflet dragostea pentru cuvânt. Şi au mai fost nişte previziuni, pe care le-oi păstra în taină, până când o să le primesc în viaţa mea.

Mi-e dragă fiecare frază a acestei publicări şi n-am ştiut la care să renunţ. Dincolo de posibilitatea de a vă fi plictisit după primul paragraf, să ştiţi că postul ăsta este pentru mine. Fiindcă o dată cu degetele ei şi unghiile albe, cu felul în care-şi scotea pixul din penar, mi-am amintit şi încrederea pe care-o picura în mine cu fiecare răspuns greu pe care îl cerea. Profesorii se fac cu diplome, iar pedagogii se fac din talent. Sunt oameni cu care te-ntâlneşti ca să-ţi arate lucruri despre tine. Pentru fiecare prof rău pe lumea asta, pentru fiecare om pe care l-aţi înjurat, iar la banchet i-aţi pupat mâna. Mâna care a stors din voi ce-a fost mai bun şi mai frumos. Mulţumim!

*Acest articol a fost scris la îndemnul unica.ro, unde vă invit să lăsăm poveştile să curgă mai departe..

De când eram mică. Şi nu-mi plăcea ceaiul. Dar deloc. În asemenea hal de deloc, încât nici când făceam febră nu mă înduplecau să înghit oribila licoare. Apă dădeam cu plăcere pe gât, dar în stare pură, fără corcituri de felul ăsta. Eram mică şi mofturoasă. Mică am rămas, doar mofturile s-au transformat.

Pe vremea aia nu mâncam mămăligă decât cu lapte. Şi cu străbunica mea. ( Da, să o cunosc a fost o onoare, iar trecerea ei am presimţit-o mai ceva ca reumaticii vremea rea. Poate o să spun odată pe-ndelete…) De mămăligă cu brânză şi smântână nu voiam să aud, ba nici în poze nu o puteam vedea.

Iar cafeaua îmi făcea direct o greaţă din aia mare, mai ales că o asociam cu mama când venea să mă trezească dimineaţa. Mă juram că n-am să pot vreodată cumpăra aşa ceva. Sau din categoria “eu niciodată” era şi faza cu geanta la doamne. Care mi s-a părut o bună bucată de timp ceva extrem, absolut inutil şi puternic chinuitor.

Azi am un soi preferat de ceai, pe care mi-l prepar cu enorm drag. Ba mai am şi cană cu ceşcuţe, care poartă pete brune de scorţişoară în pereţi. Dovada iubirii mele pentru el, ceaiul. Sau pentru mirosul lui de mere coapte. Într-un restaurant tradiţional românesc din New York am mâncat prima mea mămăligă cu brânză. Când m-a atras probabil nu partea organică a mâncării, ci ceea ce venea o dată cu ea. Şi de atunci, am o deosebită plăcere să comand adesea la restaurante: mămăligă cu brânză şi smântână. Iar pe prima mea cafea am dat-o pe gât fără să respir, că altfel n-aş fi trecut de prima sesiune. Adică, aş fi supravieţuit, dar aş fi rămas acolo: la prima sesiune. Între timp, beau cafeaua neagră şi  o savurez din înghiţituri mici, asortate adesea cu poveşti frumoase. A devenit prima plăcere a dimineţilor mele. Şi am ajuns a-mi dori să am şi eu prunci, pe care să-i chinui în zorii zilei, când deschizi geamul  să laşi întunericul în cameră. O cafea şi un chip adormit de copil. Mi-ar plăcea… Iar de genţi, nu căutaţi prin dulapuri, că se huruie toate. Grămadă. Şi nu vă imaginaţi că doar acolo le ţin!

Vedeţi, cu timpul se nasc nuanţe şi gusturile se combină. Cu experienţe. Am zice că am evoluat. În fapt, numărul papilelor gustative scade,  în loc să crească şi el ca tot colesterolul, odată cu vârsta!
Deci tocmai am demonstrat că putem ieşi câştigători şi pe o piaţă în (s)cădere liberă. E chestie de nuanţă. Şi de miros.

sursa

Eram într-o cafenea rece din capătul Haşdeului, în anul trei, ţin minte. Cu două ceşti grăbite de timp şi poveşti rătăcite de evenimente. Peste asta chiar n-am să trec vreodată. Şi un zâmbet schiţat într-un colţ de gură mică. Plus un al treilea musafir neinvitat. Picat ca musca-n lapte şi mărturisirile noastre.
Sunt oameni cu care vorbeşti ore şi nu spui nimic şi sunt prietene care n-au nevoie decât de un colţ de gură mică, să te-asigure că are să fie bine.

Sau mă amintesc într-o stare de îndrăgosteală cu mâncărici în tălpi şi pe el într-una de luciditate absurdă. De grijă atentă cu destinaţie clară de resemnare. Ştiu vocea lui şi  tonul ascendent la final de convorbire. Dar am uitat tot ce-mi spunea. De fapt, nu cred c-am auzit vreodată. Era ceva de noi, apoi de mine şi de el, iar eu ştiam că nu-i de bine şi nici nu mai voiam să ştiu.

Sau Dacia drumurilor noastre de liceu. Cum mi-a purtat pedala şi dorul pe cărările unui Sibiu care-a crescut prea mic pentru o fată aşa de mare. Aveam permis de conducere. Şi în seara aia, când acasă era lume, care nici să plângi nu te lăsa, am zorit până la ea în poartă. Fiindcă întotdeauna rănile ustură mai puţin când te prăbuşeşti în braţe larg deschise.

Azi ştiu că pentru bebeluşi e nevoie de iubire şi acte de încredere. Mai ştiu că durerile seacă precum apa din pahar. Cu timpul. Că prietenele au motive când îţi zâmbesc cu duioşie, iar oamenii pot avea dreptate chiar şi când tu nu o auzi. Că rănile se înnoiesc, maşinile se schimbă, doar braţele deschise rămân. Să amortizeze impactul dur când te loveşti de tot ce nu credeai că te atinge.

are mama o fetita

Tocmai am reauzit cuvântul ăsta: GHE-MO-TOC.

Moment care mi-a deschis un sertăraş, pe care nici nu mai ştiam unde l-am pus. Mi-am amintit de un cântecel pe care mi-l spunea tata când eram mică:

Are tata o fetiţă cât un ghemotoc
Care creşte mare-mare, cuminţică-foc!

Dar ea a mai crescut şi s-a făcut blondă.
Oricum, mi-e drag cuvântul ăsta.
Ghemotoc.

Păi să vedeţi, o parte din ADN-ul meu se trage din Săliştea Sibiului, din neamul lui Răcuciu. Famelie mare, gălăgie multă. Şi pentru că nici pe la nunţi şi înmormântări nu mai apucăm să ne cunoaştem şi Doamne feri să ne-nmulţim între noi, s-au gândit să strige adunarea fiilor.

Evenimentul se va întâmpla pe 5 septembrie, în Sălişte, la vreo 20 km de Sibiu. Cică vin oameni şi de peste ocean, ceea ce îmi câştigă din start admiraţia. Vreo 500 de suflete în total, am auzit vorbindu-se.

Dar cea mai tare fază e că bunica mea personală e cel mai în vârstă membru al neamului. O şi văd în capul mesei, mândră de toţi ăştia micii. Şi pe mine, strigând în gura mare că sunt a ei şi sunt directă. (nu de alta, dar ne distram, că mai este o doamnă de aceeaşi vârstă, care însă a fost doar soţia unui Răcuciu, deci fără legătură de sânge. Şi, pentru aia, pe ea o cheamă Răcuciu şi pe bună-mea, ba! )

Ştiu de hă-hăăă că în weekend-ul cu pricina să nu plănuiesc altceva, şi drept vă zic, nici nu mă supăr. Ba treburile astea cu neamurile încep să-mi facă plăcere. E un soi de bucurie când te aduni cu oameni pe care nu i-ai mai văzut demult şi îţi aminteşti cât sunt de frumoşi şi de deştepţi. Susţin din tot sufletul că legăturile nu stau în ADN şi nici în buletine, dar astea pot fi o bază frumoasă pe care să începi lucruri sau un minunat punct, din care să le refaci .

Îmi amintesc cum mergeam unii la alţii, când eram mai mică, fără nici o treabă, ci doar să ne vedem. Cum făceau concedii la noi şi noi, la ei. Sau Revelioane. Şi nu era nici obligaţie, nici obicei comunist, ci doar plăcere – să se întâlnească părinţii noştri. Eu eram oricum cea mai mică dintre veri, nici nu vă spun că mi se zicea “Pitulicea”, că mergeţi încă râzând luni la serviciu. Dar zic, pe mine mă iubea oricum toată lumea. Şi eram urâtă rău pe-atunci. Noroc că unele lucruri se mai schimbă şi familia te ia aşa cum eşti. Doar prietenii mai fac fiţe.

Ne vedem la Sălişte. Mi-aş dori să fim cât mai mulţi.

sursa 1, 2

M-am uitat la mulţi prunci. Nu sunt genul care să mă emoţionez în preajma copiilor, ba fug cât văd cu ochii. Cu toate că, dacă nu ar fi făcut pişu, caca şi gălăgie, aproape mi-aş fi luat şi eu o bucată acasă :p

Dar altceva m-a impresionat. (Unii erau chiar urâţi, dar asta nu e o noutate, părinţii lor tot îi iubeau) Apropo de zestrea cu care porneşti în lume. Dincolo de cea genetică, zestrea asta e făcută din iubire. Din iubirea unor oameni pentru părinţii tăi. E o încărcătură pozitivă incredibilă, care ţi se oferă necondiţionat. Singurul tău merit fiind acela că eşti. Al lor.

Şi sunt convinsă că a te afla în centrul acestui proces de multiplicare a iubirii e atât de grozav, încât ar fi prea frustrant să ducem amintirea cu noi, mai departe, spre maturitate. Fiindcă – oricât de trist ar suna- ăla e momentul gloriei absolute. Şi toate clipele de fericire la care aspirăm sunt condiţionate de uitarea celei dintâi…

îmi amintesc. din prima copilărie
Zilele astea (de fapt, nopţile) dorm cu mama. Mi-e atât de drag să o privesc cum adoarme şi să mă văd în ochii ei, la prima oră a dimineţii mele. Fiindcă mamele sunt capabile să proiecteze cea mai frumoasă imagine a ta. De ajunge să îţi placă mutra ta de dimineaţă.   Şi mi-am amintit de pielea ei fină, cum mă lua în braţe când mi-era frig şi cum încăpeam toată să mă cuibăresc acolo. Sau cum nu-mi spunea poveşti seara, fiindcă niciodată nu aveau efect de somn. Şi cum o făceam să promită că stă cu mine doar până adorm, iar de spaimă, că mă părăseşte, abia-mi închideam ochii. Era un soi de disperare şi o simţeam de fiecare dată când se depărta de pat. Pe mine m-au prostit cu mâncarea, la somn era rându’ meu. Mă trezeam şi îi ziceam, vezi, nu dorm. mai stai!

Şi când mă gândesc că trebuie să fi fost clipe mai grozave decât astea pe care tocmai le-am şters de praf, mi-e tot mai ciudă… Pe ai mei îi am. Oare ce-am pierdut?

- Inocenţa.

sursa

Drumul de nici 15 minute putea să dureze şi câte o oră. Şi dacă nu eram jumătate din clasă, eram precis noi două. Cu prietena mea cea mai bună. Colega de bancă şi vecina din colţul străzii. Şi nu vă imaginaţi o bleagă aşa ca mine. Nunu, ea era fix opusul meu. Tunsă băieţeşte şi agitată mereu, mă apăra întotdeauna iarna de bulgăreala idioţilor care nu aveau de lucru în afară de a-ţi băga pneumonia în maieu.

Veneam pe jos acasă. Ne opream în părculeţul de lângă şcoală şi ne jucam jocuri. Sau ne dădeam în leagăne. Şi ajungeam acasă cu poftă de mâncare şi chef de lecţii. E adevărat, nu aveam calculator şi nici dorinţe de pândit invisible pe mess. Noi ne doream să ne terminăm temele ca să ne ducem din nou la joacă.

Era frumos ce se întâmpla. Prieteniile nu s-au legat la şcoală, ci după. Jocurile nu se nasc în 10 minute de pauză. Poveştile nu se scriu pe net. Ci între copii.

Era frumos.

La noi în familie, mereu ne-am purtat cu şatra. Mai exact, ai mei cu coadă după ei, coada având doi ochi şi-o gură mare. Adică eu. Concedii, vacanţe, chefuri, toate la grămadă, ba îmi plăcea şi tare mult să dorm cu ei în pat. Şi acum îmi aduc aminte de prima dată când au plecat ei fără mine undeva. Mama avea o rochiţă maro în carouri şi părul sucit cu fierul. Tata era precis şi el. Pe-acolo. Şi-acum îi văd pantofii ascuţiţi ai ei şi butonii rotunzi de pe rochiţă şi îi simt dresul între mânuţele mele, care o implorau să nu plece. Cam asta era priveliştea de la sub nivelul mării, de acolo. Să fi tot avut vreo 4-5 ani…

Mama a şi pierdut în seara aia lanţul de aur cu un medalion foarte drag ei (din genul romantic cu frişcă şi sirop, de se deschidea şi avea poză înăuntru. Îmi amintesc, da’ vag…). Dar îmi amintesc foarte bine de o satisfacţie egoistă a mea, că uite, îngeraşu’ i-a arătat ei ce păţeşte când pleacă fără mine de acasă. Mă simţeam un fel de stăpân al ei, dar în cea mai pură formă de dragoste, care o dorea pe toată, numai pentru mine.

Deci, oamenii erau cu şatra, următoarea dată când am mai înregistrat evenimente de genul “ei fără mine” probabil eram deja suficient de mare încât să mă bucur de ocazie :p

Însă a venit un alt moment în istoria mea din familia lor (pentru că aşa s-a simţit) când mi-am dat eu seama că mami cu tati au avut poveşti cu mult înainte ca mami să aibă poveşti cu mine. Brusc, totul nu se mai învârtea în jurul meu. Iar sentimentul ăsta sută la sută nou era dublat şi de prima mea menstruaţie. În viaţa unei fetiţe e oarecum un eveniment de marcă, un fel de “welcome to the club”. Schimbarea fiziologică în sine nu a presupus atâta zdroabă cât psihoterapia premergătoare ei, însă momentul familial, da. Fiindcă mama îmi zicea pentru prima dată, “hai să îi zicem şi lu’ tati”.

Treaba era că omul e taică-meu, mai are şi circumvoluţiuni bine dezvoltate în creieri, nu că merita să ştie, era cumva dreptul lui, prin naşterea…mea. Că doar eram fii-sa, ce naiba!

Dar când mi-a zis mama (de obicei aveam încredere că anumite chestii de culise rămân între noi, mare brânză, tata nici acuma nu ştie numele prietenelor mele) a fost ca şi cum m-a vârât la o parte din ecuaţie şi brusc, nu mai era vorba despre mine. Iar eu voiam întreaga ei atenţie. Da, chiar şi în momentul în care corpul meu zicea că “m-am făcut mare”. Atunci mi-am dat seama că ei împărtăşesc o întreagă poveste din care eu nu fac parte. Şi mă vedeam un soi de apendice sângerând, pe care ţi-l dă natura, chiar dacă nu prea ai ce face cu el. Cam nasol aşa, m-am holbat a nedumerire, dar am procesat rapid şi i-am zis să facă ce vrea. Da’ să-i spună ea, că mie mi-e cumva.

E sentimentul ăla că eşti fata tatii. Că nu-l vrei pe el amestecat în programările tale la cosmetică şi epilatul inghinal. Parcă şi cu bancurile deocheate ţi-e greu să te obişnuieşti. Şi nu mai ai nici 13 ani şi  jumătate.

Azi nu mai am treişpe ani, tata ştie demult la ce-mi folosesc absorbantele şi că înţeleg cum vin bebeluşii pe lume . Şi chiar dacă mă strânge în braţe ca acum zece ani, îmi vorbeşte serios despre oameni şi gurile lor nespălate. Dar cu aceeaşi convingere că o să pricep abia când cresc mai mare, ca la treişpe ani. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, iar altele, tocmai fiindcă se schimbă, îşi serbează majoratul. Nici ceasul biologic, nici cel cronologic nu măsoară înţelepciuni, iar fetiţele cresc din când în când, mai mari decât au fost.

Ştiu, părinţii ne aşează pe un drum, dar nu pot pedala în locul nostru. Că le vine şi lor rândul să se odihnească. Mai întâi ei.

Atunci, la cele şapte primăveri pe care le număram, ratarea a fost din cauza unui 8 la muzică. Şi a dat cu virgulă în final. Iar ai mei părinţi nici măcar nu empatizau, ci încercau să îmi explice că – cam îmi meritam soarta. La noi în familie se practică sinceritatea, nu urechea muzicală.

Dar o bătălie pierdută nu înseamnă victoria duşmanului, mai ales când războiul e abia la început. Astfel încât, dintr-a doua până într-a opta am pus scuzele la naftalină şi am terminat şefă de promoţie. Cu mici puncte de oprire pe la diverse olimpiade de soi, printre care una naţională la limba română. Rezultatul în sine a fost departe de spectaculos (o modestă menţiune, dacă tot v-am făcut curioşi :p) însă experienţa, minunată! Mi-au plăcut oamenii pe care i-am cunoscut, la nebunie. Cu poveştile lor cu tot.

Morala: Nu am fost perfectă atunci, dar m-am străduit. Deci, nu are rost să vă mai chinuiţi şi voi, şansele sunt mici şi timpul trece iute. Nu am fost perfectă în clasa întâi, dar la Capacitate am fost prima pe lista de judeţ. După aia m-am îndrăgostit. Şi cu asta, basta.

*postul ăsta e parte dintr-o chestie care urmează să se întâmple (nici eu nu ştiu prea multe, numa’ să nu ziceţi că nu v-am zis.) Tot ce ştiu e că are legătură cu nusuntperfect.ro.

Prima ţigară într-a 5-a, cu mama, de curiozitate. Era să ne prindă bun-mea. Următoarea într-a doişpea, când mergeam la meditaţii la română la o profă care fuma. Da’ fuma tipa una-ntr-una. Şi fuma cu o poftă de ziceai că ţigara aia are măcar gust de caramele şi ciocolată la un loc. Actul era artistic. Sorbea din ţigară. Şi se întregea cumva până şi cu fumul expirat în cel mai spectaculos gest posibil. Eu mă uitam tâmpită, mă fascina ce vorbea, cum îşi mişca degetele, cum îşi mula buzele în jurul foiţei subţiri. Uneori nici nu-şi mai aprindea ţigara, doar o păstra între arătător şi mijlociu, gesticulând implicată trup şi suflet în ritmul frazelor curgătoare.

Şi într-o zi, i-am strâns pe ai mei în jurul mesei, consiliu de familie: -Mamă, tată, prin această vă aduc la cunoştinţă hotărârea mea de a mă apuca de fumat. Scurt. Mamei i-a căzut faţa, iar tata (care e pe cât de sportiv, pe atât de fumător) mi-a zis că el nu-mi poate interzice, doar că atâta îmi spune, că pe el l-ar durea sufletul să ştie că eu fumez. Bun, ne-am încolonat spre Metro, la cumpărături de ţigări pentru domnişoara. Voiam doar slims, iar pe vremea aia, la noi în sat nu se comercializau încă la pachet, în chioşcurile de cartier. Şi la Metro ajunşi, îmi aleg eu un !!!cartuş întreg de Virginia slims move, iar ai mei, într-un gest de rebeliune părintească maximă, refuză să achite la casă. Nu-i bai, sunt fată descurcăreaţă dintotdeauna, da’ totuşi… Gestul lor a fost unul simbolic şi sugestiv. Ţigările le-am plătit eu. Şi voi ţine minte ca pe singura dată când merg la magazin cu părinţii şi plătesc eu. Chiar dacă banii mei sunt de fapt tot banii lor.

Acasă, aceeaşi masă de consiliu. Tata: - Păi hai să şi fumăm o ţigară acuma. Eu însă am preferat să evit amân momentul. Dintr-un fel de stânjeneală copilărească sau jenă justificabilă, am zis, lasă, poate mâine. Şi mi-am aşezat cartuşul cât era de lung în sertarul de la birou. Cu gândul acela care precede orice cură de slăbire, de mâine mă apuc. Şi mâine s-a făcut poimâine şi poimâine, răspoimâine şi tot aşa. Ştiindu-le acolo, la o deschizătură de sertar depărtare, tentaţia scădea.

Şi uite-aşa a ajuns tata să fumeze toate slims-urile mele, una câte una, pe sub ascuns, în intimitatea casei noastre, la aceeaşi masă din poveste, dar mereu fără personajul principal. Pentru că el se lăsase de fumat.

Zic.

Acuma, de iubit m-au iubit şi aşa, chiar dacă la un moment dat au început să-mi crească diverse părţi anatomice în relief pozitiv. Dar s-au oprit repede, din fericire (?!), că oare cum aş fi arătat omu’ mic cu ţîţe mari Fraza asta n-are nici punct, virgulă, nici sens sau predicat. Revenim. Mama cică s-a topit de iubire când i-am urlat în timpane de la o distanţă asurzitor de mică, pentru prima dată. Tata nu mi-a povestit decât că îi venea să mă arunce pe geam de cât îmi sugeam degetul noaptea. Până m-au lecuit şi de obiceiul ăsta stricător de dinţi, mi-au cusut mânuşi de mânecile de la pijama. Ştiu, fiecare îşi exprimă iubirea cum se pricepe Ai mei se pricepeau la cusut.

Cică speranţa l-a mai ţinut, săracu’, până m-am ridicat din fund şi-am început patrularea concomitent cu dezvoltarea reflexelor primare, alea pe care ori le ai, ori se resemnează tata. Asta e poveste zisă -când îi prinzi- la musafiri să râdem, cum a aruncat el mingea către mine şi cum eu, în loc să întind membrele libere către ea minge s-o apuc (până şi mâţele ştiu face asta, iar nivelul meu de inteligenţă vreau să cred că-l depăşea pe al unui mâţ, chiar dacă aveam doar 4 ani), ce-am făcut? Am scos mâinile în semn de apărare, strâmbându-mă graţios şi la minge şi la tata. S-a speriat copilu’, domne, ce-i de râs eu nu pricep! Cică atunci a fost revelaţia că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

Domnilor, pruncii nu aleg să vi se nască fete ori băieţi. (Cu toate că, nu mult mai târziu -aşa cum se întâmplă foarte des- ajungi să le dai dreptate părţinţilor şi să-ţi doreşti şi tu ce voiau ei pentru tine: să fii băiat sau măcar să prinzi mingea. ) Ba mai mult chiar, nici măcar nu aleg ei să aterizeze în familia voastră (eu una recunosc, nu aş fi ales aşa de bine). Împăcaţi-vă cu ideea, că şi-aşa soluţii nu există. N-am auzit de schimbare de sex la bebeluşi. Şi nu le spuneţi ce-aţi gândit. Nu le spuneţi că i-aţi dorit altfel. Căci eşecul ăsta nu aparţine nimănui, atunci de ce să-l atribuim pe gratis? Nu îi faceţi să se simtă vinovaţi, nu abuzaţi de disponibilitatea lor afectivă şi puterea imensă de-a ierta. Sunt copiii voştri, ocrotiţi-i aşa cum sunt.

Şi mai încercaţi o dată, dacă tot… Poate iese câştigător

Zic.

(noroc că nu citeşte tata blogu’, că fix de fraţi îmi arde mie…)

Mie mi-a adus multe amintiri din perioada epocii non-tehnologice clipul ăsta. Mă bag la somn, că după ce ieri m-am culcat cu mecanismele de putrefacţie şi m-am trezit cu semnele morţii suspecte pe cortex şi retină, după ce am vizitat din nou minunatul IML şi am mai şi condus pe-o beznă de-ţi băgai degetele-n ochi şi maşina în Olt (Doamne feri!) e tot ce îmi pot dori… Vise plăcute

piesa am identificat-o cu ajutorul ăsta. Merci

Treaba asta este pe cât de tembelă, pe atât de distractivă. În fiecare an, primesc de la bună-mea obiectul magic furat de ea de la părinte. Nu că n-aş fura eu însămi, dar de cele mai multe ori, cam visez în avans, când dânsul vine cu botezul. Aka, dorm. Şi în fiecare an, mă întreabă la primele ore ale trezirii, ce feţi-frumoşi mi-au mai scremut minţile. De cele mai multe ori… uit. Mda, ştiu. Maaare greşeală. Poate nici n-o să mă mai mărit vreodată, din cauza asta. Că prea am impresia a le şti pe toate, nici măcar de colţurile mesei nu mă feresc. Iar între noi fie vorba, perspectiva de măritiş e undeva la linia orizontului. Oricât m-aş apropia, ea tot departe rămâne.

Bun, anul ăsta mă trezesc cu fire grase de busuioc uscat de la ambele mele bunici grijulii. Asociind  urările de anul nou cu tradiţionalul “băiat cumsecade, că numa’ derbedeii îţi plac!!!”, primesc şi îndemnuri la producţii de prunci proprii. Opaaa. Se pare că lumea evoluează. Şi bunicile transmit mesaje subliminale, dacă alea directe au dat kix.

Deci, busuioc! cine mai doreşte, cine mai pofteşte. Vă aştept să-mi povestiţi de ai voştri Zburători frumoşi, că eu una tare mă tem că ai mei vor fi aşa nărăvaşi, că or să iese din vis şi or să intre pe uşă.;) Mâine, la raport!

*img