Ada şi bunicul băteau la geam jumătate îngheţaţi, indiferent de anotimp. Pe vremea mea, şi dimineţile de iunie erau friguroase. Pe vremea aia, nici telefoane mobile n-aveam să-mi dea “bip” când pleca de-a acasă. Şi întotdeauna, dar întotdeauna eram la cacao când ei ajungeau şi îi făceam să mă aştepte. De următoarele 5 minute, le petreceam certându-ne. În timp ce traversam intersecţia în diagonală. Şi oricât de teamă mi-ar fi fost că niciodată nu-mi ajungea verdele, tot nu-mi recunoşteam vina. Mică şi afurisită. Noroc că Ada mă iubea şi-aşa.

Dar cel mai frumos era drumul DE LA şcoală ÎNAPOI. Când eram mici, ne  aştepta negreşit bunicul. Apoi, când am mai crescut şi voiam să venim cu alţi băieţi până acasă, ne aştepta negreşit Şnuchi. Şnuchi era corcitura de şoricar, căţeluşul cu labe curbate şi urechi mici. Şnuchi era câinele Adei. Era animalul care mă lătra de fiecare dată când intram la ea în curte şi de care îmi era o frică până în mădulare. Până când am prins un drag enorm de el. M-a cucerit tot câinele pe mine şi m-a ajutat să-mi înving frica. De câini şi de diverse alte animale care se luau de noi la şcoală. Pe Şnuchi te puteai baza. (Am fost odată la un magazin din cartier şi Şnuchi a venit cu mine, m-a aşteptat până am ieşit, m-a condus acasă. Stăteam la colţ de stradă cu el şi cu Ada.)

Copiii din clasa mea stăteau în majoritate în Vasile Aaron. Şi tot în majoritate ocoleau, fără ca părinţii lor să ştie, de la Şcoala 4 pe Moldoveanu, ca să mai meargă o bucată cu noi două. Cu Ada şi cu mine. Erau Gladia, Diana, Miruna (eu eram Petra pe atunci), Marian, Alex, Dodo, Dan, Bogdan, Robi, Ionuţ, Ancuţa. Uneori veneau şi Anca şi Judith. Eram mulţi şi gălăgioşi. Uneori ne abăteam prin parc. Era unul amărât la o intersecţie de drumuri, într-un cartier liniştit de case. Dar era al nostru, oarecum. (Acum e părăsit, că l-am văzut. Nu mai are copii pe care să-i găzduiască şi nici iarbă pe care s-o crească.) Şi după ce ne jucam jocuri, ne spuneam poveşti şi ne dădeam de mama focului pe leagăne, parcă uitam toate prostiile care ne-au învăţat la şcoală şi puteam merge fericiţi acasă. Ştiţi, eu am lipsit foarte mult de la şcoală când eram mică. Fiindcă îmi era lene şi mama mă lăsa să-mi fie. Nu-mi regret nici o clipă rău, dar şi atunci îmi părea rău după drumul de întoarcere acasă. Probabil că nu dura mai mult de 15 minute. Însă nouă ne lua şi două ceasuri.

——————————————-

Acest post a fost scris pentru a susţine campania World Vision, “Eu cum ajung la scoala?”. Şi pentru că mi-a făcut plăcere. Şi pentru că a fost pretext să beau încă o cacao.

foto

Când, înainte de o lucrare la mathe, băgai textul că te doare burta ori capul ori îţi curg mucii, iar mama băga o scutire, doar fiindcă toată lumea ştia că la refacerea lucrării, singurii care se refac sunt elevii, nu şi subiectele. Şi uite-aşa, am trecut şi eu de a unşpea şi-a doişpea. De nici colegii nu mă mai întrebau de sănătate, ci doar: “Vii sau nu vii?” Ca să ştie dacă să-mi păstreze subiectele. Că eu nu răcesc niciodată, asta se ştia din generală. Cam de atunci am început să chiulesc motivat. Pe faţă, medical şi foarte legal.

Când era şedinţă de redacţie şi ai anunţat că ai o rezecţie apicală de asistat şi, în loc de bisturie şi chiurete, singurul lucru băgat în gură a fost cel mai bun espresso cu spumă de lapte. Iar deţinătorul gurii nici vorbă să fi fost vreun pacient. Am mai băut eu cafele, dar pe asta furată din orele de la birou şi câştigată parcă la Noroc o s-o ţin minte toată viaţa. Şi acum văd afişat pe ecranul telefonului un apel de la Cluj: “Mary the merry”. – Unde eşti, bei o cafea? Şi-am băut.

Când, în loc să-mi cânte alarma să mă cheme la examen, mi-a sunat telefonul. Erau ele, prietenele mele, care se asigurau că bem şi-o cafea în dimineaţa aia. După ce dăm examen. Deşi eu hotărâsem să nu mă prezint, că din nou mi-am pierdut nopţile pe net (îmi făceam un nou blog pe vremea aia şi, evident, vremea era în sesiune!) şi nu mă simţeam chiar pregătită. M-am scos din pat şi laşitate mai mult de ruşinea lor şi de dragul cafelei, examenul l-am luat şi am rămas cu o datorie până în ziua de astăzi. Noroc că nu cu o restanţă.

Când trebuia să mergem la laboratorul de endo. Şi trebuia, domn’le, fiindcă asista nu ne înghiţea (sentimentul nici măcar nu era reciproc; noi doar râdeam de ea, în rest nu ne deranja cu nimic), absenţe aveam deja şi mai era doar vreo lună până la examen. Dar una dintre noi îşi văzuse prietenul pe bancă mângîind la nişte mâini care evident nu erau ale ei, ea fiind la o distanţă considerabilă de actul în sine; distanţă care cerea analiză atentă pe text şi nenorocire. Alta îşi bănuia fostul că încă o mai iubeşte, ceea ce era o nenorocire aproape la fel de mare. Statutul în sine de “fost” te încadrează pe veci la nenorocirea irevocabilă, de care nici moartea nu te mai scapă. Aşa că începi să regreţi că n-ai luat-o de nevastă, să-ţi rozi unghiile de ciudă, să f**i toate orătaniile care nu-ţi amintesc de ea şi să faci crize de gelozie în plină societate exact ca o fostă virgină proaspăt părăsită. Iar eu… eu eram în perioada de două săptămâni post-ducere-cu-sorcova-şi-cu-avionul, perioadă în care totul îmi puţea şi-mi mirosea, în afară de covrigii de la patiseria din colţ şi absolut orice produs cu conţinut de ciocolată. A, şi mai toleram cafeaua. Neagră, ca să mi se asorteze la starea de spirit. A, şi mai aveam o problemă comună:  frecatul acelor pe canal, de ne ziceam că am fi fost mai pricepute să lucrăm la Drumuri şi Poduri decât la gura-omului-srl.

Mai ştiţi când aţi plecat prima dată (la Cluj) la facultate, de mama plângea pe sub mustăţi (atenţie, e o licenţă blogoetică, nici tata nu are mustăţi la noi în familie, da? Dar asta doar pentru că şi le rade! ), iar tu nu ştiai pe unde să-ţi mai ascunzi bucuria?  Mai ştiu. Că a fost doar prima dată, ca marile evenimente pe care le aştepţi cu sufletul pe tavă, iar apoi te trezeşti că ai nimerit o tavă cu halbe de bere şi spumă vărsată, când tu credeai în şampanii şi cristaluri fine.

Mai ştim. Cu bine şi rele, le ştim pe toate. Mă încearcă aşa un dor de toată viaţa mea de dinainte, de toate prietenele mele, menţionate şi nemenţionate mai sus. Dar neuitate, fiecare dintre ele.

Şi ştiţi care e partea cea mai bună? Că tot mai multe vom fi ştiind…

——————————-

Postul ăsta e doar aşa, pentru mine. Nu mă băgaţi în seamă.

p.s. Iar nu merge să centrez pozele

foto

Pesemne eram deja o mică, dar mare copilă. Iar mama şi acum e o brunetă slăbuţă, deci îmi imaginez cum era pe vremea aia. Tata, în schimb, sportiv a fost, sportiv a rămas. Probabil, el m-ar putea duce şi acum în braţe. Cred că i-ar şi plăcea…primii 10 metri

- Cred că asta e prima amintire, fiindcă e probabil dintr-o perioadă în care ştiam deja să merg bine, încât nu mai era cazul de cărucior. Doar că eu orice-aş învăţa, mă plictisesc repede. De atunci şi până în ziua de astăzi.

- Mai am o amintire tot legată de Cedonia, eu mică, de mână cu mama. Ne-am întâlnit cu cineva cunoscut şi m-a întrebat cum mă cheamă, eu am zis “Muna-Peta Lele, doi ani” şi lumea a râs. Învăţasem să zic poezia completă, ca să-l scutesc pe interlocutor de următoarea întrebare cretină, aia cu “şi câţi ani ai, Miruna?” Îl lămuream din start.

Mai ştiu prima zi la grădiniţă, la 4 ani şi un pic, îmi amintesc mirosul ăla din curte, leagănele prinse în beton şi băncile vopsite în albastru. Ştiu ce jocuri mă jucam cu bunică-mea, când mă învăţa animale de pe nişte cartoane. Ţin minte că nu voiam să mănânc şi ziceam că mă doare mâna, deşi supa cu găluşte era preferata mea. Dar ca lenea nu mi-a plăcut niciodată altceva la fel. De mult! Îi ţin minte vesta gri a bunicului şi degetele albe ale străbunicii. Ţepii din barba lu’ tata şi grilajul de lemn al pătuţului meu. Ţin minte Boni-bon-ul şi insolaţia de la Ocna, cum mă obligau să beau ceai când făceam febră. Şi ar mai fi ceva, dar nu sunt sigură dacă e amintire sau imaginaţie hrănită dintr-o poză. Ştii, ca atunci când visezi şi nu eşti sigur dacă a fost vis ori chiar ţi s-a-ntâmplat: Eram în sufragerie la bunici, cu toţii în jurul mesei. Nu ca să mâncăm, ci pur şi simplu. În sufragerie. Văd faţa de masă a bunicii, aceea groasă, cusută ca un covor, văd candelabrul mereu îngălbenit de vremuri şi colţarul ei vişiniu. Mai văd draperiile bordo şi parcă lumina aprinsă. Nici o sărbătoare sau ceva, că era un fel de faţă de masă simplă pusă peste covorul cusut. Mama tunsă scurt, în halatul pe care l-am luat la Bucureşti, dar nu l-am purtat niciodată. De parcă i-aş strica mirosul de ea. Vesta gri a bunicului şi ochii lui albaştri. Mâinile firave ale bunicii şi vocea ei tânără. Mama cu păr scurt şi halat lung, iar tata cu barbă. Şi eu, în scăunelul meu de lemn, lângă masă, fără a-mi aminti decât detalii din jur. Sau împrumutându-le după fotografii alb-negru.

*Acest articol l-am scris la iniţiativa World Vision, în cadrul campaniei “Mame bune, copii sănătoşi“. Mame fără aluniţe n-aveţi? Mi-ar plăcea să-şi amintească de la începuturile lor şi să ne povestească şi nouă: Iulia Georgescu, Manuel, Ioana şi dojo. Şi voi.

Să fim la loc mici şi să ne cuibărim în formele numai de noi ştiute, acelea de demult. În care am fost alternativ copii, nevinovaţi şi plângăcioşi, fericiţi şi neştiutori. Astăzi, din vârful patului meu din casa de la Sibiu, sprijinită pe-o latură nouă a pseudocolţarului din camera cu Tweety pe pereţi (da, ştiu, în Sibiu, temperaturile-s mai mici şi lucrurile se conservă mai bine. Până şi copilăria…), am avut o clipă când m-am simţit ca mai demult: uşoară ca-ntr-o zi de toamnă, când un nou an şcolar începea, n-aveai încă teme, ci doar dor de colegi, nici liste cu lecturi suplimentare, ci doar chef să le citeşti. Plus convingerea că or să-ţi placă la nebunie chiar şi cele pe care nu le vei citi deloc! Fiindcă, nu-i aşa, toate (nu) se întâmplă dintr-un motiv pe lumea asta…

sursa

Îmi amintesc că vorbeam la începuturile mele bucureştene cu Ana-Maria, o sibiancă strămutată în capitală, că-i de musai să ne facem condică de semnat pe la teatre, cât mai prindem şi noi marii actori în viaţă. Să avem măcar ce povesti nepoţilor sau , cel puţin, ce critica generaţia tânără de telenovelişti. Cu toate că, na, de criticat, criticăm oricum; trist e că nu prea avem termen de comparaţie.

Sau pardon, nu vreau să vă bag în aceeaşi oală cu mine. Să spun aşa: În Sibiu mergeam la teatru, fiindcă aveam un prieten bun de familie care era actor şi mereu ne oferea invitaţii la premiere. Ţin minte şi acum, la primul spectacol din viaţa mea, m-am dus cu tata, îmbrăcată într-un sarafan negru, cu o cămaşă roşie şi părul prins într-o parte. Ştiu cum ne-am lăsat paltoanele la garderobă, tata mi-a promis că n-o să-mi fie frig (la mine e ca-n poveşti, foarte greu să nu-mi fie nici prea cald şi nici prea rece), piesa mi s-a părut cam comunistă şi-am stat cu frică tot drumul spre casă, nu cumva să mă întrebe ce am (n-)am înţeles din ea. Până la urmă, a povestit el singur într-un monolog demn de a spăla ruşinea unei viitoare blonde şi orgoliul unui tată al acesteia. Noroc că nu ştiam nici unii pe vremea aia ce ne rezervă tehnologia vopselelor fără amoniac, că am fi direcţionat invitaţiile respective spre minţi mai conservatoare.

Eah, glumesc, desigur. Că, uite-aşa, a început să-mi placă la teatru, de apoi am început merge cu amândoi ai mei părinţi, apoi cu prietenele în liceu sau cu oricine venea cu o propunere din asta ieşită din cinematograf sau discotecă. De ce-mi plăcea habar nu am, poate era obligaţia de a ne-mbrăca frumos. Ai mei sunt tare tare scumpi când îi pui la ţol festiv, mai puţin când scoate mama haina de blană de la naftalină. Noroc că aşa de rar o poartă, că nici nu mai ştie de unde s-o ia! Asta cu haina de blană e o invenţie pe care n-o s-o înţeleg niciodată, precum nici mirosul ăla pregnant de naftalină, care-mi aminteşte instantaneu de toate cucoanele bunică-mii şi sindrofiile cu feţe de masă apretate. Mai târziu mi-am dat eu seama de ce purtau ele asemenea împuţiciuni: fiindcă, de la o anumită vârstă, e singura metodă de a-i determina pe alţii să-şi dorească să te dezbrace! Apoi la Cluj, aveam nişte colegi tare cuminţi, pasionaţi de clătite şi stomatologie, care aveau teatrul în obicei. Aveam 2 colegi care se ocupau să ia bilete şi mergeam în gaşcă. Da’ plăteam chiar bani grei uneori, mai ales pentru nişte studenţi căminişti şi consumatori de clătite-n oficiu, ca noi. Mie-mi plăcea tot partea de ţol festiv, probabil, chiar dacă deja începuseră să-mi fileze şi nişte beculeţe pe ici pe colo, prin punctele esenţiale. La piesa cu Florin Piersic şi Popeasca, Singuri în noapte, aproape am plâns, da’ să nu mai ziceţi “la nimeni”. Că nici măcar nu mai ştiu cu ce eram îmbrăcată! Iar clătite nici în ziua de astăzi nu ştiu să fac…

Şi pentru că întotdeauna e loc de mai multe piese de teatru văzute în Bucureşti, prietena Andreea Burlacu îşi asumă rolul de a populariza obiceiurile frumoase şi printre blonde. Zilele trecute îmi trimitea un e-mail despre proiectul Ludika, ce-şi propune să facă teatrul accesibil tuturor. Biletul pentru o piesă costă numai 1 leu! Iar primul spectacol e în seara asta, de la 19.00. Detalii pe site.

sursa 1

Cât eram de mică pe vremea lu’ Kassandra. Şi cât mă certa tata că mă uit. Zicea că e film de poştaşi, habar nu am de ce. Că poştaşii nu i-au greşit cu nimic.

Pe vremea aia, aveam lecţii de făcut, încă mă jucam cu păpuşile şi nu ştiam ce-s ălea telefoanele mobile. Abia învăţasem tabla-nmulţirii. Pe vremea aia, nu-mi imaginam că mi-ar putea vreodată plăcea genţile, cărţile şi amintirea clipei de atunci. Genţile mi se păreau nişte atârnătoare absolut hidoase şi inutile, iar cărţile mă enervau din start. Pe vremea aia, dormeam aproape zilnic la amiaz şi dimineaţa nu trebuia să aleg cu ce mă îmbrac. Fiindcă mă îmbrăca mama, cât eu încă dormeam. Da, niciodată nu am fost o matinală. Odată, cică m-a găsit “sforăind” în baie cu capul pe maşina de spălat. Pe vremea aia, nu aveam costum de baie şi nici dizolvant de lac de unghii. Aveam părul lung şi nu credeam că voi fi blondă într-o bună zi. Pe vremea aia, nu ştiam că trebuie să te încui la baie, iar mama mereu venea să-mi culeagă părul căzut de pe spate, după ce mă spălam pe cap. Dacă vă spun că ţin minte primul spălat pe cap departe de ea? Eram într-a 6a, într-o excursie în Germania şi neajutorată în cabina de duş. Mi s-a făcut îngrozitor de dor de ea. Pe vremea aia, n-aveam net şi nici măcar calculator, n-aveam pacienţi şi nici măcar planuri…

Pe vremea aia, şi apa de la robinet era bună, vara era vară şi toamna era şcoală. Acum nu mi se mai pare. Şi mă întreb ce s-o fi schimbat: apa, robinetul sau telenovela?

Niciodată nu mă gândisem astfel. Că libertatea lui era aceea de a mă putea lua oricând de mână, chiar şi atunci când eu vorbeam cu altcineva. Că libertatea lui era aceea de a mă putea pupa oricând pe buze, chiar şi atunci când, din nou, eu vorbeam cu altcineva. Sau stăteam pe net. Sau învăţam. Sau mă enervam… Mi-a spus că era fericit când de departe se uita la mine ca la “acea fată frumoasă”, gândindu-se automat la băiatul care poate sta lângă ea. Şi se simţea fericit ştiind că el este acela. Aceasta era libertatea lui.

Pe care, dintr-un exces de libertate si egoism, i-am negat-o până la sânge. Niciodată nu mă gândisem aşa:

Libertatea e libertate, doar când amândoi suntem de acord cu ea. Altfel, e perversiune.

*despre libertate am mai scris aici şi aici şi-n multe alte locuri…

Şi mai spunea proful că omul trebuie să ştie 3 sporturi pe lumea asta: 3 de iarnă şi 3 de vară. Era şmecher aşa şi nici cu aritmetica nu le prea avea Că altfel e jumătate de om.

Mi-a plăcut mult la tenis, aveam echipament şi racheta mea, aveam şi-o prietenă cu care mergeam la antrenamente. Pe Ada. Era ceva mai rapidă decât mine şi mă enerva. Mereu ne certam pe mingi, dar asta nu ne-a oprit niciodată din joc. Au fost vremuri când jucam zilnic. Iar acasă întotdeauna plecam împreună, la fel de prietene cum ne-am şi dus. Între timp, nici nu mai ştiu dacă mai joacă tenis, cât de lung îşi poartă părul sau dacă a-nceput să bea cafea. Am rugat-o doar să-mi spună dacă se mărită, că mă duc la nunta ei din orice colţ al lumii aş fi. Unele prietenii te obligă la treaba asta. În cel mai frumos sens al unei obligaţii.

Mi-am amintit ce uşoare îmi erau picioarele când aveau de purtat doar 40 kg pe teren. Mi-am amintit de satifacţia pe care ţi-o dădea o minge ajunsă unde-o trimiteai. Că nu mereu se întâmpla aşa o nimereală. Mi-am amintit de adidaşii pe care-i purtam, de şepcuţele cărora le număram cusăturile de pe cozoroc, că auzisem eu că-i semn că sunt originale. (?!?!?) Şi mi-am mai amintit cum tata se juca tenis cu toată lumea mai puţin cu mine. Nu ştiu dacă ne-am jucat de 3 ori în toată viaţa mea. Însă ştiu că mi-am dorit. Dar cu o înţelepciune de copil la 10 ani, care-şi înţelegea părintele că n-are răbdare. Fiindcă eu dădeam după avioane, iar tata joacă foarte bine tenis. Cu diplome şi cupe aurite. Îl auzeam şi-acum în capul meu cum îmi spunea: “Dacă vezi că n-o dai bine, mai bine n-o mai da deloc!” E drept, eu mai mult alergam după mingi decât loveam în ele. Dar nici n-aveam cum depăşi acest moment. Sunt unele lucruri în ceea ce-l priveşte, pe care le intuiesc din start, fără a mai da ocazie să se-ntâmple altfel. (Ştiu, tată, că deja te-ai enervat acu’ multe rânduri, dar te rog să înţelegi că e ca atunci când eu spun că sunt gata la timp şi tu ştii că asta înseamnă jumătate de ceas în plus. Şi întotdeauna ai dreptate. Iar noi tenis nu am prea jucat. Orice altceva ţi-ai aminti e rodul imaginaţiei tale. Sau al jocului cu alţi copii.)

Mergând spre casă, cu obrajii în sânge de la atâta efort, m-am oprit o clipă şi m-am întrebat. Dacă oare tenisul mi-a plăcut pentru tenis sau pentru toţi aceşti oameni dragi de care mă lega: tata, Ada şi proful. Că prea sportivă n-am fost niciodată. La capitolul ăsta, semăn cu mama.

sursa

Cert e că şi acum îl văd cum a venit la mine cu un mărţişor galben. Era un smileyface, care zâmbea în toată puterea galbenului. Şi mi-a zis aşa: “Mărţişorul ăsta nu-nseamnă nimic.”

Ştiam. Că eu în clasa a noua aveam principii şi nervi pe tocul de la uşă. Dar aveam şi dreptul la momentul ăla, acolo, să mă bucur măcar puţin. De un mărţişor galben, care deja-mi râdea parcă în ciudă. La el oricum nu m-aş fi întors, deci teama sa de hărţuieli adolescentine nu era deloc fondată. Eu eram îndrăgostită, nu proastă.

Dar de mărţişor m-aş fi bucurat. Măcar până la următoarea pauză.

———————–

Precis nu e cea mai de soi poveste, dar e prima care mi-a venit în cap când am citit despre leapşa pe care mi-a dat-o Dragoş. Zice să spun o poveste de mărţişor. Aveţi şi dumneavoastră? (Nina a onorat leapşa cu o povestioară drăguţă)

@SiBlondeleGand normal. Atitudinea conteaza! RT @ImpreunaReusim: We shouldn’t teach great books; we should teach a love of reading

După care, Simona a povestit aici despre pasiunea ei de a citi, care a venit modelată de tatăl ei şi dorinţa de a se eschiva de la mersul la piaţă (ştiu şi eu cum e să te trimită de 3 ori după 3 ouă :p). Simona mă întreabă de unde mi-a venit mie pasiunea pentru citit, iar eu îi răspund că încă o mai aştept.

Ştii, Simona, nu cred că plăcerea ta de a citi vine de la tatăl tău, ci de la tine. Fiindcă altfel ţi-ar fi putut da cele mai cu prinţese poveşti şi tot nu s-ar fi lipit nimic. Şi în ceea ce priveşte cuvintele scrise în vocabular, mie doar gândul la aşa ceva îmi dă fiori pe şira spinării. Am citit foarte puţin la viaţa mea şi asta fiindcă eu credeam că a citi o carte presupune un dicţionar, un creion şi un vocabular cu două coloane, apoi un caiet pentru rezumat. Şi înainte de toate, o listă de lecturi obligatorii (că la cele suplimentare nu ajungeam niciodată). Iar pentru mine, toate astea erau prea mult. Mă scârbeau în asemenea hal, încât nici nu mai voiam să mă apuc. Atunci nu înţelegeam că plăcerea cititului nu e despre cu ce rămâi după, ci despre cum simţi în timp ce. Simona, nu suntem suma cărţilor citite. Tocmai fiindcă putem citi fără a înţelege. Iar eu nu cred că sensurile stau în dicţionar. Majoritatea cuvintelor din vocabularul meu le-am achiziţionat din mers, din contexte, din trăiri care mi le-au explicat mai complex decât aş fi putut citi vreodată. Ştiam demult la ce se referă “a revela” şi “a releva”, când am înţeles ce-i aia o revelaţie. Asta aşa doar, ca exemplu.

Iar în momentul în care mama şi-a dat seama că repulsia mea faţă de cărţi ar putea deveni periculoasă, a luat atitudine. Femeia a-ncercat: mi-a pus cărţi în mână, eu le-am pus la loc. Ba la un moment dat, ştiu că mi-a propus să-mi dea 100mii pe carte citită. Fără nici un fel de alte obligaţii. Nici nu m-ar fi pus să-i povestesc, da’ să-i mai scriu rezumate. Doar să-i spun că am citit. Iar 100mii pe vremea aia erau bani. Crezi că m-am îmbogăţit? Habar n-am care erau valorile mele pe vremea aia, da’ se pare că nu apreciam de nici unele…

Ştii când am început să citesc? În facultate. Când brusc lucrurile au început să se descopere. Când am scăpat de sub sclavia “lecturilor obligatorii” şi a listelor cu pagini interminabile. Am ajuns la şcoală şi, în sfârşit, am reuşit să simt că sunt liberă să citesc pentru mine. Nu pentru profe, nu pentru bani, nici măcar pentru mama. Ci pur şi simplu pentru mine. Deci da, ăsta e momentul în care mi s-a schimbat atitudinea. Iar azi pierd ore-ntregi prin librării. Mă uit cu poftă, gust din fiecare, dar nu le iau multe acasă. Nu îţi imagina că am recuperat vreun pic din timpul pierdut. Probabil, în timp ce tu stăteai în pat şi citeai, eu mergeam la piaţă după pătrunjel. Sau mă jucam, culmea, de-a şcoala. Sau poate chiar mă uitam la clasicele telenovele ale anilor ’90. Dar nici astăzi nu citesc. E adevărat că am cărţi întregi terminate pe WC, dar n-ai să mă vezi niciodată în capul patului, cu ochelarii pe nas şi veioza aprinsă. Sau poate pur şi simplu, n-am întâlnit încă “acea” carte. Nu ştiu, încă o aştept.

p.s. Nici nu am citit vreodată o carte care să nu-mi placă. Fiindcă nu reuşesc să trec de prima pagină… (Bine, excepţie făcând romanul ION, pe care l-am halit în 3 zile, tocmai fiindcă tortura era atât de mare, încât simţeam că daunele vor fi iremediabile dacă prelungesc chinul. Şi am preferat să termin repede. A, dar cred că era în perioada în care exersam cititul în diagonală Cu toate că durerea nu trecea mai repede deloc. Încă mai trag după asta.)

Zilele astea, mă uit la Beverly Hills 90210, seria clasică. A trecut atât de mult timp de când am văzut serialul, încât nici firul epic nu mi-l mai amintesc. Un singur lucru mai ştiu: că mie îmi plăcea de Brandon. Şi niciodată n-o înţelegeam pe verişoara mea Anda (dacă citeşti chestia asta, să ştii că-mi amintesc cum ţi-ai făcut broşă dintr-un cap de Dylan lipit pe o bucată de riglă, de care erai mândră foc! Iar eu eram mândră de isteţimea ta în confecţionarea minunăţiei, că freza preasculată a tipului nu mă impresiona deloc. Aveam vreo 12 ani?)

Recent, am visat într-o noapte că dansam pe o melodie a trupei Andre. Şi-apoi m-am pus pe youtube doar pe muzici din astea elevate, gen 3sudest (nu aşa se scria?! ) şi Alin, alin. Şi cu puţină îngăduinţă am concluzionat că Genius încă sună actual. A fost drăguţ, mi-am amintit chestii pe care nici nu mai ştiam că le port cu mine. Şi că există butoane pe care poţi apăsa şi revin toate la loc. Săracii de noi.

Între timp, m-am prins şi eu de ce bătaia era pe Dylan şi nu pe Brandon sau pe Steve. Că pe David aproape nici nu-l vezi, la cât e de mic şi pricăjit în primul sezon (până unde am ajuns cu vizionarea). Dar de cum arată acum ce ziceţi? Pe toţi îi vedeţi aici.

p.s. Dacă vreţi nişte recomandări de seriale mai contemporane, să zic aşa, a făcut Pyuric zilele astea o listă. Pe multe le-am văzut şi eu. Pe celelalte, precis mi-ar plăcea. Dac-aş mai avea o viaţă de investit în filme…

sursa foto

Povestea Cozonacului meu de Acasă

Trezirea la 4 dimineaţa, când somnu-i cel mai dulce, mai ales când vezi că alţii se trezesc şi tu rămâi la căldurică. Îmi amintesc şi acum mirosul acelor dimineţi de iarnă, când de sub plapumă se auzea lumina aprinzându-se-n bucătărie. Ştiam că imediat îşi bea cafeaua şi-abia apoi îşi suflecă mânecile groase şi-ncepe să amestece aluaturi fermecate. (Nu vă imaginaţi că ştiu reţeta, menţionez că amintirile-s pasive. Şi blonda puturoasă, nu seamănă cu vreo bunică.) Apoi ştiu vailingul din cămăruţă (nu cred că există astfel de cuvânt, dar daţi-mi voie să-mi citez bunica) urcat pe sobă, unde nici nu ştiu cum ajungea. Mai mică decât mine şi mai subţire decât v-aţi imagina. Bunica, nu vailingul. În el stătea adunat aluatul, învelit în prosoape curate şi pături groase, asemeni unui prunc ajutat să crească frumos şi-mbelşugat. Ştiu că întotdeauna îmi doream să gust din aluatul pus la dospit, are un gust senzaţional, dar niciodată n-aveam voie, că cică mi se lipeşte de stomac. Ba eu nu cred că se lipeşte de nimic, dar cred că bunica- femeie isteaţă de fel- vedea pericolul ce zace într-o Mirunica devoratoare de vailing plin cu aluat. Că toată lumea avea drept la cozonacul de Crăciun!

Ştiu cum se tot ducea să vadă dacă a crescut, cu câtă grijă dădea păturile la o parte, de zici că acolo chiar dormea un nou-născut, care nu trebuia să se trezească. Apoi mai ştiu cum îi punea în forme şi îi ungea cu nişte ou, apoi toată casa se umplea de acel miros pe care-l ştiţi şi dumneavoastră… E un miros de cald şi de bunici, de copilărie şi de acasă. E o stare. Când singurele griji erau focul care arde prea încet şi locul care nu ajunge în cămară. Alt spaţiu minunat, unde aveau voie cozonacii să se răcească. Spre deosebire de burtca Mirunicăi, care era din nou în pericol de adeziune. Iar cozonacul, în pericol de dispariţie.

Apoi feliatul. De care doar cuţitul cu mâner alb şi mâinile bunicii erau demne. Aşezatul în coşul de pâine, pe-un şervet călcat la dungă, ca-n filmele de la TV. Şi-apoi din nou Mirunica: Întâi îl admiram, să văd cât e de lucitor. Apoi îl pipăiam, să simt cât e de mătăsos. Şi-l miroseam ca ultimă verificare. Iar în final, nu ştiu dacă gustul propriu-zis îl făcea atât de bun sau bucuria de pe chipul bunicii. Ştiţi, am certitudinea că femeia pune dragoste când amestecă-n mâncare. Că nu-i e greu deloc. Că-i e mai drag decât ar putea vreodată cineva ambala în rafturile de la magazine. Şi totuşi, în fiecare an vrea să mă convingă: că-s buni şi ăştia de pe raft. Sau că-i bătrână.
Dar eu nu cred că dragostea bunicii are vârstă.

———————

Apropo de cozonaci şi de poveşti, Boromir a promis că îmi trimite Cozonacul de Acasă, o ediţie specială din gama tradiţională a producătorului. M-a inspirat fără să-l gust şi mi-a trezit curiozitatea (mai ales că vine cu o poveste după el- dar despre asta, detaliile la timpul lor). Că cine ştie, poate inventăm şi-o dragoste de nepoată (în cozonaci) şi o bunică uimită. Dacă îi scot eticheta şi-i spun că eu l-am făcut, o să mă creadă?

Mi-am tot imaginat cum ar fi fost de-aş fi rămas acolo, pe străzile în pantă şi vremea capricioasă. E tare ciudat cum ştiu că toată şederea mea în Cluj a fost asortată cu nori grei şi ploi bogate, dar amintirile de azi sunt înecate în miros de poveşti târzii cu becul stins şi vopsea proaspătă de calorifer încins.

Mi-e dor de mesele de la BCU şi nesul cu 5mii, de pauzele din curtea din spate şi fustele noastre lungi de vară. Mi-e dor de mirosul de kebap pe care-l găseam dezgustător şi covrigii de la Primăvara. De priveliştea de pe geamul Casei de Cultură şi urcatul pantei din Haşdeu. Ba şi de gălăgia din cantină şi mirosul de ulei prăjit mi-e dor, când mi se face foame. Chiar dacă rar erau apreciate atunci, pe vremea aia.

Iar multe dintre cele pe care astăzi le îmbrac în strai de nostalgie caldă mă făceau să plâng atunci, să-mi caut locul fără să-l găsesc, să plec prea des acasă şi să mă întorc cu inima-ndoită. Am pierdut fără să ştiu bucurii banale şi tablouri de studenţi, doar fiindcă am crezut că, dacă azi nu îmi mai trebuie, le pot servi şi mâine liniştit.

Nu-mi pare rău de ele, ci-mi pare rău de mine. Căci alta mi-ar fi fost şederea în Cluj, dacă aş fi ştiut că îmi e numărată. Ar fi fost mai frumoasă. În realitate, nu doar în amintiri.

Să nu faceţi ca mine. Fiindcă, în realitate, toate şederile ne sunt numărate.

Aşadar, n-o să mă judecaţi prea aspru, dacă o să mărturisesc că mie nu-mi plac porcăriile. Nici măcar de Crăciun, de parcă doar atunci se coace porcul în copac. De fapt, animale asasinate găseşti la orice oră în supermarket. Din porţia crimă cu premeditare vândută la kilogram. Să zicem că nu neapărat aspectul ăsta mă dezgustă, cu toate că imaginea roz a purceluşilor nu îmi creşte neapărat pofta de mâncare.

Iar la noi în casă, disperarea după porcării e de fapt disperarea după prăjituri. Porcăriile le dăm la musafiri. Am o bunică ce deţine nişte talente periculos de bine dezvoltate. Periculos pentru silueta fetelor de revelion! Trebuie că femeia are vreun secret, că doar reţetele sunt publice… şi nu-mi explic. Face cele mai gustoase creme şi le ştie combinaţiile din cap. Are un cântar în ochi şi un simţ în plus. Niciodată nu am înţeles de ce trebuie să îndur atâtea porcării la masă, până să ajung la prăjituri…
A, şi e vestită pentru ce ştie să facă. Astfel încât, toţi musafirii noştri ne mănâncă numai prăjituri.

foto 1, 2